Am mai multe motive să mă dau mare în faţa Domniilor Voastre, cititori ai revistei, rugându-vă să-mi acordaţi, măcar pentru câteva clipe, poziţia de director de şcoală. O solicit stârnit de mai multe întâmplări recente, le înşir:
- „bătăliile” cordiale cu colegii din Consiliul pe care Ministrul Educaţiei l-a inventat cu scopul de a reanima şcoala placidă;
- câteva notiţe peste care am dat în arhiva personală, scrise pe vremea când lucram la UNESCO;
- participarea la lansarea Casei Experimentelor, pe care o asociaţie de profesori inimoşi a realizat-o în colaborare cu parteneri elveţieni;
- şi, nu în ultimul rând, oferta ce mi s-a făcut, de a fi, alături de întreaga echipă S&T, un fel de… ambasadori ai reciclărilor pe plaiul mioritic.
Aşadar, ce aş face dac-aş fi numit – tehnocratic, doar în baza aptitudinilor mele de pedagog şi administrator – director de şcoală? La ultima mea participare la Strasbourg ca Secretar General al Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, unde mi s-a făcut onoarea de a fi moderator al întâlnirii, le-am spus cam aşa vecinilor de continent:
… Mi-aş urca în fiecare an elevii şcolii mele în autocare, pe o direcţie culturală prestabilită și aş porni în etape care, fiecare, poate însemna un trimestru de şcoală.
Principalii organizatori: profii de geografie, care vor propune învăţăceilor un program elaborat, cu lecţii interactive în timpul drumului (chiar de matematică, limba şi literatura naţională şi nu numai) plus, la fiecare etapă, cu fiecare loc vizitat, lecţia de ecologie-biologie în muzeele de ştiinţe ale naturii şi grădinile botanice întâlnite sau chiar în fermele presărate pe parcurs; lecţia de istorie (numai istorie a culturii, nu şi cea a războaielor şi violenţei), cea de cultura păcii, drepturile omului şi cea de geografie a Europei, practic la fiecare etapă de drum, cea de fizică, chimie, inginerie în muzeele tehnice (de genul celui de tehnică populară de la Dumbrava Sibiului sau Deutsche Technik Museum din München sau Cité des Sciences et de l’Industrie de la Paris sau Science Museum din Londra etc.) şi, mai ales, i-aş îmbogăţi cu lecţiile de patrimoniu european – căci „bătrânul continent” i-a dat pe Rembrandt şi Van Gogh, pe Monet şi Ingres, pe El Greco şi Picasso, pe Turner şi Whistler, sculpturile Greciei Antice şi Capela Sixtină.
În timpul kilometrilor parcurşi, prin intermediul sistemului audio din autocar, s-ar ţine lecţiile de educaţie muzicală pe care mi le-ar furniza, de pildă, Radio România Muzical, iar pe tableta fiecărui „turist” s-ar putea rezolva problemele de matematică, fizică, chimie, biologie pe care le cere curriculum-ul vârstei sale. La DVD player-ul „şcolii” mobile s-ar putea ţine cursuri de educaţie cinematografică. Grupe de elevi ar avea de pregătit „istoria” fiecărei etape pe care – amănunt important – nu trebuie numai să o scrie, ci să o şi comenteze audio, pregătindu-se astfel pentru intrarea în sincron cu lumea show-bussiness-ului în care trăim.
Dar obiectul educaţional nr. 1, înainte de orice, ar fi acela al dezvoltării unui simţ neglijat de marea majoritate a pedagogilor noştri, acela de a construi asociativitate („une chôse trop oubliée, … créer des liens” îi spune Vulpea Micului Prinţ în cartea lui Saint Exupéry), de a-i strânge laolaltă pe copii şi adolescenţi, pentru munca în echipă.
Ar fi complicat? Nu, ar fi o acţiune firească pentru cetăţenii Europei anilor 2020, cei cărora Europa trebuie să le fie prezentă în minte şi suflet, cu toată uriaşa ei cultură, cu toate superbele ei realizări. Este scump? Interesaţi-vă la Direcţiile Judeţene de Tineret şi veţi afla că, dacă aveţi grijă să dezvoltaţi o agenţie locală de turism pentru tineret şi vă înfrăţiţi cu şcoli de peste hotare, şcoala mobilă europeană pe care v-o propun poate ieşi în larg, pentru fiecare oraş european, deci şi pentru fiecare localitate românească.
Să continui acum pe alt plan munca de director – virtual! – al unui stabiliment şcolar mioritic, fie el liceu sau gimnaziu (la o şcoală primară nu aş îndrăzni, am fost învăţător o singură dată în viaţă, la o clasă I la care am ţinut locul unui coleg doar pentru o zi, dar încă şi acum mă trec fiorii când îmi amintesc de întâmplare…).
Deci, sunt mai marele unei şcoli, cu ajutorul Primăriei locale şi a Inspectoratului Şcolar Judeţean mi-am completat cancelaria, împreună cu colegii vechi şi noi am stabilit curiculla şcolară – jumătate din obiectele de studiu sunt cele clasice, comandate de ministerul tutelar, dar jumătate sunt – vor fi, în viitorul apropiat – impuse de Partidul Părinţilor (mai multe ore de Educaţie Fizică, Sanitară, Civică, de ITC, de pildă), de comunitatea locală, de nevoile economice.
Pun la cale, cum v-am spus, agenda de „şcoală mobilă” (călătoria anuală, cel puţin într-o ţară străină, 10 – 12 deplasări cu elevii în natură şi în diverse localităţi ale ţării în zilele de sfârşit de săptămână sau în vacanţe), mă ocup de eventualele reparaţii în clădirea şcolii şi – voi reveni asupra acestui subiect – de dotarea claselor şi a laboratoarelor, iar în continuare vă voi spune cu ce îmi dotez curtea şcolii, cea pe care Educatorul (cu majusculă!) o consideră patrimoniu esenţial al Educaţiei (tot cu majusculă!).
În primul rând, pentru că ţin la sănătatea copiilor din „parohia” mea, îmi aranjez terenurile de sport. Nu o fac cum mă taie capul, ci invit un arhitect, un cadru didactic de la o facultate de construcţii (chiar un student în arhitectură şi unul de la construcţii) să-mi măsoare exact, să-mi aprecieze exact şi să-mi proiecteze, cu imaginaţie şi în funcţie de spaţiu, cel puţin un teren de handbal-baschet-volei (toate, pe acelaşi spaţiu, cu tuşele trasate în culori diferite) şi acolo unde se poate, şi un teren de minifotbal – cu loc pentru arbitru şi, neapărat, tabelă de scor…
Îmi mai trebuie: o pistă de alergări de cel puţin 50 de metri (care se poate suprapune, în diagonală, peste terenul de jocuri), o groapă de sărituri (lungime, triplu salt, dar şi înălţime – pot funcţiona în acelaşi loc) şi un mic spaţiu închis pentru aruncarea greutăţii. Dacă ar fi şi sală de sport (eventual şi piscină) sunt în altă parte a civilizaţiei educaţiei – dacă nu, doar curtea şcolii, amenajată cum v-am descris-o mai sus, îmi satisface nevoile minime de educaţie pentru sănătate
Amănunt esenţial: m-am asigurat că proful/profa de sport este un personaj activ, ambiţios, harnic, profesionist; dacă nu-i am, îi caut, convins fiind că educatorul nr. 1 al şcolii mele este profesorul de educaţie fizică. Ca şi nevoia de competitivitate – căci pe terenul despre care vă vorbesc se vor desfăşura, săptămânal, meciuri şi concursuri în compania celor mai apropiate şcoli sau ale campionatelor orăşeneşti, judeţene, regionale.
Am pus educaţia pentru sănătate pe orbită, mă îndrept acum spre dezvoltarea imaginaţiei, a atragerii spre creaţie a învăţăceilor din „parohia” mea. Îmi ridic într-un colţ al curţii, în vârful unei scări, un punct meteorologic (termometru, pluviometru, areometru), pe care îl dotez şi cu câteva aparate de control al poluării (CO2, SO2 pot fi citite pe nişte înregistratoare ieftine, la a căror achiziţie Ministerul Mediului va colabora cu şcoala) şi mă asigur că un un coleg va întemeia o echipă de „cercetători” serioşi care să citească, să noteze într-o bază de date şi să transmită pe Internet, zi de zi, parametrii înregistraţi. Ecce homo! – s-ar putea ca marele savant meteorolog sau ecologist din viitor să crească în curtea şcolii mele…
Aş mai încerca să-mi instalez, tot în vârful unui par, o mică eoliană (cu o jumătate de kilowatt satisfac parţial nevoile şcolii) şi un panou de 1 m2 de plăcuţe fotovoltaice, care îmi vor ţine un bec permanent aprins – fac asta nu din nevoi stringente, ci ca să vâr în capul copiilor mei ideea culegerii energiilor neconvenţionale. Mai mult: după ce mi-am creat echipa de energeticieni, fac un contract cu cea mai apropiată biserică şi le instalez şi lor aceeaşi mică uzină energetică neconvenţională, nu pentru satisfacerea nevoilor unităţii BOR, ci pentru educarea părinţilor şi bunicilor în spiritul epocii post-hidrocarburi.
Îmi mai fac: o hartă a României (de 30 x 20 m), cu Dunărea şi alte râuri curgând, cu oraşele reprezentate, cu o leacă de Carpaţi în relief şi un pic de Marea Neagră, hartă pe care copiii să o calce, învăţând-o. Dacă îmi mai permit, fac şi o mică Europă din ciment, tot pentru instruirea în direct.
Îmi mai doresc: un corp omenesc făcut din plastic transparent, de 3-4 metri înălţime, pe care, privindu-l, copilul sau copila mea să se înveţe pe sine – de fapt, un bărbat şi o femeie manechine translucide ar ajuta şi mai mult cunoaşterea de sine. Mi-aş mai dori: o dublă spirală ADN, o machetă a Staţiei Spaţiale Internaţionale (în care să se poată intra), o mică încăpere – vizitabilă – pe post de creier uman, o alta reprezentând o celulă (nucleu, protoplasmă, membrane), o tiribombă reprezentând Sistemul Solar şi o machetă a Galaxiei noastre, mozaicată pe betonul de la intrarea în şcoală, alături de un tablou al Modelului Standard al Fizicii şi un mozaic cu Tabloul lui Mendeleev.
De ajuns? Da, pentru moment, dar să vedeţi ce am să pun în şcoală…
Am în mână un cub Rubik – vi-l amintiţi, jucăria cu feţe rotitoare, cea cu care vecinii unguri făcuseră vogă prin 1980, în ceea ce aş numi distracţia inteligentă. L-am căpătat cu ani în urmă la unul din institutele de cercetare spaţială din Olanda, într-o vizită care m-a uluit şi m-a întristat, în acelaşi timp. M-a uluit, pentru că nivelul de tehnologie şi înaltă prelucrare a tuturor specialiştilor de acolo este, se pare, cel pe care îl va avea inteligenţa tehnico-ştiinţifică a Europei prin anii 2030. Iar tristeţea vine de la faptul că, din păcate, noi, cu şcoala noastră, suntem atât de departe…
Ei bine, pe una din feţele cubului Rubik extins este înscris Modelul Standard al Fizicii moderne. Adică: pe cele 16 pătrăţele care alcătuiesc o faţă a cubului, copilul, tânărul sau adultul care se joacă cu gadget-ul în cauză văd înscripţionate forţele naturii pe latura din dreapta, iar cei 6 quarci şi cei 6 gluoni pe restul feţei. Adică materia Universului, aşa cum este ea alcătuită, aşa cum o cunoaştem acum, transpusă pe un gadget.
O asemenea „jucărie” aş pune eu pe pupitrul fiecărui elev de clasa a XI-a. La care aş mai adăuga: postere cu Tabloul lui Mendeleev (pe care l-aş imprima chiar şi pe balonul şi mingile de sport), spirala ADN (idem) şi lista completă a Drepturilor Omului. Dar şi – ceea ce se şi face în multe locuri – hărţi ale creierului uman, evoluţia speciei Homo sapiens, versuri celebre din poezii şi poeme (nu numai Eminescu, Blaga, Arghezi, ci şi poezie engleză, franceză, rusă, americană), dialoguri şi monologuri ale personajelor Shakespeare-iene, Caragialeşti şi Cehov-inene.
În laboratoare aş aduce celule de combustie (mici fabrici de hidrogen, combustibilul viitorului) şi, în clase, plăcuţe cu celule fotovoltaice, care să ţină aprinse un bec, pentru demonstraţia că Soarele ne poate ajuta, dacă vrem să-l folosim.
Aş pune plante decorative şi flori în ghivece, în absolut toate clasele şi laboratoarele, dar mă gândesc serios că o seră a şcolii ar fi obligatorie pentru locuitorii unei ţări pe care Papa Ioan-Paul al II-lea a numit-o „Grădina Maicii Domnului”…
Voi avea, fireşte, laboratorul de informatică pe care mi-l cer Ministerul Educaţiei şi viaţa, dar mă voi strădui să dau profului de specialitate şi soft-uri de performanţă, poate chiar şi un computer performant, de la un moment dat. Dar mă voi lupta să pun pe toate pupitrele elevilor tablete ieftine, suficiente pentru nevoile gimnazistului meu, chiar şi ale liceanului de clasă mică.
Dacă şcoala este în mediul rural, mă voi strădui să reînfiinţez ferma şcolii, pentru a creşte – cel puţin demonstrativ – legume sau cereale şi, în grajduri, voi avea animale de care copiii (şi profesorii lor) să aibă grijă. Dar şi în şcolile de la oraş, prezenţa unui acvariu, a unei cuşti cu păsări, a unui animal de casă (ţestoasă, iepure, şoricei albi) ajută la mlădierea sufletului copiilor mei.
Cu post de radioemisie al şcolii, cu televiziune integrată, cu un telescop în podul şcolii, cu, fireşte, microscoape (pe care să nu se depună praful), cu receptor radio + CD-player şi receptor TV + DVD în absolut fiecare clasă (tot setul acesta costă sub 400 RON!), cu – neapărat – cercuri de cinema-teatru, cenacluri literare, cor, orchestră, club de ştiinţă – iar în urma rezultatelor acestui complex proces, la sfârşit de an şcolar să pot decide primele pe care le dau cadrelor didactice harnice, inventive, pricepute, astfel ca să-i pot diferenţia, să-l pot scoate în evidenţă pe „Domnul Trandafir” şi să-l descurajez pe Marius Chicoş Rostogan, convingându-l să-şi aleagă alte orizonturi decât cel al delicatei profesii de păstor de minţi şi inimi…
Dar, mai ales, m-aş bate pentru ca la şcoala mea toţi copiii să aibă asigurată masa de prânz şi, după masă, 2-3 ore în săli în care, alături de profesorii lor, să participe la activităţi extraşcolare educaţionale şi, de ce nu, să-şi facă lecţiile împreună.
Cer prea mult de la breasla educatorilor, cea care reprezintă 20% din forţa de muncă a planetei, deci şi a României? Nu cred… Mai gândiţi-vă!
