O echipă internaţională de cercetători a publicat în Geophysical Research Letters un studiu, potrivit căruia Mica Eră Glaciară (sec. 14-19) a fost cauzată de erupţii vulcanice masive, a fost susţinută de modificările calotei glaciare, dar şi de activitatea solară scăzută.

Cu privire la durata acestei perioade reci din istoria emisferei nordice a planetei există dispute, unii cercetători susţinând că ea a început încă din secolul XIV, alţii că ar fi început să fie resimţită abia din secolul XVI. La nivel global, scăderea temperaturii medii a fost de până într-un grad Celsius, însă Europa si America de Nord au fost mai afectate, de exemplu fluviul londonez Tamisa îngheţând complet la un moment dat.

Până în prezent, nu se ştia cu precizie ce anume a cauzat această răcire, însă un nou studiu, condus de Gifford Miller, de la Universitatea Colorado, sugerează că debutul său s-ar fi datorat unei serii de patru erupţii vulcanice de la tropice din perioada cuprinsă între anii 1250-1300, ce ar fi aruncat nori uriaşi de particule de sulfaţi în straturile superioare ale atmosferei – aceste mici particule de aerosoli sunt renumite pentru proprietatea lor de a reflecta razele solare.

 

 

Pentru realizarea studiului savanţii au analizat gheţurile din nord-estul Canadei şi din Finlanda. Atunci când zonele îngheţate se întind, plantele de sub ele sunt încorporate în gheaţă, iar cercetătorii, cu ajutorul datării cu carbon radioactiv, pot stabili când a avut loc îngheţul.

În paralel, la Hvitarvatn în Islanda, oamenii de ştiinţă au înregistrat cantitatea de sedimente conţinută de un gheţar de-a lungul timpului, ce indică modificările grosimii stratului de gheaţă.

Analizând toate aceste date, cercetătorii au observat că răcirea a început între anii 1250-1300, după cele patru mari erupţii vulcanice, fiind urmată de o altă cădere a valorii temperaturilor cândva între 1430 şi 1455, perioadă ce corespunde erupţiei vulcanului Kuwae, din Vanuatu. Spre sfârşitul acestei perioade reci, mai precis în 1815, erupţia vulcanului Tambora din Indonezia a eliberat cantităţi uriaşe de cenuşă, astfel că anul următor, 1816, a fost unul deosebit de rece, consemnat de istorie ca anul fără vară, după ce au fost înregistrate în nordul Europei şi al Americii de Nord căderi de zăpadă în lunile iunie şi iulie.

 

Însă, efectul de răcire a climei  erupţiilor vulcanice durează, de regulă, doar câţiva ani, nu decenii sau secole întregi. Introducând datele referitoare la efectele erupţiilor într-un model climatic computerizat, cercetătorii au observat că aceste scurte răciri au fost suficiente pentru a declanşa creşterea straturilor de gheaţă şi a gheţarilor din Oceanul Arctic.

 

Astfel, tot acest surplus de gheaţă reflecta şi mai mult razele solare şi îngreuna circulaţia curentului cald de suprafaţă din nordul Oceanului Atlantic, numit Curentul Golfului.

Din studiul petelor solare, pe lângă toţi aceşti factori, la răcirea înregistrată în timpul Micii Ere Glaciare, a contribuit şi o activitate solară foarte scăzută în perioada 1645-1715.