Pe planeta Marte, în fiecare dimineață de primăvară și vară marțiană, se petrece un spectacol misterios: un nor subțire, dar extrem de lung, apare lângă vulcanul Arsia Mons, se întinde pe o distanță impresionantă de peste 1.600 de kilometri, apoi dispare ca și cum n-ar fi fost acolo niciodată. Acest ciclu fascinant se repetă timp de câteva luni, iar oamenii de știință s-au întrebat, de ani buni, ce anume produce acest fenomen unic.
Norul, denumit de specialiști „Arsia Mons Elongated Cloud” (AMEC), a fost observat prima oară în 2018, însă explicațiile pentru formarea sa au lipsit până de curând. Un nou model computerizat, realizat de o echipă internațională de cercetători, sugerează că la mijloc ar putea fi un proces fizic care, până acum, nu a fost niciodată văzut direct în atmosfera vreunei planete.
Ce ar putea fi atât de special la acest nor? Pe Pământ, norii se formează, de obicei, atunci când vaporii de apă se agață de particule minuscule de praf sau sare, transformându-se în picături sau cristale de gheață. Însă, conform noului studiu publicat recent în revista Nature Geoscience, norul de pe Marte ar lua naștere printr-un proces numit nucleație omogenă. Asta înseamnă că vaporii de apă se transformă direct în cristale de gheață, fără să aibă nevoie de particule pe care să se depună — un fenomen considerat până acum pur teoretic, aproape neverosimil în natură.
Dr. Jorge Hernández-Bernal, planetolog la Universitatea Sorbona din Paris și coordonatorul studiului, explică: „A fost nevoie să introducem în simulările noastre o fizică exotică, pe care manualele o menționează mai mult ca teorie, dar despre care se credea că nu se întâmplă în realitate. Odată ce am făcut acest lucru, norul AMEC a apărut în model exact cum ne așteptam.”
Pentru ca această nucleație omogenă să aibă loc, sunt necesare condiții extreme: o scădere bruscă de temperatură cu 30°C în doar zece minute și o umiditate uriașă. Vulcanul Arsia Mons, cu cei aproape 20.000 de metri înălțime, joacă un rol esențial: vânturile care se izbesc de masivul vulcanic ridică rapid aerul umed la altitudini mari, unde temperaturile scad dramatic.
Deși oamenii de știință bănuiau că astfel de procese ar putea avea loc și în atmosferele altor planete, precum Venus sau chiar Pământ, ele nu au fost niciodată observate direct. Motivul este simplu: pe Terra, umiditatea atmosferică necesară pentru acest tip de nucleație ar trebui să fie de peste 100.000 de ori mai mare decât valorile întâlnite aici — ceva practic imposibil.
Până la acest studiu, nici măcar pe Marte nu se știa că pot exista asemenea niveluri de umiditate. Faptul că modelul a reușit să reproducă fidel norul AMEC este considerat o performanță remarcabilă, mai ales în condițiile în care știm mult mai puține detalii despre atmosfera marțiană decât despre cea terestră.
Descoperirea nu doar că aduce o lumină nouă asupra climatului marțian, dar ne arată și cât de mult mai avem de învățat despre fenomenele naturale, chiar și cele considerate de manuale drept „imposibile”. Cine știe ce alte surprize ne mai așteaptă pe Marte sau chiar pe propria noastră planetă, în colțuri încă neexplorate?
Sursa: Ars Technica
Revista “Ştiinţă şi Tehnică“, cea mai cunoscută şi longevivă publicaţie de popularizare a ştiintelor din România
Leave a Reply