Miercuri, 12 aprilie 1961, cosmodromul de la Baikonur. În această dimineaţă pe rampa de lansare este pregătită o rachetă, în vârful căreia, într-o capsulă sferică se află un om: Iuri Gagarin. Este primul călător care va deschide poarta Cosmosului. Până la acest moment, Gagarin a avut de parcurs un traseu dificil, a trecut prin nesfârşite teste medicale, a fost supus unor serii de antrenamente nemiloase, a învăţat, până la cel mai mic detaliu, caracteristicile vehiculului în care avea să se înalţe dincolo de atmosfera terestră.

Nava spaţială Vostok

În primăvara anului 1957, deci înainte de lansarea primului Sputnik, Koroliov, entuziastul părinte al programului spaţial sovietic, decide să se demareze proiectarea unei nave spaţiale capabile să transporte un om pe orbită şi să îl aducă înapoi pe Pământ în deplină siguranţă. Drept lansator urma să fie folosită o variantă a rachetei R7, cea care urma să lanseze şi primii sateliţi sovietici.

În faţa proiectanţilor se aflau mai multe variante, dar oricare ar fi fost cea aleasă trebuia să se ţină seama de limitările organismului uman. În timpul reintrării în atmosfera terestră nu trebuia să fie depăşită suprasarcina de 10 g, iar condiţiile de mediu din interiorul capsulei nu aveau voie să depăşească anumite valori. Între septembrie 1957 şi ianuarie 1958 au fost analizate mai multe variante, au fost calculate regimurile termice de pe timpul reintrării în atmosferă pentru mai multe configuraţii, au fost studiate materialele necesare, au fost determinate traiectoriile de coborâre…

sputnik01
Sputnik 1, primul satelit artificial al Pământului

Pentru a vă face o imagine asupra complexităţii acestei sarcini, trebuie să vă aduceţi aminte că în acele timpuri calculatoarele erau mai degrabă unele mecanice, iar rezolvarea lungilor şiruri de ecuaţii diferenţiale care descriau fenomenele produse pe timpul zborului implicau liste obositoare de numere, care în bună parte trebuiau operate manual. În cele din urmă a fost aleasă cea mai simplă soluţie. Capsula urma să aibă o forma unei sfere. Asta prezenta avantaje evidente.

În primul rând, pentru un volum dat, suprafaţa sferei este mai mică decât a oricărei alte forme geometrice. De aici rezultă că masa structurii va fi minimă, un criteriu important în proiectarea oricărui vehicul aerospaţial. În al doilea rând,  prin aranjarea convenabilă a centrului de greutate, acest gen de capsulă se autostabilizează, nemafiind necesare dispozitive de corectare a atitudinii pe timpul fazelor iniţiale ale coborârii, ceea ce se traduce tot într-o reducere a masei echipamentelor necesare.

gagarin_korolev
Gagarin și Koroliov

A urmat apoi trecerea către proiectarea finală. A rezultat o adevărată capodoperă inginerească. O maşinărie de o simplitate înduioşătoare, o maşinărie minimalistă, capabilă să desfăşoare cu succes sarcina care i-a fost atribuită. În fapt, nava spaţiala Vostok era alcătuită din două componente principale: capsula propriuzisă, de formă sferică, şi un modul de serviciu, în care erau amplasate echipamentele, motoarele de control a atitudinii şi motorul de frânare.

Nu încercăm acum să facem o descriere exhaustivă a navei Vostok. Îi dăm cuvântul lui Gagarin, care în cartea „Drumul spre Cosmos” îşi descrie aventura (bănuim că a fost ajutat de un scriitor-fantomă):

Intram unul câte unul în cabina pilotului. Era mult mai mare decât cabina unui avion. Stând în fotoliu, cosmonautul putea efectua toate operaţiile pentru asigurarea observaţiilor şi comunicării cu Pământul, să controleze zborul şi, în caz de nevoie, să conducă nava. Ce nu era în această cabină neobişnuită! Şi erau toate altfel decât într-o cabină de avion.

În stânga se afla tabloul de comandă al pilotului. Pe le erau manetele şi comutatoarele care dirijau activitatea sistemului de radiofonie, reglau temperatura în cabină şi puneau în funcţiune conducerea manuală a motorului şi frânelor. În dreapta se găseau aparatul de radiorecepţie, containerele pentru hrană şi maneta pentru dirijarea orientării navei.

Drept în faţa fotoliului cosmonautului era planşa de bord cu mai multe indicatoare cu ace şi cu tabloul de semnalizare, un ceasornic electric, precum şi un glob a cărui rotaţie corespundea mişcării navei pe orbită.

Sub planşa de bord era instalată camera de televiziune, pentru ca cosmonautul să poată fi observat de pe Pământ. Şi mai jos se afla un ochi de bord cu un orientator optic.”

gagarin_s-vostok
Capsula Vostok

Şi mai adaugă Gagarin, aşa ca o concluzie. „ceea ce am văzut era uşor, trainic şi portativ. Totul strălucea de curăţenia sterilă a lucrului nou.”. Trebuie să comentăm acum această ultimă remarcă a lui Gagarin. Este foarte probabil că tocmai această impresie lăsată de capsula Vostok să fi jucat un rol decisiv în alegerea lui Gagarin pentru primul zbor cosmic. Invitat să urce în cabină Gagarin a făcut un gest simplu, dar neaşteptat. Şi-a scos pantofii din picioare! Iar gestul său a fost remarcat de Korioliov. Dar asupra selecţiei cosmonauţilor pentru primul zbor cosmic vom mai avea timp să revenim.

vostok interior
Interiorul capsulei Vostok

Acum să ne întoarcem către descrierea tehnică făcută de Gagarin, pentru că acolo se ascund multe detalii interesante, multe lucruri nespuse în acea vreme. În primul rând, dincolo de evidenta simplitate, impusă de limitarea masei utile ce putea fi satelizată de racheta purtătoare disponibilă, se ascundea un concept fundamental pentru cosmonautica sovietică din acea vreme.

Este vorba despre automatizarea completă a vehiculului. Nici unul dintre cosmonauţii care au zburat cu Vostok nu au preluat „conducerea manuală a motorului şi frânelor”. Exista această posibilitate, dar nu a fost folosită niciodată. Cosmonauţii erau, în aceste condiţii, nişte simpli pasageri. Valentina Ponomareva, membră a primului grup de femei sovietice selectată în corpul de cosmonauţi sovietici (din acest grup a zburat numai Valentina Tereşkova, la bordul navei Vostok 6, în 16 iunie 1963) scria în cartea sa „Femeile şi cosmosul”:

Încrederea noastră necondiţionată în automatizare nu era o greşeală sau o eroare conceptuală, era cursul natural al evenimentelor. Accentul pus pe automatizare era consecinţa firească a neîncrederii totale faţă de individ, neîncredere specifică ideologiei noastre. Rădăcinile acestei neîncrederi, cred eu, trebuie să fie căutate în perioada de industrializare a ţării, atunci când mase mari de oameni au construit, cu mâinile goale, fabrici şi uzine.

Propaganda încerca să impună poporului ideea că tehnologia decide totul. De aici vine şi consecinţa: individul este nesemnificativ, este doar o mică rotiţă într-un întreg angrenaj. Sub această presiune ideologică s-au format două modele mentale: angrenajul, ca stereotip în masele largi şi  gândirea pur tehnocratică a aparatului de management al Partidului-stat. Gândirea tehnocratică va căuta în permanenţă soluţii tehnologice şi, ca urmare, va avea încredere în maşină şi va fi neîncrezătoare faţă de om.” Cuvinte aspre, dar care ascund un adevăr şi pentru zborul lui Gagarin.

Din motivele pe care Ponomareva le-a enunţat mai devreme nava lui Gagarin era dirijată de aparatele de la bord şi echipa de la sol. Cosmonautul reprezenta doar un sistem de rezervă. Dar dacă apărea o situaţie neprevăzută, dacă aparatura de la bord se strica şi era nevoie să se controleze manual zborul navei? Pentru această situaţie Gagarin avea la dispoziţie un cod din trei digiţi, pe care îl putea introduce pentru a debloca sistemul manual. Urma ca de la sol, atunci când considera de cuviinţă echipa de control al zborului, să îi fie transmise cifrele respective.

Logic ar fi fost să se ia în considerare cel mai rău scenariu posibil, un scenariu catastrofal în care era nevoie de o decizie imediată, chiar şi în cazul pierderii legăturii cu solul.  În ultimă instanţă soluţia a fost… un plic. Un plic marcat „ultrasecret” pe care cosmonautul urma să îl deschidă numai în caz de mare necesitate. Nimeni părea să se gândească la faptul că însuşi cosmonautul putea ajunge în situaţia de a nu mai putea deschide acel blestemat plic… Dar dincolo de orice neîncredere, dincolo de orice ideologie, generalul Nikolai Kamanin, comandantul detaşamentului de cosmonauţi i-a transmis lui Gagarin codul secret: 1-2-5.

Nu vrem să intrăm în alte detalii tehnice, dar mai trebuie să menţionăm un aspect. Cea mai delicată şi periculoasă fază a misiunii era (şi este) revenirea în atmosfera terestră. Aceasta era comandată de la sol (sau, în cazuri extreme, manual de către cosmonaut). Pentru reintrarea în atmosferă era pornit un motor de frânare, care trebuia să funcţioneze un anumit interval de timp.

Dar acest motor nu trebuia să intre în funcţiune oricum, ci numai în momentul în care axa navei spaţiale avea o anumită orientare în spaţiu. Iar această orientare se realiza automat, cu ajutorul unor celule fotoelectrice şi a unui calculator analogic, care ajutau la determinarea orientării în funcţie de Soare, astfel încât, în momentul pornirii motorului de frânare, forţa reactivă să fie orientată corespunzător.

În varianta în care acest sistem nu ar fi funcţionat, cosmonautul însuşi putea să orienteze capsula în vederea reintrării în atmosferă. Era folosită, în prealabil, macheta globului terestru de pe panoul principal de comandă. Cu ajutorul acesteia cosmonautul putea sa afle deasupra cărui punct al Pământului se află în acel moment. Era de ajuns o simplă apăsare pe un buton şi pe machetă era indicat locul cel mai probabil de aterizare.

În a doua etapă, cosmonautul urma să orienteze astronava, astfel încât jetul reactiv al motorului de frânare să fie orientat corespunzător. Pentru aceasta se folosea un ingenios sistem optic, numit Vzor, montat pe „podeaua” cabinei. Vzor avea aspectul unui hublou, pe marginea căruia se aflau 8 orificii. Principiul de funcţionare era simplu, lumina care venea de la orizontul terestru era trimisă printr-un sistem de oglinzi către aceste orificii. Atunci când atitudinea navei spaţiale era corectă, acestea deveneau luminoase. Evident, Vzor nu putea fi folosit decât pe timp de zi.

Mai trebuie să subliniem un lucru. Capsula Vostok nu dispunea de retrorachete pentru aterizare. S-a optat pentru folosirea unui scaun ejectabil, cosmonautul părăsind nava la altitudinea de 7000 m. Dar asta punea probleme mari din punct de vedere, să îi zicem noi, birocratic. Sovieticii voiau ca zborul lui Gagarin să fie omologat de către FAI (Federaţia Aeronautică Internaţională). Dar regulamentele FAI impuneau, pentru omologarea recordului, ca pilotul să aterizeze la bordul (aero)navei. Cum se putea ieşi dintr-un asemenea impas? Simplu de tot. Sovieticii nu au comunicat decât foarte târziu procedura de aterizare…

Factorul uman

Ruşii au declanşat relativ târziu procesul de selecţie pentru viitorii cosmonauţi. Americanii anunţaseră deja primul lor lot de astronauţi, cei şapte, în aprilie 1959. Toţi viitorii călători americani în Cosmos erau piloţi militari experimentaţi, cu multe ore de zbor la activ. În URSS lucrurile abia prindeau contur în această direcţie.

Koroliov însuşi era de părere că nu este nevoie de multă experienţă de zbor, deoarece nava spaţială pe care o proiectase era complet automatizată şi, aşa cum am scris mai devreme, omul de la bord era numai un soi de echipament de rezervă. El se gândea că ar putea fi calificaţi pentru zboruri cosmice oameni capabili să supravieţuiască în condiţii extreme: alpinişti, submarinişti etc.

În cele din urmă Koroliov a impus numai un minimum de „parametri” pentru candidaţi, ca o consecinţă directă a caracteristicilor tehnice ale capsulei. Avea nevoie de oameni care să aibă o înălţime mai mică de 170-175 cm, şi o greutate mai mică de 70 de kilograme. Şi mai avea Koroliov o dorinţă. Candidaţii pentru zborul spaţial trebuiau să fie tineri, cu vârsta cuprinsă între 25 şi 30 de ani.

În iunie 1959 lucrurile au fost tranşate printr-un document, redactat de mai multe instituţii medicale sovietice, în care institutele de medicină aeronautică ale armatei sovietice au avut un rol hotărâtor, prin care se precizau criteriile de selecţie. A urmat apoi o înfrigurată campanie de selecţie a candidaţilor, cu toţii selectaţi din rândul forţelor aeriene.

Secretul operaţiunii era bine păstrat. Nici unul dintre candidaţi nu ştia că este vorba despre un zbor către cosmos. Nu li se spunea decât că este vorba despre o misiune specială. Criteriile pentru acceptare erau draconice. Nu trebuia să existe nici cel mai mic dubiu asupra stării de sănătate a candidaţilor. Să nu uităm că în acele vremuri abia se năştea o nouă ştiinţă: medicina spaţială. Nimeni nu avea habar cum reacţionează organismul uman la starea de imponderabilitate…

Gagarin povesteşte: „Erau mulţi medici, şi fiecare dintre ei era sever ca un procuror. Sentinţele se dădeau fără drept de apel: candidaţii la zboruri cosmice  zburau din comisie cu o forţă înspăimântătoare. Respingeau interniştii şi neuropatologii, chirurgii şi laringologii […] Nu puteai ascunde nimic. Un aparataj complex descoperea totul, până şi defectele cele mai neînsemnate ale sănătăţii noastre”.

Din circa 3.000 de dosare au rămas pentru selecţia finală mai puţin de 200… După această primă etapă de selecţie, toţi candidaţii au fost trimişi înapoi la unităţi. A urmat aşteptarea înfrigurată. Nu uitaţi un aspect: nici unul dintre candidaţi nu avea habar la ce se înhamă. Bănuiau doar că este vorba despre zboruri de încercare secrete.

20_4
In timpul antrenamentelor

În octombrie, cei care au trecut de prima fază a selecţiei au fost chemaţi la Moscova pentru examinări suplimentare. Au fost supuşi unui nou şir de teste care includeau învârtirea într-un scaun special, pentru a verifica sistemul vestibular, au fost puşi în centrifugă, pentru a verifica rezistenţa la suprasarcini, au fost puşi în camere barometrice în care presiunea scădea rapid etc. Evident, teste extrem de dure în urma cărora din cei 200, în februarie 1960, au rămas numai 20.

Acesta era primul grup de candidaţi cosmonauţi ai URSS. Drept comparaţie, vă reamintim că americanii selectaseră pentru primul lor grup, cu câteva luni înainte, numai 7. Şi sub acest aspect Koroliov şi-a impus punctul de vedere. El gândea că are nevoie de o bază de selecţie lărgită pentru primele zboruri în cosmos, pentru a putea alege pe parcursul antrenamentelor pe cei mai buni dintre cei mai buni.

Gagarinin_8

Au urmat apoi antrenamente dure. Candidaţii la zborul cosmic au făcut salturi cu paraşuta (circa 40) în cele mai diferite condiţii. Au fost ţinuţi în camere complet izolate fonic unde petreceau perioade îndelungate de timp în deplină singurătate. Au fost puşi în termocamere în care trebuiau să stea ore în şir la temperaturi de 70 de grade Celsius, au fost învârtiţi în centrifugă pentru a simula suprasarcini de 10g, au stat în camere speciale în care presiunea era cea corespunzătoare unei altitudini de 12 km, iar conţinutul de oxigen era de 40%…

Antrenamente extrem de dure, la care numai cei perfect sănătoşi puteau rezista. Se căuta un supraom pentru a fi trimis în Cosmos. Desigur, nu era neglijată pregătirea teoretică. Gagarin: „Era un program vast, care cuprindea date privitoare la principalele probleme teoretice necesare unui cosmonaut şi care asigura de asemenea dobândirea deprinderilor, a priceperii de a folosi instalaţiile şi aparatajul navei cosmice. Trebuia să studiem bazele tehnicii rachetelor şi ale celei cosmice, construcţia navei, astronomia, geofizica, medicina cosmică.”

Au urmat apoi antrenamentele finale, pe un simulator primitiv al capsulei Vostok, care purta numele de TDK-1. Deoarece nu exista decât un asemenea simulator s-a luat decizia ca din grupul de 20 să fie selectat un grup de şase candidaţi, care să fie pregătiţi intensiv pentru primul zbor. Din acest grup, unul dintre candidaţi, Valentin Bondarenko, avea să moară, în condiţii de-a dreptul oribile, în timpul unui antrenament care prevedea petrecerea unui număr de 10 zile în camera barometrică.

În spaţiul respectiv, aşa cum arătam mai devreme, se respira aer cu un nivel excedentar de oxigen. A fost de ajuns o mică scânteie pentru a declanşa tragedia. Scânteia a venit de la instalaţia de încălzire a camerei, în clipa în care a fost rotit comutatorul care o pornea. A urmat incendiu devastator, ale cărui flăcări au cuprins rapid trupul lui Bondarenko, un tânăr de numai 24 de ani. O tragedie similară avea să se întâmple şi pe timpul programului Apollo, dar asta este o altă poveste…

Ca o scurtă paranteză, vom spune că în acest timp programul spaţial sovietic a mai fost marcat de o tragedie. În ziua de 23 octombrie 1960, o nouă rachetă, R16, se afla pe rampa de lansare de la Baikonur. Urma ca a doua zi să fie lansată, dar au apărut unele probleme tehnice. În mod normal, pentru efectuarea reparaţiilor, ar fi fost nevoie ca rezervoarele rachetei să fie golite de combustibil, dar Mareşalul Nedelin, comandantul militar al programului a refuzat această minimă măsură de precauţie. Nu voia ca lansarea să fie amânată cu mai mult de câteva ore.

Reparaţiile au început cu rezervoarele pline. A urmat inevitabilul dezastru. Împreună cu Nedelin au murit alţi aproximativ 200 de oameni. Această catastrofă, ţinută sub obrocul celui mai straşnic secret decenii la rând, a avut implicaţii majore asupra programului Vostok. Multe dintre activităţile programate au trebuit să fie amânate. Să nu uităm că, în paralel, se organizau zboruri de încercare cu prototipurile capsulei Vostok.

Ultimele pregătiri

În ziua de 28 martie 1961, a fost semnat un memorandum ultrasescret, adresat Comitetului Central al PCUS, referitor la primul zbor al unui om în cosmos.

Două nave satelit „Vostok 3A” sunt pregătite pentru acest scop. Prima navă se află deja pe rampa de lansare, iar cea de-a doua se află în rezervă. Nava satelit cu om la bord va fi lansată pentru a executa o singură orbită şi va ateriza într-o zonă a Uniunii Sovietice, cuprinsă între Rostov-Kuibâşev-Perm.”

Exista şi o secţiune referitoare la situaţiile de urgenţă, care merită atenţia noastră. „Orbita aleasă pentru nava satelit, în cazul în care se defectează sistemele de revenire pe Pământ, permite reîntoarcerea şi coborârea prin frânare naturală în atmosferă într-un interval de 2-7 zile, iar punctul de aterizare se va afla între paralele de 65 grade latitudine nordică şi sudică. Pentru eventualitatea unei aterizări forţate pe un teritoriu străin, sau în cazul recuperării cosmonautului de către o ţară străină, cosmonautul va primi instrucţiuni specifice.

La bordul navei satelit [pe scaunul de catapultare] se vor afla rezerve de urgenţă de hrană şi apă pentru trei zile, suplimentar faţă de rezervele pentru zece zile cu care este echipată cabina. De asemenea, se vor folosi mijloace de radiocomunicaţii şi emiţătorul Peleng pentru a transmite semnale care să permită localizarea locului de aterizare al cosmonautului. Nava satelit nu va fi echipată cu sistemul de autodistrugere al aparatului de coborâre.”

Este foarte importantă această ultimă propoziţie din document. Navele Vostok care au fost testate în zbor posedau cu toate un sistem de autodistrugere a aparatului în cazul în care nu erau recuperate într-un anumit interval de timp. Aceasta era o măsură de protecţie, pentru cazul în care aterizarea se producea în afara teritoriului URSS. În timpul redactării memorandumului secret au fost vii dezbateri pe această temă, reprezentantul KGB fiind cel care susţinea necesitatea instalării sistemului şi pe nava cu care urma să zboare Gagarin. În cele din urmă raţiunea a triumfat, partea tehnică a celor care au redactat documentul reuşind să aducă argumente pentru riscurile legate de un mecanism exploziv, care se dovedise nesigur, la bordul unei nave spaţiale care purta un om.

Tot în acelaşi document s-a abordat problema publicităţii misiunii în media sovietică. În ciuda secretului de-a dreptul paranoid care învăluia programul spaţial sovietic, raţiunile legate de securitatea cosmonautului au depăşit orice consideraţie politică:

Considerăm că este de recomandat ca agenţia TASS să dea publicităţii un raport imediat după intrarea pe orbită a navei spaţiale din următoarele motive:

  1. dacă vor fi necesare operaţiuni de salvare, acestea ar putea fi declanşate extrem de rapid;
  2. va împiedica o putere străină să pretexteze că obiectivul cosmonautului este spionajul militar.

Dacă nava satelit nu va reuşi să intre pe orbită datorită vitezei insuficiente, ea va cădea în ocean. Şi în acest caz considerăm necesară publicarea unei depeşe TASS, pentru a facilita salvarea cosmonautului.”

La trei zile după acest memorandum, adică pe 3 aprilie 1961, Prezidiul (mai târziu Politburo) al Comitetului Central al PCUS elaborează unu decret, desigur tot strict secret, cu titlul „Despre lansarea navei satelit”, în care era autorizată emiterea de comunicate de presă referitoare la zborul primului om pe orbita terestră. Despre acest comunicat Iuri Mozhorin, care era în acea vreme responsabil cu relaţiile publice (şi cu cenzurarea informaţiilor despre spaţiu în publicaţiile sovietice) povestea la multă vreme după desfăşurarea evenimentelor, în cartea „Era noastră cosmică” un scenariu care ne pare, acum, suprarealist.

Pentru a nu se pierde timpul cu scrierea şi transmiterea textelor comunicatelor către radio şi televiziune, aceste comunicate au fost pregătite de institutul nostru, cu acordul lui Koroliov şi al conducerii şi trimise în avans către radio, televiziune şi TASS în plicuri sigilate. În cazul în care cosmonautul intra cu succes pe orbită, destinatarii primeau un semnal radio pentru autorizarea deschiderii lor, urma apoi completarea parametrilor orbitali, care erau transmişi prin telefon.

Mai existau şi cel puţin alte două plicuri. În primul era un comunicat pentru situaţia în care cosmonautul murea la decolare sau aterizare. În al doilea se prezenta situaţia în care nu era atinsă orbita, iar capsula ateriza pe un teritoriu străin sau pe ocean. În acest plic se mai găsea şi un comunicat către guverne, în special pentru guvernul pe teritoriul căruia ar fi aterizat cosmonautul, în care era solicitată asistenţa pentru căutare şi salvare.”

Pregătiri atente în zona P.R.! În aceea vreme, în plină cursă spaţială, partea de propagandă juca un rol decisiv.

Acum să ne întoarcem către cei care se pregăteau pentru zborul cosmic. Încă nu fusese stabilit cine va fi primul om care va ieşi dincolo de atmosfera terestră. Numele său a fost stabilit abia pe 8 aprilie 1961, cu numai 4 zile înainte de start. Gherman Titov, care avea să devină cel de-al doilea cosmonaut sovietic, era rezerva. De ce a fost făcută această alegere? Cei doi trecuseră fără greşeală testele la care au fost supuşi. Titov obţinuse rezultate un pic mai bune la ultimele teste, ar fi putut să fie el alesul.

Putem specula la nesfârşit. Este posibil ca episodul cu pantofii, despre care am amintit mai înainte, să fi jucat rolul decisiv. Acest mic detaliu l-ar făcut pe Koroliov să îl aleagă pe Gagarin. Tot la fel de plauzibil este să afirmăm că fost preferat copilul de la ţară, în locul intelectualului Titov. Sau poate că cele consemnate în fişa medicală în 1960 au reprezentat factorul decisiv:

înalt nivel de dezvoltare intelectuală, memorie fantastică, se distinge faţă de colegii săi prin marea putere de concentrare, imaginativ, reacţii rapide, perseverent […], stăpâneşte mecanica cerească şi formulele matematice cu mare uşurinţă, nu ezită să îşi apere punctul de vedere atunci când consideră că are dreptate, înţelege mai bine viaţa decât prietenii săi [..]

Nu ştim acum ce variantă să alegem, nu ne ajută documentele la care am avut acces. Dar ne place să credem că Titov era un pic mai bine pregătit decât Gagarin, ceea ce l-a condamnat la locul doi. Titov avea o misiune mult mai grea de îndeplinit. Trebuia să rămână în spaţiu, la bordul lui Vostok 2, mai bine de 24 de ore.

Ultima noapte

Ne apropiem cu paşi repezi de momentul lansării, de momentul în care umanitatea intra în era lui homo cosmicus. Este noapte, suntem în camera în care cosmonautul nr. 1 şi cosmonautul nr. 2 se pregătesc de culcare. Gagarin descrie bine această noapte, aşa că îi vom folosi cuvintele.

La orele 21:50, Evgheni Anatolievici (medicul misiunii, n.a.) mi-a luat tensiunea, temperatura şi pulsul. Totul era normal; tensiunea 115 cu 7; temperatura: 36,7; pulsul 64.

– Şi acum la culcare.

– La culcare? Cu plăcere – i-am răspuns eu, spus eu, şi m-am culcat.

Pe celălalt pat din cameră dormea cosmonautul nr. 2. De câteva zile aveam acelaşi program şi în tot ce făceam părea că suntem nişte fraţi. Ne lega organic măreţul nostru scop comun, căruia îi consacrasem vieţile noastre.”

Medicul le oferă somnifere pentru a adormi mai uşor, dar cei doi cosmonauţi le refuză cu vehemenţă. Ştiau ei ce ştiau.

N-au trecut nici şapte minute şi am adormit. După zbor, Evgheni Anatolievici povestea că o jumătate de oră mai târziu, când a intrat în dormitor, m-a găsit culcat pe spate, cu mâna sub cap şi dormind dus. Cosmonautul nr. 2 dormea liniştit pe partea dreaptă. În cursul nopţii, doctorul a mai intrat de câteva ori la noi, dar nu l-am auzit şi, după cum spunea el, nu ne-am schimbat poziţia nici măcar o dată.

Am dormit adânc, nimic nu ne-a tulburat şi n-am visat nimic. La orele trei noaptea a venit Constructorul-şef (Koroliov, n.a.), a băgat capul pe uşă şi văzând că dormim a plecat fără să spună o vorbă. Ni s-a spus că avea în mână ultimul număr al revistei Moskva, că nu a putut să doarmă şi a citit până târziu către miezul nopţii. […]

La orele 5:30 Evgheni Anatolievici a intrat în dormitor şi m-a scuturat uşor de umăr.

-Iura, e timpul să te scoli, l-am auzit spunând.

– Să mă scol? Bine…

Imediat m-am dat jos din pat; s-a sculat şi cosmonautul nr. 2 fredonând un cântec vesel despre lăcrămioare compus de noi.

– Cum ai dormit? – m-a întrebat doctorul.

– Aşa cum am fost învăţat – am răspuns eu.

Urmează apoi o scurtă gimnastică de înviorare, un mic dejun consumat din tuburi, vizita medicală finală, echiparea pentru zbor, deplasarea către cosmodromul Baykonur.

gagarin titov

Zborul

Încă din depărtare am zărit racheta cu corpul ei argintiu avântat în sus”, povesteşte Gagarin, ”racheta era înzestrată cu şase motoare cu o putere totală de 20.000.000 CP. Pe măsură ce ne apropiam de terenul de start, racheta devenea din ce în ce mai mare, de parcă ar fi crescut sub ochii noştri. Semăna cu un far uriaş şi prima rază a Soarelui care răsărea se reflecta în vârful ei ascuţit.”

Evenimentele se succed cu rapiditate. La baza rampei de lansare Gagarin este primit de un comitet de întâmpinare din care făcea parte şi Koroliov. Korioliov are o faţă obosită şi aşteaptă în tăcere cuvintele de rămas bun ale lui Gagarin. La rândul său, Gagarin: ”M-am apropiat de Preşedintele Comisiei de Stat (Rudnev, n.a.), unul dintre conducătorii binecunoscuţi ai industriei noastre şi i-am raportat:

– Pilotul locotenent major Gagarin este gata pentru primul zbor cu nava cosmică Vostok!”

Urmează strângeri de mână şi cosmonautul nr. 1, Gagarin, se îndreaptă către scările care duceau către ascensor. ”Am privit nava, îşi aminteşte Gagarin, pe care peste câteva minute urma să plec într-un raid cum nu a mai fost. Era frumoasă, mai frumoasă decât locomotiva, vaporul, avionul, palatele şi podurile luate laolaltă.” Înainte de a urca în ascensor Gagarin ţine un discurs, care citit acum, la jumătate de veac distanţă, ne pare cumplit de siropos.

De fapt, discursul cu pricina, care a fost transmis la radio, nu a fost înregistrat pe rampa de lansare în ziua de 12 aprilie… Aşa cum s-a făcut şi cu comunicatele TASS care erau scrise dinainte, s-a făcut şi cu mesajul lui Gagarin, care a fost înregistrat la Moscova cu ceva timp mai înainte. Şi pentru că nu se ştia la acel moment cine cu precizie va fi primul în cosmos, mesaje similare au fost înregistrate cu vocile lui Titov şi Neliubov (cea de-a doua rezervă a lui Gagarin).

Ajuns în vârful rachetei, Gagarin este ajutat să intre în capsulă, să se lege cu hamurile scaunului de catapultare, după care trapa este închisă. Gagarin rămâne singur. Peste două ore urmează să decoleze. Să urmărim de acum încolo desfăşurarea evenimentelor, ca şi cum le-am citi dintr-un jurnal de bord imaginar. Ora indicată este cea a Moscovei.

09:07 Se încheie numărătoarea inversă. Are loc decolarea de pe cosmodromul de la Baikonur. Gagarin rosteşte memorabilul cuvânt: poehali! (am plecat!). ora decolării nu a fost aleasă la întâmplare, era ora calculată pentru ca Soarele să asigure cea mai bună iluminare pentru senzorii sistemului automat de reintrare în atmosferă.

vostok1-launch

09:09 După două minute de zbor cele 4 boostere ale rachetei Vostok îşi încheie funcţionarea şi se desprind de corpul principal. Suprasarcina continuă să crească.

09:10 Conul de protecţie al capsulei Vostok este îndepărtat şi din acest moment Gagarin poate admira peisajul care se derulează sub picioarele sale. Gagarin: ”În ochiul de bord (sistemul optic Vzor, n.a.) a apărut în depărtare suprafaţa Pământului. […]«Ce frumuseţe!», am exclamat eu, neputându-mă stăpâni ca altădată. Dar imediat m-am oprit. Sarcina mea este să transmit informaţii şi nu să admir frumuseţile naturii.”

09:12 Se desprinde prima treaptă a rachetei şi intră în funcţiune cea de-a doua.

09:13 Gagarin raportează: ”Zborul se desfăşoară normal. Pot să văd Pământul. Vizibilitatea este bună. […] Sunt în parametri, totul merge bine.”

09:17 Ultimul etaj al rachetei Vostok se opreşte. După alte 10 secunde nava Vostok se desprinde. Suntem la T+676 s. Gagarin raportează: ”Nava funcţionează normal. Pot să văd Pământul prin sistemul Vzor. Mă simt bine.”

De fapt lucrurile nu erau chiar în ordine. Ultima treaptă funcţionase mai mult decât era programat şi orbita finală (perigeul 175 km – ar fi trebuit să fie cu 70 km mai jos – şi apogeul 302 km) era mai înaltă decât se prevăzuse. Problema nu era gravă, dar ar fi putut să devină gravă. Dacă motorul de frânare nu ar fi funcţionat, atunci timpul de revenire natural pe Pământ ar fi fost mult mai lung decât se programase iniţial.

Gagarin despre starea de imponderabilitate: ”M-am desprins de pe fotoliu şi am rămas suspendat între plafonul şi pardoseala cabinei. Trecerea la această stare s-a făcut lin. Când a început să dispară influenţa gravitaţiei, m-am simţit excelent. Dintr-o dată am început să fac totul mult mai uşor. Mâinile, picioarele şi tot corpul parcă nu mai erau ale mele. Nu mai aveau greutate. Nici nu stai jos, nici nu eşti culcat, parcă atârni în cabină.”

Vostok 1 capsule, 1961.
Vostok 1 pe orbita terestră (ilustrație)

09:21 Vostok 1 trece deasupra peninsulei Kamtceatka. Între timp agenţia de presă sovietică TASS, televiziunea şi radioul sovietice primesc indicaţia să deschidă plicul cu comunicatul referitor la zborul navei Vostok 1. Prin telefon sunt transmişi parametrii orbitali. Lumea află că am intrat într-o nouă eră.

09:26 Vostok 1 începe traversarea Pacificului şi se îndreaptă către partea sudică a Americii de Sud. Gagarin cere informaţii despre parametrii orbitali: ”Ce puteţi să îmi spuneţi despre zbor? Ce puteţi să îmi spuneţi?” De la staţia de control de la Habarovsk i se răspunde: ”Nu există instrucţiuni de la nr. 20 (Koroliov), iar zborul se desfăşoară normal.”

09:37 Vostok 1 intră în zona întunecată a Pământului, la nord-est de insulele Hawaii.

09:46 Centrul de la Habarovsk trimite în cod morse mesajul ”KK”. Acest mesaj este o solicitare de informaţii despre momentul în care sistemul de reintrare automată în atmosferă primeşte comanda de la sol.

09:48 Vostok 1 trece ecuatorul la 170 grade longitudine vestică. Gagarin transmite informaţii despre parametrii de funcţionare ai navei.

09:49 Gagarin anunţă că a intrat în zona întunecată a planetei.

09:51 Gagarin anunţă că sistemul de control automat al atitudinii navei este activat.

09:57 Vostok 1 se află deasupra Pacificului, între Noua Zeelandă şi Chile. Gagarin transmite: ”Continui zborul, sunt deasupra Americii. Am transmis semnalul telegrafic «Activ».”

10:00 Vostok 1 trece deasupra strâmtorii Magelan. Radio Moscova transmite informaţii despre zborul lui Gagarin.

10:10 Nava Vostok 1 este deasupra Atlanticului de Sud şi ajunge din nou în zona luminată a planetei.

10:25 Vostok 1 se orientează automat în vederea pornirii motorului de frânare. Motorul porneşte corect  şi va funcţiona timp de 42 s. Apar probleme grave în acest moment de sfârşit al zborului. Cu 10 secunde după încetarea funcţionării motorului de frânare este dată comanda de separare a modului de serviciu, care urma să ardă în straturile superioare ale atmosferei.

Din păcate modulul de comandă rămâne conectat, prin intermediul câtorva cabluri, de capsula de coborâre. Este un moment critic al misiunii. Capsula Vostok 1 este în afara zonei de vizibilitate pentru staţiile radio de la sol, dar pe banda magnetică de la bordul capsulei sunt înregistrate cuvintele lui Gagarin, care este cât se poate de calm: ”Mă mir că nu există nici un semn de separare. Nu există separare. Ştiu că trebuia să se producă (separarea) la 10-12 s după oprirea motorului de frânare. (…)”.

Cele două componente, capsula şi modulul de serviciu încep să se rotească foarte rapid, ca rezultat al forţelor aerodinamice apărute la reintrarea în atmosferă. Gagarin: ”Baletul continuă. Cred că ceva merge prost. Mă uit la ceas. Au trecut două minute şi încă nu există separare. Am raportat pe canalul de comunicaţii că retroracheta a funcţionat normal. Cred că voi reuşi oricum să aterizez normal, deoarece distanţa până la URSS este de 6000 km, iar Uniunea sovietică are aproape 8000 km lungime. […] Din acest motiv am decis să nu fac prea mult zgomot despre acest subiect. Am transmis prin telegraf codul VN, adică totul merge bine.

Nu mergea bine deloc. Mişcarea rapidă a celor două module, care încă nu se separaseră, îl împing pe Gagarin la limita rezistenţei fizice. Mai exista şi un alt risc major. Capsula nu se putea orienta pe traiectoria de coborâre aşa cum era prevăzut, ceea ce putea duce la distrugerea ei. Din fericire, tocmai uriaşa cantitate de căldură produsă în timpul frânării a dus la topirea cablurilor ce ţineau legate cele două module. Totul reintra în normal.

10:55 Vostok 1 este la 7000 m altitudine. Se deschide trapa şi, după două secunde, Gagarin este catapultat şi îşi deschide paraşuta. Capsula îşi continuă coborârea în cădere liberă, paraşuta ei se va deschide la 2500 m altitudine. Gagarin atinge pământul la 11:05. Gagarin: ”Când am pus piciorul pe Pământ, am văzut o femeie cu o fetiţă care stăteau lângă un viţel bălţat şi se uitau la mine curioase. M-am îndreptat spre ele. Femeia şi fetiţa au pornit în întâmpinarea mea. Dar, pe măsură ce mă apropiam de ele, pasul lor se încetinea. Eu purtam costumul meu special de culoare portocaliu aprins şi probabil că aspectul lui le cam speriase. Niciodată nu mai văzuseră aşa ceva.

  • Sunt de-ai voştri tovarăşe, de-ai voştri – le-am strigat eu, simţind un fior de emoţie şi scoţându-mi casca ermetică.

Era Anna Akimova Tahtarova, soţie de pădurar, cu nepoţica ei Rita, în vârstă de 6 ani.

  • Nu cumva vii din Cosmos? – m-a întrebat femeia nesigură.
  • Chiar aşa! – i-am răspuns eu.

Epilog

Gagarin a intrat astfel în istorie. Sunt multe lucruri care ar mai trebui scrise despre el, sunt multe întâmplări care mai trebuie povestite. O vom face cândva, pentru că trebuie să trecem dincolo de răceala şi spaţiul limitat ale unui articol de revistă, pentru a îl putea înţelege pe el, pe omul Gagarin, cel care a făcut o omenire întreagă să îşi îndrepte privirile către Cosmos.

Din acest motiv preferăm acum să tăcem şi, în semn de recunoştinţă, vrem să îi dăm cuvântul lui Evgheni Evtuşenko, cel care în ”Dulce ţinut al poamelor” scria atât de frumos: “Şi totuşi Gagarin a fost acela care a spus atât de simplu, într-un spirit atât de rusesc, “Poehali!” (am plecat), imprimând astfel Cosmosului un aer familiar, domestic. Dintre nenumăratele instrucţiuni pe care le primise nu făcea parte aceea de a rosti acest cuvânt. El îl scăpase de la sine.

Dar ce chip avea Gagarin!… Ales, desigur, şi el pe sprânceană, şi cu toate astea, unui asemenea chip nu i-ai fi putut afla conturul nici în cele mai secrete schiţe de desen. Părea că l-a creat însuşi Pământul, că l-a alcătuit din toate surâsurile de pe scoarţa sa, surâsuri care s-au mai păstrat ca prin minune printre atâtea zâmbete ironice şi batjocoritoare. Chipul lui Gagarin reprezintă însuşi zâmbetul Pământului trimis în Cosmos. (…)”.

Îți mulțumesc Iuri Gagarin!

Upgrade