Centura de asteroizi a sistemului nostru solar se dizolvă treptat

Centura de asteroizi, acea colecție vastă de roci situată între Marte și Jupiter, este pe cale de a pierde masă în fiecare an, potrivit unui nou studiu. Acest fenomen ar putea sugera că prezența sa în sistemul solar nu este atât de permanentă pe cât se credea anterior.

Situată în spațiul dintre Marte și Jupiter, centura de asteroizi este adesea descrisă ca un planetoid care nu a reușit să se formeze. La formarea sistemului solar, acum 4.6 miliarde de ani, materialele din această regiune ar fi trebuit să se coaguleze într-o planetă, dar influența gravitațională a lui Jupiter a împiedicat acest proces, provocând coliziuni distructive mai degrabă decât constructive. Astăzi, regiunea conține doar aproximativ 3% din masa Lunii, dispersată pe milioane de kilometri.

Influența lui Jupiter continuă să joace un rol crucial. Rezonanțele gravitaționale, zone în spațiu unde perioadele orbitale ale asteroizilor interacționează regulat cu Jupiter, Saturn și chiar Marte, destabilizează orbitele asteroizilor, aruncând fragmente fie spre sistemul solar interior, unde se află Pământul, fie în afara, spre orbita lui Jupiter. Fragmentele de asteroizi care nu reușesc să scape sunt reduse la praf meteoritic prin coliziuni reciproce.

O echipă de astronomi condusă de Julio Fernández de la Universidad de la República din Uruguay a calculat cu precizie cât de rapid se produce această pierdere de material din centura de asteroizi. Ei au descoperit că centura pierde în prezent aproximativ 0,0088% din masa sa anual, cea care încă participă la coliziuni. Deși pare un număr mic, acesta reprezintă un flux semnificativ de material, luând în considerare scara temporală imensă a evoluției sistemului solar.

Ce este cu adevărat interesant este modul în care această masă pierdută se divide între diferite destinații. Aproximativ 20% din aceasta scapă sub formă de asteroizi și meteoroi care ocazional trec prin orbita Pământului și uneori fac intrări spectaculoase în atmosfera noastră sub formă de meteori. Restul de 80% este transformat prin coliziuni reciproce în praf meteoritic, care alimentează lumina slabă a prafului zodiacal vizibil pe cer după apusul soarelui sau înainte de răsărit. Asteroizi mai cunoscuți, precum Ceres, Vesta și Pallas, au fost excluși din studiu deoarece au supraviețuit suficient de mult pentru a nu mai participa la această pierdere continuă de material.

Înțelegerea pierderii de masă din centura de asteroizi este importantă și are implicații directe asupra evoluției Pământului. Corpurile mari care scapă din centură nu dispar pur și simplu în spațiu; unele ajung eventual în sistemul solar interior, unde devin potențiali impactori. Cercetările sugerează că, dacă rata actuală de pierdere a masei este extrapolată în timp, centura de asteroizi ar fi putut fi cu aproximativ 50% mai masivă acum 3,5 miliarde de ani, cu o rată de pierdere a masei de aproximativ de două ori mai mare. Aceasta corelează remarcabil de bine cu dovezi geologice de pe Lună și Pământ care arată o rată în scădere a bombardamentului.