Creierul nu are un buton pe care scrie „ZÂMBET”, deși are mai multe circuite, iar uneori nici măcar nu ne anunță că le-a pus în funcțiune. Deci ce se întâmplă când zâmbim?
Când cineva ne spune „Zâmbește!”, comanda pornește conștient. Zonele premotorii pregătesc mișcarea, cortexul motor o trimite mai departe, iar semnalul coboară prin traseele corticobulbare până la nucleul nervului facial, aflat în trunchiul cerebral. De acolo, nervul facial — al șaptelea nerv cranian — duce instrucțiunea către mușchii feței.
(În mod normal, nu folosesc toți termenii aștia medicali – nici nu-i știu, dar am câțiva prieteni neurologi, specialiști în neuroștiință și, aia e… dacă îi folosesc dau impresia că chiar scriu în cunoștință de cauză).
Deci, reformulez: „Zâmbește!” Colțurile gurii se ridică. Obrajii se înalță. Buzele se desfac sau rămân strânse, după cum cere situația. Creierul a trimis ordinul, fața l-a executat. Este zâmbetul voluntar, cel pe care îl producem când ne fotografiază cineva, când salutăm un cunoscut sau când șeful spune un banc ce nu avea nicio șansă să fie amuzant. Există însă și un alt drum. Când zâmbim spontan, pentru că vedem un copil, ne amintim ceva plăcut sau auzim o replică haioasă. Atunci nu formulăm nici o decizie.
Semnalul pornește din rețelele cerebrale implicate în emoție și recompensă și ajunge aproape simultan la mușchii feței. De aceea, uneori zâmbetul apare înainte să apucăm să ne dăm seama că ne bucurăm.
Cele două zâmbete sunt asemănătoare, dar nu sunt produse de aceleași circuite. Un om cu anumite leziuni cerebrale poate să zâmbească atunci când i se cere, dar nu mai poată zâmbi spontan când este fericit. În alte afecțiuni se poate întâmpla invers: emoția produce zâmbetul, dar comanda voluntară nu mai ajunge corect la mușchii feței.
Asta înseamnă că fața nu este doar o mască pe care o mișcăm după dorință.
Este legată de mai multe sisteme ale creierului: cele care planifică, cele care simt, cele care recunosc o recompensă și cele care reacționează înainte ca mintea să-și clarifice explicația. Și povestea nu se termină cu apariția zâmbetului. Fața trimite și ea informații înapoi către creier. Poziția buzelor, tensiunea obrajilor și contracția mușchilor din jurul ochilor sunt înregistrate de sistemele senzoriale. Creierul primește, într-un fel, o confirmare: „Da, fața se află acum într-o stare de zâmbet”. De aici a apărut ipoteza feedbackului facial: dacă modificăm expresia feței, chiar și fără să fim inițial fericiți, este posibil să schimbăm puțin și starea emoțională.
Un studiu internațional cu 3.878 de participanți din 19 țări a găsit că imitarea unui zâmbet sau ridicarea voluntară a colțurilor gurii poate crește un pic senzația de fericire. Efectul există, dar nu este un tratament pentru depresie și nicio rețetă pentru transformarea unei zile proaste într-o vacanță în Maldive.[1]
În 2024, un alt studiu a arătat că zâmbetul unei persoane poate influența zâmbetul celeilalte persoane în timpul unei conversații. Participanții nu doar își imitau expresiile, ci ajungeau să le sincronizeze în timp: unul zâmbea, celălalt răspundea, iar conversația își construia propriul ritm facial.[2] Dar asta descrie doar zâmbetul pe care îl putem porni sau opri. Uneori colțurile gurii se ridică înainte să știm de ce.
Ep. 3 din seria „Zâmbetul, o istorie de care habar nu aveam”, de Adrian Bănuță.
Citește aici Ep. 1: „Zâmbiți, vă rog, mâine va fi mai rău”.
Citește aici Ep. 2: „Să fotografiem fericirea”
[1] https://news.stanford.edu/stories/2022/10/posing-smiles-can-brighten-mood
[2] https://www.frontiersin.org/journals/behavioral-neuroscience/articles/10.3389/fnbeh.2024.1420361/full
Jurnalist de televiziune, mediator și organizator de evenimente, Adrian coordonează Atelierele Știință & Tehnică.
Este președintele Asociației Science & Technology; organizatorul AstroFest, Sci+Fi Fest, al Caravanei Știință & Imaginație.
A susținut înființarea cluburilor STEAM în 200 de licee și este neobosit în promovarea evenimentelor care popularizează știința.
Leave a Reply