Ascunsă sub adâncurile Oceanului Atlantic, o relicvă geologică titanică tocmai a ieșit la suprafață… în laboratoarele geologilor. Cercetătorii au descoperit valuri uriașe de noroi fosilizat, îngropate la peste 1.000 de metri sub fundul oceanului, în largul coastelor Guineei-Bissau din Africa de Vest. Mult mai mult decât un simplu fenomen sedimentar, această descoperire schimbă modul în care înțelegem formarea Atlanticului și legăturile sale cu clima globală de acum peste 100 de milioane de ani.
Aceste valuri colosale, cunoscute sub numele de valuri sedimentare măsoară până la 300 de metri înălțime și peste un kilometru lungime. Ele au fost identificate folosind date seismice combinate cu mostre de carote prelevate în anii 1970. Însă semnificația lor istorică și climatică a fost înțeleasă abia recent, într-un studiu publicat în Global and Planetary Change. Ele s-au format într-o zonă cunoscută sub numele de Poarta Ecuatorială Atlantică, joncțiunea geologică dintre Africa și America de Sud. Această „poartă” a apărut atunci când continentele supercontinentului Gondwana s-au separat în timpul erei mezozoice, când dinozaurii dominau Pământul.
Până acum, oamenii de știință credeau că această deschidere decisivă a Atlanticului avea o vechime cuprinsă între 113 și 83 de milioane de ani. Însă, potrivit noilor analize, stabilirea conexiunii marine a început, de fapt, în urmă cu aproximativ 117 milioane de ani. O corecție de câteva milioane de ani, este adevărat, dar cu consecințe majore pentru înțelegerea climatului din acea perioadă. Această deschidere a declanșat bulversări majore în circulația apei între bazinele sărate ale Atlanticului de Sud și apele mai proaspete ale Atlanticului Central. Rezultatul? Un fel de „cascadă subacvatică”, provocată de diferența de densitate dintre aceste mase de apă, a sculptat aceste valuri gigantice de noroi.
Semnificația acestei descoperiri merge mult dincolo de geologia marină. Ea dezvăluie o legătură directă între mișcările plăcilor tectonice, circulația oceanelor și clima globală. Se crede că deschiderea porții ecuatoriale a contribuit inițial la încălzirea globală temporară, prin reducerea eficienței stocării carbonului în bazinele emergente. Însă, pe măsură ce conexiunea marină s-a intensificat, circulația oceanică globală s-a stabilizat, permițând o răcire climatică durabilă la sfârșitul Cretacicului. Cu alte cuvinte, această „poartă” a jucat un rol-cheie în reglarea climei la scară globală.
Înțelegerea modului în care circulațiile oceanice din trecut au influențat clima este esențială dacă dorim să anticipăm efectele schimbărilor climatice actuale. După cum subliniază cercetătorul Uisdean Nicholson, unul dintre autorii studiului: „Curenții oceanici joacă un rol esențial în reglarea temperaturilor globale. Perturbările, precum cele provocate în prezent de topirea calotei glaciare, ar putea avea consecințe de mare amploare.” Această descoperire ne reamintește în mod surprinzător că echilibrele majore ale planetei sunt adesea guvernate de mecanisme profunde și invizibile, unele dintre ele fiind îngropate de milioane de ani. Iar prin descifrarea acestora, știința ne oferă cheia înțelegerii – și poate atenuării – tulburărilor care vor urma.
Poll: Care este impactul descoperirii valurilor sedimentare gigantice la 1.000 de metri sub Atlantic asupra climatului global acum peste 100 de milioane de ani?
Revista “Ştiinţă şi Tehnică“, cea mai cunoscută şi longevivă publicaţie de popularizare a ştiintelor din România
Leave a Reply