Începutul de an 2017 este marcat de dezbateri aprinse și de ample manifestări de stradă menite a împiedica luarea unor decizii nefaste la nivelul autorităților. Politically correct este să nu amestec jurnalismul de știință cu chestiunile politico-sociale-economice, așa că nu mă voi lansa într-o analiză a problemelor actuale ale societății românești.
Mă voi rezuma la a pune punctul pe i în privința flagelului numit CORUPȚIE (motivul principal pentru care trecem printr-o perioadă atât de agitată), dar dintr-o altă perspectivă.
Cât de corupt sunt eu?
Consider că nu prea am vicii majore și că sunt o persoană cinstită, cu valori morale corecte, chiar dacă departe de a fi perfect. Dar sunt oare corupt? Ei bine, oricât aș vrea să neg acest lucru, trebuie să recunosc: sunt corupt. De mic copil, chiar, după cum urmează să aflați în autodenunț.
Părinții nu mi-au aplicat metoda „bătaia e ruptă din cer” și au încercat să nu mă mustre prea mult când greșeam. De cele mai multe ori m-au luat „cu binișorul”: dacă mănânc tot din farfurie, primesc nu-știu-ce; dacă învăț bine și iau note bune, îmi iau nu-știu-ce; dacă mă comport civilizat și devin mai deștept, o să am nu-știu-ce. Evident, cele mai multe „nu-știu-ce”-uri nu se mai materializau niciodată, ceea ce probabil mi-a creat niște frustrări interioare, ce au pavat drumul corupției.
Prima acțiune reprobabilă am făcut-o prin generală, la recent introdusa oră de religie: am copiat pentru prima dată în viața mea la un extemporal. Asta după ce, de câteva ori până atunci, îi pârâsem tovarășei învățătoare sau unor profesori pe câțiva colegi care apelaseră la acest mijloc de a obține foloase necuvenite.
M-am simțit extrem de rușinat în acel moment, dar, pentru că nu am fost prins, am realizat o chestie: dacă nu învăț (la materiile care-mi displăceau), pot obține note frumușele copiind la lucrări – în special la acele materii unde profesorilor nu le prea păsa dacă elevii copiază sau nu. Așa că, de câteva ori (pot număra pe degete toate situațiile din generală și liceu) am apelat și eu, cu inima din ce în ce mai puțin strânsă, la această faptă reprobabilă.
La facultate, 90% dintre colegii politehniști copiau, iar eu, la sute de kilometri distanță de constrângerile mediului familial, m-am lăsat pradă corupției lejer. Cred că am copiat la circa un sfert dintre examenele de la Politehnică. E adevărat, prin anul III am fost prins cu ditamai „mâța-n sac” (chiar când încercam să îi pasez copiuțele mele unui coleg!), dar, după o perioadă de adoptare a concepției „cu mâinile curate”, am recidivat (mai răruț și mult mai atent…).
Tot în primii ani de facultă am cedat extrem de ușor tentației de a lipsi de la cursuri și seminarii în schimbul distracției la bowling și biliard, elementul corupător fiind ideea că așa aș fi un student mai cool. Și am pierdut destul de multe nopți prin discotecile din Regie sau Grozăvești, corupt de ideea că „asta-i viața adevărată de student bengos”.
La capitolul corupție mai pot adăuga înscrierea în grupul celor care dădeau șpăgile semestriale necesare pentru a avea loc în cămin, deși în primul an consideram acest sistem o nedreptate care merita pedepsită cu pușcăria. Sau micile „taxe de protecție” pentru asistenți universitari dispuși să mai măsluiască unele note, în special în perioada când intrasem în câmpul muncii și cam sacrificam școala pe altarul jurnalismului auto.
M-a ajutat corupția?
Evident că nu. Odată terminată etapa de viață a studiilor, am plonjat destul de dur în viața de om adult, pe picioarele mele. Ceea ce m-a îndemnat la meditații privind lucrurile reprobabile pe care le făcusem până atunci.
Am terminat liceul acum 20 de ani, dar amintirile de la cele câteva lucrări de control la care am copiat mă „frig” și acum. Dacă m-aș putea întoarce în timp, l-aș sfătui pe liceanul care am fost să-și ia gândul de la copiat și să facă micul sacrificiu de a învăța. Iar studentului aș încerca să-i explic că rezultatele bune obținute prin muncă serioasă deschid mai multe oportunități pentru un viitor reușit decât abordarea „scurtăturilor”.
Am realizat cum corupția instalată tiptil în mentalitatea mea mă descuraja („de ce să mă mai complic și cu olimpiadele?!”), îmi minimiza potențialul și încrederea în sine („eh, lasă că data viitoare o să învăț mai serios”), mă făcea să cobor ștacheta în privința valorilor morale („hai că nu e treaba mea că celălalt a obținut ceva pe nedrept”).
Oricât de insignifiant pare un act de corupție, efectele negative pe termen lung pot fi foarte mari. Cu o astfel de concepție am intrat, din fericire, în viața de adult, încercând să-mi mențin cât de mult verticalitatea într-o lume care se adâncea din ce în ce mai mult în mocirla corupției de toate felurile. Aș fi ipocrit să afirm că, de-a lungul vieții, nu am mai comis nicio faptă ce ar putea fi încadrată la „corupție morală”, dar îmi asum efectele alegerilor mele.
Este corupția justificabilă?
Pe moment, da, oricine poate găsi justificare când este pus în fața unei situații de corupție, din care are ceva de câștigat. Probabil este în natura umană să „deviem” din când în când de la onestitate, amăgindu-ne că nu facem un rău mare și că soluția respectivă era cea mai bună în context.
Dar câți dintre noi suntem capabili să ne gândim și la efectele profund negative ale acțiunilor noastre?
Copil fiind, termenul de corupție nici măcar nu exista și nu cred că aș fi înțeles suficient explicațiile părinților. În școală am văzut doar pedepsirea acestei corupții, însă niciun fel de program sau curs care să ne lămurească pe noi, elevii, ce este corupția și de ce nu e bună. În facultate, ce să mai vorbim, fiecare era pe cont propriu, fiecare după cum îl ducea capul – niciun îndrumător specializat în a descurca ițele din ce în ce mai complicate ale personalității și intelectului în dezvoltare explozivă ale studenților.
Așa că, dacă intri virusat de corupție în viața asta dură de adult, e greu de crezut că te mai poți „vindeca”. Corupția devine parte integrantă din modul tău de a privi lucrurile, de a accepta nedreptățile și de a fi părtaș la niște acțiuni reprobabile. Metaforic vorbind, trăim în simbioză cu corupția, aceasta manifestându-se în funcție de cât de mult o „hrănim”. Iar unii tind să facă din corupție un fundament al modului de viață, fără discernământ.
Corupția = poluare
Îmi place să cred că lucrurile pe care mulți le consideră utopice sunt perfect realizabile. De exemplu, o societate cu energie gratis din abundență. O lume în care războaiele și conflictele au fost eliminate. Și, bineînțeles, omenirea reușind în procesul de eradicare a corupției.
V-ați dat seama că nu am vorbit despre fenomenul corupției foarte des vehiculat în mass-media și care se referă la devalizarea banului public sau la traficul de influență. Acestea sunt doar câteva dintre trăsăturile unei corupții mai mari, generalizate. Corupția aia care presupune sacrificarea viitorului pentru avantajele imediate.
Uneori mă întreb: dacă nu aș fi acceptat cu atâta ușurință să copiez, de exemplu, oare acum aș fi avut o viață mai bună? E o întrebare retorică, dar sunt convins că, dacă aș fi înțeles de mic ce e aia corupție, aș fi acționat altfel în viață – ceea ce nu garantează că mi-ar fi fost mai bine… (însă intuiția îmi spune că ar fi fost mai ok)
Cea mai bună paralelă o pot face cu poluarea. Am ajuns în punctul în care, deși înțelegem că, prin poluarea mediului, periclităm viața următoarelor generații, dar și a noastră, suntem suficient de egoiști (și de proști) încât să nu luăm măsuri de teamă că am putea pierde confortul personal de acum (iar unii imensele averi și posesiuni…).
La fel e și cu corupția: poți obține rezultate bune mai repede și mai ușor, dar asta înseamnă inducerea unui dezechilibru în mediul înconjurător (economic, social, politic). Și, încet, ajungi să te păcălești că e mai eficient să obții lucrurile ușor, ignorând semnalele care-ți arată că, de fapt, slăbești eșafodajul pe care îți clădești lumea.
Educația, principala armă împotriva corupției
Ei bine, poate ar fi cazul să învățăm de mici ce și cum cu corupția. Este un subiect foarte vast, strâns legat de bunul simț elementar, dar și de logica supraviețuirii. Așa cum 1+1=2 și niciodată 3, la fel nici corupția nu se poate solda cu lucruri bune (pentru societate în ansamblu).
La protestele din Capitală împotriva unei ordonanțe de guvern (care contravine logica combaterii corupției, dar să nu intrăm acum în această discuție) am văzut, spre surprinderea mea, mulți părinți cu copii de până la 5-6 ani – o fetiță chiar desenase ea însăși un mesaj protestatar. Bravo acelor părinți, mi se pare un act educativ realmente lăudabil. Sunt curios care au fost „de ce”-urile celor mici și ce explicații le-au dat cei mari, dar sunt sigur că acești copii sunt mai aproape de a înțelege ce e aia corupție.
Dacă pentru generațiile de acum nu prea mai rămâne alternativă în afara combaterii corupției, pentru generațiile ce vor veni face mai mult sens munca profilactică, de prevenire a corupției. Pe lângă educarea celor mici în privința corupției, e cazul să schimbăm niște metehne și mecanisme care fac posibilă instaurarea atât de facilă a acestui flagel. Știu, pare complicat pentru unii, poate chiar imposibil pentru alții, dar nu văd altă soluție.
Dacă avem atâta energie pentru a protesta împotriva corupției, cu siguranță avem destulă și pentru a înțelege mai bine corupția și efectele ei, dar și de a-i feri pe urmașii noștri de ea informându-i corespunzător.
