Cu mult timp înainte ca lui Newton să-i cadă un măr în cap și să schimbe astfel întreaga concepție a savanților despre lume, un om a zâmbit. Evident că nu a făcut asta privind prin timp la cucuiul cuantic șturlubatic ce se ivise pe căpățâna lui Isaac, ci, foarte posibil, a zâmbit de seriozitatea cu care vântul se juca prin blana unui mamut lânos.
Mii de ani zâmbetul a apărut liber de constrângeri pe fețele sugarilor, femeilor, persoanelor matusalemice și chiar a animalelor. Apoi, într-o zi, zâmbetul a început să primească instrucțiuni. (Evenimentul s-a produs cam cu jumătate de secol după ce Joseph Nicéphore Niépce a realizat prima fotografie numită „Vedere de la fereastra din Le Gras”, folosind o cameră obscură și o placă acoperită cu bitum.)
Și atunci, un fotograf – nici măcar nu-i știm numele -, a început să spună: „Uite păsărica!”. Mai târziu, expresia „Look, a little bird!” a fost înlocuită cu „Say cheese!”. Între aceste două expresii se află istoria felului în care omul a învățat să-și arate fericirea și, poate, să o regizeze.
Uite păsărica![1]
Dacă analizați fotografiile secolului al XIX-lea, familii întregi par să fi fost chemate la o ceremonie funerară, nu la o amintire de familie. Privesc drept în obiectiv, cu buzele strânse și spatele sprijinit de scaun. Unii au mâinile așezate solemn pe masă, alții țin o carte, o floare sau un baston. Personajele din poze sunt înțepenite în timp, nu respiră și nu par să fi auzit vreo glumă bună în ultimele decenii.
Explicația nu este că oamenii de atunci erau mai nefericiți decât noi, ci că fotografia împrumutase regulile picturii. Un portret pictat cerea un chip solemn, măreț, impozant. Gura deschisă sau dinții la vedere – ferească-ne blitz-ul!, sugerau vulgaritate, beție, nebunie sau lipsă de control. Un om respectabil își controla chipul când era imortalizat.
Zâmbetul fără dinți e ca cerul fără sfinți
Existau și motive medicale pentru care nu zâmbeau. Igiena dentară era dificilă, tratamentele erau scumpe, iar un zâmbet larg nu era neapărat un spectacol pe care oamenii doreau să-l ofere posterității. În epoca victoriană apare chiar recomandarea de a spune „prunes” (prune – fr.), pentru ca buzele să rămână strânse și gura să pară mică.
Și bineînțeles că fotografia era un eveniment! Era costisitoare, complicată și lentă. Aparatul foto era o instalație impresionantă, cu trepied, burduf, lentile, plăci sensibile și suficientă solemnitate cât să sperie un copil. Lumina trebuia convinsă să lase o urmă pe placă. În funcție de tehnica folosită, expunerea putea dura de la câteva secunde la câteva minute. Pentru un adult, era neplăcut, pentru un copil, era o eternitate. Așa au apărut în studiourile fotografice tot felul de dispozitive menite să țină capul nemișcat: suporturi metalice ascunse în spatele scaunului, tetiere și brațe care sprijineau ceafa. În fotografiile vechi cu copii foarte mici apare uneori o fantomă. Adică o mama ascunsă sub o draperie, ținând copilul în brațe și încercând să nu intre în imagine. Fotografia trebuia să pară portretul copilului. În realitate, era adesea și un exercițiu de răbdare maternă.
Pentru copiii ceva mai mari, fotograful avea nevoie de o altă strategie. Nu era suficient să le spună „Stați nemișcați!” – asta era una dintre cele mai sigure metode de a-i face să se miște. Așa a apărut aparatul cu păsărică. Nu una adevărată, deși nu este greu să-ți imaginezi un fotograf din secolul al XIX-lea ținând în lesă un canar pe obiectiv sau poate o pasăre Dodo. Mașinăria ce făcea poze era dotată și cu o mică pasăre mecanică, din tablă sau alamă. Pasărea avea uneori cu aripi mobile, alteori era prevăzută cu un fluier.
Fotograful apăsa o pompă de cauciuc, iar pasărea ciripea exact în clipa în care copilul trebuia să privească spre aparat. Unele exemplare produceau sunete, altele mișcau aripile sau săreau ușor pe suport. Copii căscau ochii de uimire și miracolul rămânea întipărit pentru o mică eternitate.
„Uite păsărica!” era o tehnică foto, nu o metaforă sau o glumă. Pasărea atrăgea atenția, fixa privirea și asigura fotografului câteva secunde de liniște. Pe măsură ce tehnologia s-a perfecționat, timpul de expunere s-a scurtat, iar fotografiile au devenit mai ușor de făcut, obiectul mecanic a dispărut din studiouri. Formula a rămas. A trecut din atelier în familie și de acolo în memoria colectivă ce a chemat apoi generații întregi, să privească la o păsărică inexistentă aflată deasupra obiectivului.
Ep. 1 din seria „Zâmbetul, o istorie de care habar nu aveam” de Adrian Bănuță. Citește episoadele următoare pe site-ul https://www.stiintasitehnica.com
[1] https://petapixel.com/2020/10/21/this-140-year-old-metal-bird-is-the-origin-of-the-phrase-watch-the-birdie
Jurnalist de televiziune, mediator și organizator de evenimente, Adrian coordonează Atelierele Știință & Tehnică.
Este președintele Asociației Science & Technology; organizatorul AstroFest, Sci+Fi Fest, al Caravanei Știință & Imaginație.
A susținut înființarea cluburilor STEAM în 200 de licee și este neobosit în promovarea evenimentelor care popularizează știința.
Leave a Reply