”Noaptea toate pisicile sunt negre”
Îmi propusesem să discut în acest articol despre teoriile conspirațiilor și năzbâtiile care au invadat lumea în timpul acestei pandemii. Dar, citind ultimele articole publicate de către domnul ce vrea să ne apere de afurisitele ”capcane ale cunoașterii”, m-am răzgândit, pentru că am constatat cu surprindere că asaltul pseudoștiinței continuă în revista noastră.
Pentru că domnia sa repetă obsesiv anecdota cu bețivul și felinarul, cea în care bețivul care și-a pierdut cheile și le căuta numai sub lumina felinarului ”pentru că acolo se vede mai bine” (bețivul fiind echivalentul omului de știință!), îmi permit să încep și eu cu ceea ce poartă numele ”analogia pisicii negre”. Ea sună cam așa:
Filosoful este ca omul care intră într-o cameră întunecată pentru a căuta o pisică neagră.
Metafizicianul este ca omul care intră într-o cameră întunecată pentru a căuta o pisică neagră care nu este acolo.
Teologul este ca omul care intră într-o cameră întunecată, caută o pisică neagră, care nu este acolo, și strigă: ”Am găsit pisica neagră!”
Omul de știință este ca cel ce intră într-o cameră întunecată și aprinde o lanternă pentru a căuta pisica neagră.
Vorbind despre adevăr, cred că este bine să vedem ce este el, prin definițiile date de dicționar. Conform DEX 2009, prin adevăr se înțelege ” […] Concordanța între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată, a realității.[…]”. Deși exprimarea este oarecum alambicată, îmi place foarte mult și ceea ce spune Aristotel în Metafizica (traducere Andrei Cornea, Editura Humanitas, 2007): ”a spune că ceea-ce-este nu este sau că ceea-ce-nu-este este reprezintă un fals, în timp ce a spune că ceea-ce-este este şi că ceea-ce-nu-este nu este reprezintă un adevăr”.
Mai adaug și definiția științei, conform DEX 2009 știința este ”[…] Tip de cunoaștere sigură și rațională în legătură cu natura lucrurilor și a condițiilor lor de existență în forma unui corp de adevăruri despre un obiect propriu. 2. Ansamblu de cunoștințe despre un obiect dat sau distinct (natură, societate, gândire etc.) dobândite prin descoperirea legilor obiective ale fenomenelor și explicarea lor. […]”
În numărul trecut distinsul luptător împotriva ”capcanelor cunoașterii” ține să sublinieze că ”știința pretinde […] adesea că nicio cunoaștere [rațională] nu este valabilă dacă nu se folosește de metodele sale. Lucrul acesta este foarte adevărat și nu doar o ”pretenție” a științei. În fond, așa cum spunea Sagan, metoda științei artă că: ”nu trebuie acceptat nimic care nu este susţinut de dovezi.” iar ”dovezile trebuie să fie mai presus de orice îndoială posibilă. Cu cât ne dorim mai mult ca un lucru să fie adevărat, cu atât trebuie să fim mai atenţi.” Nu este vorba despre nimic complicat, despre nimic ezoteric, ci doar despre calea prin care ajungem la cunoașterea lumii reale, apropiindu-ne de adevăr, bazându-ne pe dovezi. Tocmai necesitatea dovezilor îi deranjează foarte mult pe iubitorii de năzbâtii.
Stimatul domn ne informează că: ”În jurul nostru există fenomene care nu îndeplinesc criteriile cerute de [știință]. Există astfel fenomene care nu pot fi aduse în laborator sau observate de orice doritor. Între acestea sunt fenomenele rare, care nu apar la comandă (cum este OZN sau bigfoot) ori sunt inaccesibile experimentului (existența altor dimensiuni, a multiversurilor a lumii subcuantice sau – de ce nu?- a unei bănuite lumi spirituale și a vieții după moarte).”
Partea cu aducerea în laborator în vederea experimentării și nerepetarea am mai comentat-o într-un articol publicat într-un număr trecut al revistei noastre. Dădeam acolo exemplul istoriei. Istoria se ocupă cu studierea unor evenimente nerepetabile și totuși face parte din corpul vast al științei. Acum vreau doar să vedem cum stăm cu chestiile din citatul de mai sus.
Să le luăm pe rând. OZN-urile, dacă e să ne luăm după scrierile domnului pe care îmi permit să îl comentez, nu sunt deloc rare. Deși nu fac parte din viața de zi cu zi, există o listă nesfârșită de ”observații”. Cu toate acestea, cel puțin până acum, ”specialiștii” în OZN-uri nu au reușit să producă o dovadă cât de cât acceptabilă că ele ar fi ”nave extraterestre”. Bigfoot, ființa mitică, este atât de perfid încât nu se lasă surprins de camerele foto, decât sub forma unor imagini neclare și bine trucate. Pentru ambele situații să nu uităm că de ani buni încoace miliarde de oameni poartă în permanență asupra lor telefoane echipate cu camere foto/video destul de performante. Și totuși imaginile lipsite de ambiguitate nu au apărut, cel puțin deocamdată. Nu e nevoie să se aducă vreo navă extraterestră sau un bigfoot în laborator. Ar fi suficient, din punctul de vedere al metodei științifice, pentru început, acest gen de imagini.
Mai departe. Existența altor dimensiuni? Știința nu le exclude în nici un fel, ba chiar este preocupată de ele. Să nu uităm, în teoria (cred că, deocamdată, ar fi nimerit să îi spunem ipoteza) stringurilor se lucrează cu un spațiu care are dimensiuni suplimentare, compactificate. Deocamdată ele rezultă din considerații fizico-matematice dar deja sunt propuse metode de detectare a lor, pentru că, așa cum o tot repet, știința se bazează pe dovezi. Iată un scurt text de pe site-ul CERN: ”Cum putem testa existența dimensiunilor suplimentare? Una dintre opțiuni ar găsirea de particule care nu pot exista decât dacă dimensiunile suplimentare ar fi reale. Teoriile care sugerează existența dimensiunilor suplimentare prezic că, în același fel în care atomii au stări de energie fundamentale și stări de energie excitată, ar trebui să existe și particule care sunt versiuni grele ale particulelor standard în alte dimensiuni. Aceste versiuni grele ale particulelor – numite stări Kaluza-Klein – ar trebui să aibă aceleași proprietăți ca particulele standard (putând fi astfel detectate de instrumentele noastre) dar având o masă mai mare.” Poate că distinsul autor din care am citat face referire la dimensiuni suplimentare extinse (cum sunt cele care ne sunt familiare) și nu compactificate, cum sunt cele din teoria stringurilor. Și acesta este un subiect care îi preocupă pe mulți oameni de știință. Nu am acum destul spațiu la dispoziție și, probabil, voi scrie un text separat pentru această temă. Până atunci vă invit să căutați, și să citiți, cartea ”Warped Passages: Unraveling the Mysteries of the Universe’s Hidden Dimensions” (Pasaje deformate: dezvăluirea misterelor dimensiunilor ascunse ale Universului) scrisă de către Lisa Randall, profesor de fizică teoretică la Universitatea Harvard și membru al Academiei Naționale de Știință a SUA.
Mai departe, existența multiversurilor. Chiar pentru revista asta, de-a lungul timpului, am publicat multe articole referitoare la multivers, pe care le puteți găsi și pe site-ul revistei noastre. Nu este un subiect ignorat de știință, cum sugerează distinsul autor din care am citat, ci, dimpotrivă, unul aflat în plină dezbatere. Ultima lucrare științifică publicată de Hawking se ocupa de acest subiect. Multiversul ar putea fi o consecință directă a big-bangului inflaționar. Teoria inflației a primit deja o primă confirmare prin observațiile realizate de către telescopul spațial Planck. Vom avea confirmări suplimentare atunci când instrumentele pe care le folosim vor putea detecta undele gravitaționale produse în timpul Big Bangului.
Mai departe, lumea subcuantică. Aici sunt complet depășit, încă nu am auzit nimic despre această chestie care poartă numele de ”lume subcuatică”.
Și mai departe: lumea spirituală și viața de după moarte. Nu știu ce înseamnă pentru domnul nostru lumea spirituală, dar îndrăznesc să presupun că este vorba despre lumea sufletelor trecute dincolo de realitate. Dacă despre asta este vorba, atunci pot spune că au existat oameni de știință de o valoare de necontestat, care au încercat să obțină dovezi despre ea, încercând să comunice cu dispăruții prin intermediul unor mediumuri. Cel mai strălucit exemplu este dat de către marele fizician William Crookes, care a excelat mai ales în domeniul experimental (despre care am scris un text în ediția din martie 2020 a revistei noastre). Este drept, s-a lăsat prea ușor păcălit de către șarlatani dovediți, dar faptul că era știință eminent nu l-a împiedicat să cerceteze spiritismul. Cât despre viața după moarte, acesta este un domeniu în care se fac și în prezent cercetări. Am avut onoarea să scriu cu ani în urmă textul intitulat ”În vecinătatea morții”, care a fost publicat în ediția din februarie 2012 a revistei noastre. Vorbeam acolo despre un studiu demarat în 2008 de către Sam Parnia, cercetător la Universitatea din Southampton (Marea Britanie), prin care se încerca să se demonstreze că sufletul se desprinde de trup în momentul morții. Sam Parnia încerca să demonstreze că trăirile din apropierea morții sunt reale și că sufletul are propria viață după moarte. Scriam în 2012: ”Într-un interviu pentru BBC, în 2008, în momentul declanșării studiului, Parnia spunea: «Dacă poți demonstra că, după încetarea funcționării creierului, conștiința rămâne, atunci am putea afirma: conștiința este o entitate separată.» Pentru a verifica acest lucru, printre altele, se are în vedere analiza realității desprinderii de trup. În camerele de spital implicate în acest studiu au fost plasate imagini care nu pot fi văzute decât de sus, de pe tavan. «Dacă nimeni nu va putea vedea aceste imagini [când are loc desprinderea de corp], atunci putem fi siguri că avem de-a face cu iluzii sau cu amintiri false.»” Până în prezent, deși au fost publicate rezultate parțiale, Parnia nu a înregistrat nici un caz în care sufletul desprins de corp, al subiecților care au trăit experiențe în apropierea morții, să fi văzut imaginile care nu puteau fi văzute numai de pe tavan.
Cam asta este cu știința. Omul de știință nu este ca bețivul care își caută cheile la lumina felinarului, cu sugera stimatul nostru domn în articolul său din numărul din august al revistei noastre. Oamenii de știință caută în permanență să investigheze dincolo de limitele cunoașterii actuale. Dacă îmi permiteți să reiau analogia cu care am început acest text, ei aprind în permanență lanterne pentru a găsi pisicile negre ascunse în ungherele camerelor întunecoase.
Din nefericire, domnul care ne dă lecții despre cum ar trebui să ne ferim de ”capcanele cunoașterii” ignoră acest aspect. Ca toți cei care promovează tot soiul de năzbâtii, preferă să acuze metodele științei de căutare a adevărului de neconfirmarea propriilor afirmații, solicitând cu vehemență modificarea lor. Este ca și cum, neputând sări peste ștachetele de la o cursă cu obstacole, ceri ca ele să fie coborâte până la nivelul solului, acuzând că îți limitează mișcările, pentru ca mai apoi să te poți lăuda că ai reușit să termini o dificilă cursă cursă cu obstacole.
