Bernard de Montfaucon este unul dintre acele personaje istorice, emblematice pentru lumea științei, care a picat pe nedrept în uitare. Din nefericire, exemple asemenea lui sunt numeroase. Dacă veți călători în Franța și veți întreba despre acest preot benedictin, pionier al arheologiei și fondator al științei paleografiei, veți avea surpriza să aflați că foarte puțini dintre compatrioții săi își mai amintesc de el.
Și totuși, de numele lui Montfaucon se leagă începuturile științei pe care azi o numim arheologie și, mai mult, o revoluție care va atinge apogeul în secolul al XIX-lea, revoluția care a însemnat acceptarea trecutului omenirii, dincolo de orice convingere și constrângere religioasă.
Dezvoltarea economico-socială care a marcat finalul feudalismului în Italia, cel puțin în partea nordică, a generat un veritabil curent de interes față de lumea clasică greco-romană. Descoperind valorile antice, intelectualii renascentiști din orașele state ale Italiei atribuiau, prin asocierea cu această lume aproape uitată, un trecut glorios cetăților emergente din peninsulă și, în același timp, întăreau ideea teologică creștină a degenerării culturale continue a omenirii.
Pe un astfel de fundal apar personalități complexe ale lumii științifice, așa cum este cazul lui Ciriaco de Pizzicolli (cunoscut și sub numele de Cyriacus de Ancona, 1391 -1452), supranumit „părintele arheologiei”, negustor literat care și-a dedicat o mare parte din viață studiului civilizației greco-romane. Călătorind în Grecia și estul Mediteranei, Ciriaco de Pizzicolli a analizat cu atenție ruinele greco-romane, a realizat sute de desene ale acestora, a colecționat cărți și artefacte antice, relevând o lume inedită și marcând un trend care va cuprinde rapid întreaga Europă Occidentală.
Însă Ciriaco nu a efectuat niciodată săpături arheologice în adevăratul sens al cuvântului. Probabil primul om care a întreprins astfel de săpături a fost englezul John Aubrey (1626-1697), un anticar care și-a depășit timpul cu sute de ani, înregistrând, desenând și săpând pentru prima dată în istorie în jurul monumentelor megalitice de la Avebury sau Stonehenge. Poate nu întâmplător, contemporanii săi l-au privit ca pe un excentric și un aventurier, numele său fiind reabilitat abia în secolul XX, atunci când munca i-a fost recunoscută și apreciată la adevărata valoare.
În același timp, în Franța, un tânăr nobil, cu o carieră militară promițătoare în față, urma să pășească pe un drum pe care nu și-l imaginase niciodată, acela de savant în științe care nici măcar nu fuseseră inventate.
BERNARD DE MONTFAUCON
Bernard s-a născut la 13 ianuarie 1655, în satul Soulatge din străvechea provincie Languedoc, în sudul Franței, aproape de granița cu Spania. Trăiește în castelul din Roquetaillade, reședința familiei sale, până la vârsta de șapte ani, atunci când este trimis de tatăl său la Limoux, la școala Confreriei Doctrinei Creștine, acolo unde primește primele învățături monahale și unde face primii pași în studiul istoriei.
La vârsta de doar 18 ani, se înscrie voluntar în armata franceză și participă activ la războiul franco-olandez (1672-1678), sub comanda vicontelui de Turenne, unul dintre cei șase mareșali din istoria Franței, ocazie cu care este numit căpitan de grenadieri pentru actele sale de bravură. Cariera sa militară este curmată brusc de o boală infecțioasă care îl aduce în pragul morții.
Este momentul în care Bernard călătorește la Limoux, la basilica Notre-Dame de Marceille, acolo unde făgăduiește sfintei protectoare a basilicii 100 de livre și se angajează ca în schimbul sănătății sale să devină călugăr. Și, cum boala îi bate în retragere, în 1675, la vârsta de doar 20 de ani, Bernard de Montfaucon renunță la mantaua militară pentru roba de călugăr în cadrul abației din Toulose.
Până la vârsta de 32 de ani, de Montfaucon învață limbile greacă, israeliană, chaldeană, siriană și coptă și, grație aptitudinilor sale pentru litere, este chemat la abația Saint-Germaindes-Prés de lângă Paris, acolo unde i se încredințează redactarea unei ample lucrări asupra influenței părinților fondatori greci ai Bisericii Creștine. Pe lângă aceste studii, Bernard dezvoltă un interes real pentru manuscrisele antice și pentru civilizațiile care înfloriseră în trecut.
Cu o putere de muncă rar întâlnită, în doar cinci ani, el publică nu mai puțin de 15 volume intitulate „L’antiquité expliquée et représentée en figures”, în care detaliază aspecte ale lumii antice grecești, romane, egiptene, celtice sau galice, așa cum nimeni nu o făcuse până la el. Nu numai că pusese bazele unei științe noi, paleografia, știință ce se ocupă cu studiul manuscriselor vechi, cu datarea și stabilirea autenticității acestora, dar devenise și personalitatea numărul unu în studiul lumii antice.
Pe lângă toate acestea, în 1724, la Bernard de Montfaucon ajunge vestea unei descoperiri surprinzătoare. Un învățat francez, Antoine Lancelot, descoperă printre hârtiile unui administrator normand, Nicolas-Joseph Foucault, o mică secțiune a unei tapiserii înțesate cu imagini. Lancelot nu realizează ce reprezentau acele țesături, și le prezintă oficialităților franceze fără a oferi vreo explicație cu privire la natura imaginilor.
De Montfaucon întreprinde o muncă titanică de reconstituire a tapiseriei. El descoperă toate componentele acesteia, de opt ori mai multe decât găsise Lancelot și, mai mult, explică extrem de exact conținutul acesteia. Este vorba despre faimoasa Tapiserie de la Bayeux și despre povestea cuceririi Angliei de către Wilhelm Cuceritorul.
Însă un eveniment independent iarăși de voința lui avea să îl aducă în poziția de a înfrunta convingerile religioase ale vremii și să pună bazele unei a doua științe încă necunoscute, arheologia preistorică.
DESCOPERIREA DE LA COCHEREL
În luna iulie a anului 1685, regele Ludovic al XIV-lea, supranumit și Regele Soare, emite un ordin prin care mai mulți nobili francezi urmau să susțină lucrările inginerești de pe râul Eure în vederea îmbunătățirii capacității navigabile a acestuia. Unul dintre acești nobili, Robert Le Prevot, proprietar al domeniului de la Cocherel din sudul Normandiei, i se încredințase sarcina de a repara și moderniza poarta de piatră prin care navele urmau să treacă în călătoriile lor pe râul Eure.
Aflat în imposibilitatea de a cumpăra piatra necesară de la pietrarii locali (toți fuseseră trimiși la Maintenon, acolo unde se executau lucrări importante), Robert Le Prevot își amintește că pe domeniul său, în urmă cu 15 ani, trei bărbați necunoscuți dezgropaseră două pietre uriașe, de aproape doi metri înălțime, pe când toți localnicii participau la slujba religioasă de duminică. Interesant este că acei necunoscuți săpaseră între cele două pietre, aflate una în apropierea celeilalte, până descoperiseră un schelet uman. Acesta a fost probabil motivul pentru care au abandonat săpăturile și au părăsit în grabă locul.
Nimeni nu a dat vreo importanță acestui eveniment. Robert Le Prevot concluzionase că, dată fiind lipsa de respect pentru oseminte, făptuitorii nu puteau fi decât britanici care căutau bunuri de valoare rămase îngropate după bătălia de la Cocherel care avusese loc în 1364. Cazul a fost clasat, iar osemintele acoperite din nou.
Însă măsurile disperate cereau ca pietrele descoperite în urmă cu 15 ani să fie redezgropate și folosite la lucrările de pe râul Eure, astfel că lordul Le Prevot adună o echipă de muncitori și pornește pe urmele acestora. La scurtă vreme, avea să descopere și o a treia piatră din ceea ce azi am numi un complex megalitic, însă la vremea aceea nimeni nu conștientiza acest aspect.
Ajunși la circa doi metri adâncime, muncitorii descoperă un mormânt uriaș în care zăceau nu mai puțin de douăzeci de schelete umane. Iată ce nota Robert Le Prevot, printre altele, în scrisoarea adresată Parlamentului Franței: „Înălțimea scheletelor era una normală, 1,6-1,8 metri, excepție făcând două dintre ele, care aparțineau unor tineri de maxim 15-16 ani. Nu au fost descoperite cranii de femei. Toate scheletele erau orientate de la nord la sud, cu brațele de-a lungul corpului.
Unul dintre cranii prezenta o lovitură puternică. Analizând mormântul, am descoperit trei vase pline cu pământ care era moale ca ceara. Nu a fost posibil să le scoatem fără să le spargem, pentru că pământul s-a întărit brusc și a devenit cenușiu. Asta sugerează că acești oameni erau păgâni care au ars parfumuri și au sacrificat ceva pentru sufletele morților. Vasele mai aveau încă cenușă și cărbuni”.
În aceeași scrisoare, lordul din Cocherel menționează descoperirea mai multor arme de piatră, topoare și vârfuri de suliță, extrem de bine șlefuite, realizate din silex galben, precum și un corn de cerb șlefuit ca și cum ar fi trebuit fixat pe o tijă de lemn. Chiar dacă acesta asistă impasibil la degradarea rapidă a osemintelor, odată cu expunerea la aer, susținând că, nefiind clar niște creștini, acești păgâni idolatri erau la dispoziția sa, Robert Le Prevot dă dovadă de o intuiție extraordinară.
Lipsit de orice dorință de a găsi comori, lucru rar în orice perioadă a istoriei, el se arată mai degrabă interesat să înțeleagă ce anume descoperise, și oferă o descriere detaliată a scheletelor umane, a artefactelor, a formei, culorilor și poziției acestora, demnă de orice arheolog din zilele noastre. Însă cercetările erau departe de a fi finalizate.
Vestea ajunge și la Bernard de Montfaucon, preotul care, în calitate de expert în lumea antică, se deplasează la Cocherel pentru a oferi explicații cu privire la natura mormântului și a conținutului său. Bernard realizează desene detaliate ale artefactelor de piatră, și oferă o descriere amplă a tuturor elementelor prezente în mormânt. Mai mult, acesta identifică două straturi de arsură, situate atât deasupra mormântului, cât și dedesubtul acestuia.
Iar concluzia sa a fost una cutremurătoare pentru vremea respectivă… cei care săpaseră mormântul, precum și cei care fuseseră îngropați în el, aparțineau unei culturi străvechi, cu mult mai vechi decât lumea antică. Erau „oameni dintr-o națiune barbară, care nu cunoșteau nici fierul și nici alt metal”.
Astăzi poate părea banal să vorbim despre neolitic (vârsta mormântului a fost datată în secolul XX la circa 4.000 de ani), precum și despre primii fermieri din Europa. Însă în timpul lui Bernard de Montfaucon, absolut nimeni nu avea cunoștință despre această perioadă de timp, iar afirmațiile lui erau de-a dreptul revoluționare. În urma acestei descoperiri, prima descoperire arheologică din istorie, o lume întreagă avea să se schimbe.
