”Misiunea științei este înțelegerea realității.”
Charles S. Reichardt, The Method of Multiple Hypotheses
Tocmai mi-a ajuns în fața ochilor cartea din care am citat mai sus. Ea a fost publicată de editura Routledge, în 2021. Deși se adresează lumii academice, cartea poate fi parcursă cu ușurință chiar și de către profani. Am parcurs, fără să fac vreo pauză, cele aproape 100 de pagini ale ei, atât de interesant mi s-a părut textul pe care îl aveam în fața ochilor. În cele ce urmează voi încerca să vă fac o foarte scurtă prezentare.
În general se afirmă că știința se bazează pe metoda ipotetico-deductivă. Reichardt ne dă o definiție foarte simplă a acestei metode. Ea constă în ”propunerea unei ipoteze, deducerea consecințelor acesteia, colectarea de date privitoare la consecințe după care se ajunge la concluzii. Numele de metodă ipotetico-deductivă se concentrează pe cele două etape: formularea ipotezei și deducerea consecințelor sau implicațiilor empirice, care sunt mai apoi evaluate.”
De fapt, precizează, Reichardt, definiția asta de mai sus este oarecum prea simplistă. De fapt, în cazul metodei ipotetico-deductive sunt implicați mai mulți pași, pe care îi voi sintetiza în câteva rânduri.
Pasul 1: Observarea unui fenomen și propunerea unei ipoteze pentru a îl explica.
Pasul 2: Deducerea uneia sau mai multe consecințe ale ipotezei propuse, presupunând că ea ar fi corectă.
Pasul 3: Colectarea de date empirice pentru vedea dacă aceste consecințe deduse sunt adevărate.
Pasul 4: Elaborarea concluziilor pe baza investigațiilor empirice. În cazul în care consecințele nu se dovedesc a fi adevărate, atunci ipoteza este respinsă sau modificată. Dacă ele se dovedesc ca fi adevărate, se poate afirma că ipoteza ar fi susținută de date.
Cred că lucrurile par simple și evidente. Dar metoda aceasta, cea ipotetico-deductivă, are o mare problemă. Așa cum remarca Reichardt, ea poate fi folosită cu succes (aparent) de către… pseudoștiințifici. El ne oferă ca exemplu teoria proiectului inteligent (Intelligent Design, ID) care afirmă că vietățile de pe Pământ au fost create de către o inteligență puternică și nu sunt consecințe ale evoluției și selecției naturale a speciilor. Reichardt: ”deoarece (cel puțin unele versiuni ale) teoriei ID specifică faptul că fiecare specie separată a fost creată simultan și brusc, mai degrabă decât prin evoluție treptată, ele prezic decalaje între specii în înregistrările fosile. Deoarece există nenumărate lacune în înregistrarea fosilelor, cei care cred în proiectul inteligent pot pretinde că existența acestor nenumărate lacune le susține teoria. Și în conformitate cu modelul ipotetico-deductiv, decalajele dau credibilitate teoriei ID : proiectul inteligent prezice lacune, se găsesc lacune, prin urmare aceste dovezi par să justifice credința în teoria ID în conformitate cu modelul ipotetico-deductiv.”
De acest motiv Reichardt propune o modificare importantă a metodei ipotetico-deductive. Ar trebui luate în considerare ipoteze multiple. Modificarea a fost descrisă foarte bine de Sagan, în cartea sa, Lumea şi demonii ei. Ştiinţa ca lumină în întuneric. ”Este bine să formulezi mai multe ipoteze. Dacă există ceva care trebuie explicat, gândeşte-te la toate modalităţile diferite în care lucrul respectiv ar putea fi explicat. Gândeşte-te apoi la teste prin care poţi respinge în mod sistematic fiecare dintre alternative. Ceea ce rămâne, ipoteza care rezistă fiecărei încercări de respingere în această selecţie darwiniană între «ipoteze de lucru multiple», are o probabilitate mult mai mare de a fi răspunsul corect decât dacă te-ai fi limitat la adoptarea primei idei care ţi-ar fi trecut prin minte. Încearcă să nu te ataşezi prea mult de o ipoteză doar pentru că este a ta. Aceasta nu este decât o etapă în căutarea cunoaşterii. Întreabă-te de ce îţi place ideea. Compar-o într-un mod echitabil cu celelalte alternative. Caută motive pentru a o respinge. Dacă nu vei găsi tu, vor găsi alţii.”
Ce s-ar întâmpla atunci când am folosi metoda ipotezelor multiple în cazul proiectului inteligent? Reichardt: ”Este adevărat, teoria proiectului inteligent prezice lacune substanțiale în înregistrările fosilelor. În cazul teoriei evoluției prin selecție naturală, trecerea de la o specie la alta ar trebui să fie relativ lină, fără lacune substanțiale. Cu toate acestea, fosilele nu reprezintă o înregistrare completă a existenței tuturor speciilor și nu toate fosilele au fost descoperite. Ca urmare, sunt de așteptat lacune substanțiale în înregistrările fosiliselor, care sunt prezise și de teoria evoluției prin selecție naturală. Deoarece atât teoria proiectului inteligent, cât și teoria evoluției prin selecție naturală fac aceleași predicții despre lacunele din înregistrarea fosilelor, aceste date, singure nu oferă mijloacele de a alege între cele două teorii, conform metodei ipotezelor multiple. Prin urmare, dacă ar folosi metoda ipotezelor multiple, susținătorii proiectului inteligent nu ar putea pretinde că teoria lor este acceptabilă conform metodei științifice.”
Reichardt mai precizează că metoda ipotetico-deductive mai are un mare dezavantaj, puternic exploatat de către pseudoștiințifici. Ca și în cazul proiectului inteligent ea permite ”alegerea cireșei” (cherry picking), adică selectarea datelor empirice astfel încât ele să poată ”confirma” cele mai mari năzbâtii. În schimb, metoda ipotezelor multiple se bazează pe faptul că o teorie nu poate fi acceptată de știință, decât dacă ea se dovedește a fi superioară altor teorii disponibile pentru explicarea datelor empirice. El mai crede că pseudoștiința și credințele dubioase ar putea să îți piardă din popularitatea de care se bucură în prezent dacă oamenii ar înțelege că știința de folosește de metoda ipotezelor multiple și nu de metoda ipotetico-deductive.
Reichardt interpretează ”binecunoscuta maximă sceptică al lui Carl Sagan conform căreia «afirmațiile extraordinare necesită dovezi extraordinare» ca implicând că acceptarea unei afirmații extraordinare necesită ca dovezile să fie suficiente pentru a face explicațiile alternative neplauzibile, așa cum este specificat de metoda ipotezelor multiple.”
Pentru Reichardt metoda ipotezelor multiple este o foarte bună reprezentare a metodei științifice și, în același timp, este o unealtă utilă pentru cei ce doresc să gândească critic în orice domenii. Indiferent dacă este vorba de filozofie, politică, medicină sau întreținerea avioanelor, cea mai potrivită metodă este aceea de a lua în considerare (și de a exclude) explicațiile alternative.
Pentru a fixa aceste idei, simt nevoia să îl citez din nou din cartea Lumea şi demonii ei. Ştiinţa ca lumină în întuneric (editura Herald, 2015). ”Ştiinţa prosperă pe baza erorilor, eliminându-le progresiv. Se trag neîncetat concluzii false, care sunt însă mereu provizorii. Ipotezele sunt formulate astfel încât să poată fi mereu respinse. O succesiune de ipoteze alternative sunt confruntate cu rezultatele experimentelor şi observaţiilor. Ştiinţa se îndreaptă pe dibuite şi cu ezitări către o înţelegere mai bună. Respingerea unei ipoteze ştiinţifice poate, desigur, răni sentimentele celor care au propus-o sau susţinuto, dar astfel de respingeri sunt un element central al întreprinderii ştiinţifice.
Pseudoştiinţa este exact opusul. Aici, ipotezele sunt adesea formulate astfel încât să nu poată fi confruntate cu niciun experiment, neputând fi aşadar invalidate nici măcar în principiu. Cei care o practică au invariabil o atitudine defensivă şi suspicioasă şi se opun oricărei examinări sceptice. Când o ipoteză pseudoştiinţifică nu reuşeşte să suscite interesul oamenilor de ştiinţă, sunt învinuite tot felul de conspiraţii ce urmăresc să o suprime.”
Fiind o carte care se adresează mai degrabă lumii academice, Reichardt face și niște observații aspre legate de felul în care este predată știința. El remarcă faptul că studenții din învățământul superior sunt învățați mai degrabă ce să gândească și nu cum să gândească. Manualele de științe sunt de obicei pline de rezultate ale cercetării științifice, dar se vorbește prea puțin despre cum s-a ajuns la ele. Nu se vorbește nimic dspre cum ar trebui elaborate ipotezele alternative, cum pot fi evaluate implicațiile lor și căile de interpretare a rezultatelor empirice. ”Este ironic faptul că educația științifică nu este mai concentrată pe metodele investigațiilor științifice ci pe rezultatele investigațiilor științifice. Este ironic pentru că știința oferă cele mai bune metode de a gândi despre natură. Cel puțin, studenții ar trebui să înțeleagă bine metoda științifică și să fie capabili să o aplice. Da, orele de laborator în științe oferă practică în implementarea metodei științifice. Dar cât de bine pot studenții să înțeleagă astfel logica metodelor pe care le folosesc? Din experiența mea, majoritatea studenților nu înțeleg bine ce este metoda științifică. Ei sunt prea nesiguri atunci când li se cere să explice cum poate fi justificată o ipoteză despre natură. Cu siguranță studenții nu au capacitatea de a identifica și evalua ipotezele alternative în cadrul explicațiilor pe care le pot oferi. Din punctul meu de vedere, este un scandalos să constați cum cadrele universitare petrec prea puțin predând cum ar trebui să gândești, în raport cu ce să gândești. Oamenii de știință din mediul academic ar trebui să petreacă mai mult timp predând în mod explicit metoda ipotezelor multiple, ca fiind cel mai bun mijloc de gândire atunci când se încearcă să înțeleagă natura.”
Aceleași lucruri sunt valabile și pe la noi. Iar consecințele de văd cu ochiul liber. Și aici nu mă refer la mulțimea de emisiuni radio și tv dedicate diferitelor ramuri ale pseudoștiinței. În vremea pandemiei neînțelegerea metodei științei a făcut ca oameni, chiar unii cu pregătire superioară, să susțină năzbâtii strigătoare le cer. În schimb nu am prea văzut specialiștii în medicină care să-i combată. Astfel ivermectina a ajuns să fie folosită ca medicament minune împotriva bolii produse de virusul SARS-Cov2. ”Descoperirea ei a fost răsplătită cu Premiul Nobel!” ni se spunea. ”Acum, brusc, a devenit ineficientă!” Logică ireproșabilă! Se uita să se spună că ivermectina a primit Premiul Nobel ca medicament veterinar…
