Atunci când Joachim Neumann (Neander) s-a stins din viață în 1680, la doar 30 de ani (ca o ironie a sorții, aceasta era durata medie de viață a oamenilor preistorici ce aveau să îi poarte numele), valea în care îi plăcea să se plimbe, să compună imnuri religioase și să predice oamenilor care îl adorau părea încă un colț de rai cu aspect primordial.
O vale cu luminișuri feerice, cu numeroase peșteri și grote, străbătută de pârâul Dusselbach, ce își croia superb drumul către Rin. 175 de ani mai târziu, această imagine dispăruse. Oamenii distruseseră aproape toate peșterile, mai puțin două, pentru a extrage piatra la un nivel industrial. Calea ferată care tăia acum valea și nesfârșitele explozii din cariere schimbaseră complet fața fostului paradis.
Însă povestea „Omului Nou” (asta înseamnă Neumann în limba germană) abia acum începea.
Joachim Neander s-a născut la Bremen, în 1650, la un an după căsătoria lui Johann Joachim Neander și Catharina Knipping din 18 septembrie 1649. Era primul copil al cuplului, iar tatăl său, profesor de limba latină, ținea morțiș ca fiul să îi calce pe urme în cariera pedagogică. La fel ținea și ca numele familiei, Neander, să rămână astfel, după ce bunicul viitorului poet, compozitor la rândul său, alesese să schimbe vechiul nume, Neumann, în varianta sa greacă. În fond, în secolul al XVII-lea exista o adevărată modă printre intelectualii germani de a-și „eleniza” numele pentru a le oferi greutate.
Joachim Neander a fost admis ca student al Gimnaziului Academic din Bremen în octombrie 1666, specializarea sa urmând să fie teologia. Însă, ca la mai orice adolescent, rebeliunea față de orice formă de autoritate și față de rigorile școlii a fost cea care și-a spus primul cuvânt. Distrat, neatent la cursuri și fără a avea un scop precis în viață, Joachim părea doar un tânăr care și-a ratat vocația. Nici nu bănuia că totul avea să se schimbe odată cu venirea unui nou pastor al Bisericii St. Martin din Bremen, preotul Theodore Under-Eyck.
Împreună cu alți doi colegi, Neander s-a dus la prima slujbă a pastorului, deciși să îl critice și să se amuze pe seama acestuia. Era iulie 1670, iar Joachim, în ciuda intențiilor sale, s-a simțit profund pătruns de cuvintele celui pe care intenționa să îl batjocorească. Acesta a fost momentul de turnură în viața viitorului mare compozitor de imnuri religioase, momentul care avea să îi influențeze decisiv scurta, dar tumultoasa viață.
La doar 24 de ani, în 1674, Joachim Neander a fost numit rector al Şcolii de Latină și de Gramatică din Dusseldorf și, odată ajuns în mica așezare, se îndrăgostelte iremediabil de valea din imediata apropiere. Aici obișnuia să se plimbe cu regularitate, simțindu-se inspirat de frumusețea naturii, și tot aici avea să creeze cele mai frumoase imnuri ale sale. Valea era locul în care oamenii se adunau în mulțimi mari ca să îl asculte predicând, chiar dacă știau că Neander încălca multe din canoanele Bisericii Reformate organizând întâlniri în alte spații decat cele vizate de cler.
Acesta este motivul pentru care este acuzat de erezie de către conducerea bisericii, motivul pentru care este înlăturat din funcție, deși școala pe care o conducea înflorise ca niciodată, și cel pentru care i se interzice să mai predice. Peste toate, Joachim Neander este izgonit din oraș. („A ținut slujbe de capul lui și în locuri improprii, a absentat de la întrunirile preoțești și chiar de la slujbele religioase, îndemnând și pe alții să îi urmeze exemplul. A schimbat orarul școlar, a examinat elevi și a dat zile libere fără să se consulte cu nimeni, ba a și alterat clădirea școlii” – astfel suna o parte din acuzația oficială)
Fără prieteni între oamenii bisericii, dar adorat de oamenii din popor, tânărul se retrage, conform versiunii populare, într-o peșteră în care trăiește mai multe luni, mulțumindu-se să creeze imnuri religioase. Deși este iertat de Biserica Reformată în anul 1679 și chemat să predice în Bremen, Joachim nu o face decât pentru câteva luni, înainte de a se stinge din viață, la doar 30 de ani, grav bolnav de tuberculoză.
În memoria sa, oamenii care îl îndrăgiseră aveau să redenumească valea în care îi plăcuse atât de mult să creeze, „Valea lui Neander” (Neanderthal în limba germană), în timp ce peștera în care trăise pentru câteva luni, pe lângă numele consacrat de Peștera Feldhof, avea să poarte de atunci și denumirea de Grota lui Neander. Era aceeași pesteră în care urmau să fie descoperite rămășițele omului primitiv a cărui specie va purta numele poetului și compozitorului german.
„Naşterea” omului nou
Așa cum menționam mai devreme, în 1856 extrem de puține lucruri mai aminteau de frumusețea originară a Văii lui Neander. Doar două grote mai existau din cele peste douăzeci, iar asta pentru că accesul în ele era dificil, impropriu pentru extragerea pietrei la nivelul la care fuseseră distruse celelalte peșteri. Muncitorii ar fi trebuit să urce o pantă abruptă pentru a ajunge la o intrare joasă și de acolo să înceapă munca prin care să trimită piatra în josul văii.
Au găsit totuși o altă soluție, aceea de a arunca în aer partea de sus a muntelui. Prin deschizătura formată, primii lucrători care au pătruns în Peștera Feldhof (sau Peștera lui Neander) au observat în noroiul de pe fundul peșterii o colecție de oase (o calotă craniană la început, apoi mai multe oase, la același nivel). Nu ar trebui să ne mire că primul lucru pe care l-au crezut bieții oameni a fost că au descoperit oasele unui urs. Se întâmpla des ca oase de urși să fie descoperite în carierele de piatră, în minele de cărbune sau, pur și simplu, în peșteri. Peste toate, oasele de urs de peşteră, precum și cele ale urșilor moderni, seamănă oarecum cu cele umane.
Cum știința arheologiei era încă în fașă, iar paleoantropologia era ca și inexistentă, era de așteptat ca și acestea să fie categorisite ca simple resturi ale unui urs care decedase de curând. A fost inspirația unuia dintre proprietarii carierei de piatră, un individ pe nume Beckershoff, care i-a rugat pe muncitori să îi predea oasele „ursului” și să caute mai multe, însă, în ciuda eforturilor, alte fosile nu au mai fost găsite.
Beckershoff realizase că acea parte de craniu adusă de muncitori este una umană, dar arcadele extrem de proeminente, așa cum nu se întâlneau la niciun om, l-au determinat pe acesta să caute pe cineva care avea măcar o idee despre această descoperire. Astfel, după câteva săptămâni în care a ascuns oasele, Beckershoff le-a predat lui Johann Carl Fuhlrott, profesor de gramatică la școala din localitate. În ciuda faptului că specializarea sa era cu totul alta, Fuhlrott s-a purtat ca un adevărat specialist (unul, evident, influențat de canoanele vremii).
Profesorul de gramatică intuia corect că oasele nu aparțin unui urs, ci unui „individ extrem de vechi din specia umană”. Trebuie menționat că în august 1856, atunci când au fost scoase la lumină fosilele neanderthaliene, nici Fuhlrott și nici majoritatea oamenilor de știință nu acceptau ideea de evoluție animală, cu atât mai puțin umană. Mai erau trei ani până când Darwin și Wallace să își prezinte împreună teoria evoluției și până când Darwin să publice „Despre originea speciilor” (carte în care naturalistul britanic nu a pomenit absolut nimic despre evoluția umană).
Era normal ca Fuhlrott să creadă că are în față rămășițele unui individ „antediluvian” – adică de dinaintea potopului biblic. În Alpi, urmele ultimei perioade glaciare erau clare, însă oamenii le-au catalogat, simplu, ca urme certe ale potopului. Ce poate fi mai simplu decât să îți imaginezi că potopul a aruncat într-o peșteră oasele unui individ, sau chiar pe individul însuși, pentru ca ele să fie descoperite mii de ani mai târziu?
Apăruseră însă opinii la jumătatea secolului al XIX-lea care susțineau că lumea, așa cum o vedeau contemporanii, a fost precedată de lumi complet diferite. Lumi în care hălăduiau animale monstruoase, cunoscute deja din registrele fosile descoperite în peșteri sau mine. Nimeni nu își imagina însă (și asta în absența unor schelete substanțial diferite de cele umane) că pe Pământ existaseră și altfel de oameni.
Doar câțiva gânditori propuseseră ideea că oamenii de azi se trag din forme de viață inferioare. Cei mai mulți dintre oamenii de știință ai vremii erau convinși că, din moment ce data calculată a potopului era 3500 î. Hr., scheletele umane nu pot fi mai vechi de atât sau, în orice caz, nu cu mult mai vechi. James Ussher, episcop irlandez, calculase deja data Creației divine (4004 î. Hr, 22 octombrie, ora 9:00 sau 21:00…).
Atunci când Isaac de la Peyrere (1596–1676) și-a publicat în Amsterdamul liberal opiniile vizavi de existența preadamiților (a oamenilor de dinainte de Adam), susținând că artefactele de piatră descoperite cu regularitate în peșteri (vârfuri de suliță, topoare, răzuitoare etc.), cele care erau specificate în registrele vremii ca „ resturi de fulgere”, nu sunt altceva decât creații ale unor oameni preistorici, Biserica Catolică aproape că a recurs la linșaj.
La Peyrere a fost ridicat cu forța din locuința sa, obligat să se dezică în fața judecătorilor de tot ceea ce scrisese, iar cărțile sale au fost arse în public în Paris. Chiar și așa, ideea că ipoteza creației este incompletă, că, înaintea noastră, oameni primitivi călcaseră pe Pământ, prinsese deja rădăcini.
Preadamiții
Dovezi ale existenței oamenilor preistorici au fost descoperite cu mult înaintea fosilelor din Valea Neander. Cei care le descopereau preferau însă să evite genul de probleme care îl trimiseseră pe La Peyrere la un pas de eșafod. Astfel, ei le catalogau ca rămășițe antediluviene și toată lumea era mulțumită, inclusiv (sau mai ales) clerul.
La începutul secolului al XVIII-lea, lângă hanul Gray`s Inn Lane din Londra a fost descoperit un topor de piatră alături de resturile unui pachiderm, cel mai probabil un mamut. Cu această ocazie, cea mai simplă explicație (și nu este nimeni de blamat pentru ea) a fost aceea că resturile provin din perioada romană, mai exact un elefant adus pentru distracția din circuri. În anul 1726, la granița dintre Elveția și Germania, la Öhningen, a fost descoperit un schelet pe care contemporanii l-au catalogat ca „scheletul unuia dintre acei infami ai căror părinți au adus asupra lumii pedeapsa potopului”. Ulterior, s-a dovedit a fi scheletul unei salamandre gigantice care a trăit cu sute de milioane de ani în urmă.
În anul 1771, lângă Bamberg, Bavaria, au fost scoase la lumină o mandibulă și câteva oase ale umărului, alături de unelte de piatră și resturi fosile de animale. Cei care au făcut descoperirea, deși și-au dat seama că rămășițele animale aparțin unor creaturi dispărute, nu au putut concepe cu niciun chip că fosilele umane provin din aceeași perioadă. În 1797, la Suffolk, Anglia, un anume John Frere (1740–1807), anticar de meserie, descoperea un număr impresionant de topoare de piatră și alte artefacte preistorice.
Influențat de ideile din ce în ce mai puternice ale celor care susțineau că lumea este mult mai veche decât cei 6.000 de ani biblici ai lui Ussher, Frere descria artefactele ca „arme de război, fabricate de oameni care nu aveau cunoștință de uzul metalelor”. Mai mult, într-o scrisoare adresată publicației Archaeologia în 1800, John Frere susținea că „situația în care aceste arme au fost descoperite (la 3,5 metri adâncime, în asociere cu resturi fosile animale) ne determină să facem referire la o perioadă extrem de veche, cu mult înaintea lumii noastre prezente”.
Și totuși, deși scrisoarea sa a fost publicată, ea a trecut aproape neobservată. Lumea era puternic influențată de opiniile radicale ale lui Jean Léopold Nicolas Frédéric Cuvier (1769–1832) , cunoscut și ca George Cuvier, naturalist, zoolog și paleontolog francez, un aspru contestatar al evoluționismului. Cuvier a combătut dur orice opinie evoluționistă, mai ales pe cele ale Contelui de Buffon, Geoffroy Saint-Hilaire sau pe cele ale lui Jean-Baptiste de Lamarck, postulând „L’homme fossile n’existe pas!” (Omul fosil nu există!).
Cuvier a fost extrem de influențat de mumiile egiptene aduse de soldații napoleonieni din expediția în Egipt. El nota că nu există absolut nicio diferență între animalele și oamenii de acum 4.000 de ani și cele/cei prezenți. Prin urmare, diferențe nu au existat niciodată. Animalele dispărute care apăreau în registrele fosile și pe care Cuvier le studia cu toată atenția erau, în opinia acestuia, creații de dinainte sau de după evenimente catastrofice.
Atunci când Lamarck, pertinent, a încercat să îl contrazică, subliniind că evoluția este mult prea lentă ca să poată fi vizibilă în 4.000 de ani și că vârsta Pământului este mult mai mare de 6.000 de ani (75.000 de ani credea Lamarck), Cuvier l-a luat public în derâdere, atrăgând atenția asupra „ușurinței cu care unii aruncă din condei cu miile de ani”. Și totuși, la vremea respectivă, la început de secol XIX, Cuvier era cea mai puternică și mai apreciată voce din lumea arheologiei, geologiei, anatomiei comparate, a zoologiei sau paleontologiei. Importanța sa în ceea ce înseamnă știința nu poate fi combătută nici astăzi.
Însă, așa cum menționam mai devreme, Cuvier a insistat asupra creaționismului (ați fi surprinși să aflați că și astăzi există creaționiști care îi susțin și promovează ideile?), un fapt care l-a făcut să închidă ochii la multe dintre dovezile fosile care apăruseră încă din timpul vieții sale (Cuvier s-a stins în 1832) și, mai grav, să influențeze o întreagă pleiadă de oameni de știință ai vremii. Exemple?
Situl Bilzingsleben din Turingia, Germania, era cunoscut prin multitudinea de fosile animale încă din secolul al XVI-lea. Pe baza acestora, în 1710, David Siegmund Büttner (1660–1719), un preot protestant, geolog și paleontolog amator, scria o amplă lucrare intitulată „Rudera diluvii testes i.e. Zeichen und Zeugen der Sündfluth” (Semne și dovezi ale potopului). Mai bine de un secol mai târziu, în 1818, geologul german Ernst Friedrich von Schlotheim (1764–1832) descoperea un craniu acoperit de calcit (astăzi dispărut) și mai mulți dinți umani alături de resturi fosile de mamut, urs de peșteră și rinocer lânos, în același sit. Însă doctrina impusă de Cuvier susținea că, repet, omul fosil nu există. Astfel că resturile umane au fost catalogate, simplu, ca intruziuni într-un depozit fosil mult mai vechi. În prezent, știm că vârsta fosilelor din situl respectiv este de aproape 500.000 de ani.
Un alt sit cu o vechime apreciabilă este peștera Kent, din apropiere de Torquay, Anglia. Cele mai vechi dovezi ale exploatării peșterii constau în două inscripții descoperite pe stalagmite (William Petre – 1571 și Robert Hedges – 1688). Însă de abia în 1824 aveau să apară și primele mărturii scrise despre descoperirile din situl cu pricina. Geologul Thomas Northmore (1766–1851), un apropiat al marelui paleontolog britanic William Buckland (1784–1856), se aventurează în peșteră la cererea prietenului său și descoperă mai multe resturi fosile de hienă și urs de peșteră, alături de unelte de piatră încrustate în calcitul peșterii.
Vechimea lor, așa cum observa și Northmore, era evidentă. Dar, și de această dată, opinia lui Cuvier a primat. William Buckland, în ciuda unei vieți dedicate studiului geologiei și paleontologiei, indica sec faptul că opiniile lui Northmore vin în contradicție cu data creației stabilită de James Ussher, adică 4004 î.Hr., astfel că trebuia găsită o altă explicație. În 1927, un maxilar uman a fost scos la lumină în situl de lângă Torquay, iar astăzi vârsta sa oficială este de 41.500 de ani.
Același William Buckland (un alt creaționist convins) efectuase o descoperire istorică cu doar un an mai devreme, în 1823, în Paviland, Țara Galilor. În peștera cu pricina, Buckland identifica un schelet uman parțial, acoperit cu ocru roșu, alături de mai multe mărgele și scoici prelucrate, de un fildeș de mamut și de numeroase resturi fosile animale. Pare bizar că un perfecționist ca William Buckland a reușit să se înșele atât de grav. Dar a făcut-o.
Englezul a identificat atunci, în mod greșit, că scheletul aparține unei femei (oasele bazinului erau aproape întregi și ar fi fost evident că ele sunt ale unui bărbat), astfel că scheletul este cunoscut și azi drept „Red Lady of Paviland”. Mai mult, Buckland a concluzionat că rămășițele aparțin unei vrăjitoare sau prostituate din perioada romană, dat fiind că nu departe existau ruinele unui castru roman. Pe de altă parte, fildeșul de mamut a fost catalogat ca un fildeș de elefant adus de romani ca un animal exotic în Britania. Azi este cert că scheletul vopsit cu ocru roșu este al unui bărbat de acum 33.000 de ani.
Atunci când un arheolog de geniu, așa cum a fost Jacques Boucher de Crèvecœur de Perthes, a publicat o lucrare monumentală în care contesta vârsta tânără a Pământului și a resturilor umane sau animale descoperite în siturile arheologice („Antiquités celtiques et antédiluviennes” – 1849), lumea academică l-a privit cu indiferență. Cuvier se stinsese din viață, dar opiniile sale încă primau. A fost nevoie de un secol, dacă nu mai bine, ca oamenii de știință să confirme descoperirile lui de Perthes și să îi dea dreptate. Uneltele de piatră scoase la lumină de arheologul francez pe malul râului Somme au astăzi o vârstă oficială de cel puțin 500.000 de ani.
De ce Neanderthal?
Dacă Philippe-Charles Schmerling (1790–1836), ilustrul arheolog și geolog olandezo-belgian, ar fi avut o metodă corectă de datare, atunci cu siguranță că nu am mai fi vorbit azi despre Omul de Neanderthal, ci despre Omul din Engis. Și asta pentru că în 1829, cu mult înainte ca grota din Valea Neander să își dezvăluie secretele, Schmerling scotea la lumină ceea ce azi este considerat primul Om de Neanderthal descoperit vreodată. Se întâmpla în peștera Engis, din apropiere de Liege.
Însă Schmerling a evitat scandalurile vremii. În ampla sa lucrare „Recherches sur les ossements fossiles découverts dans les cavernes de la Province de Liège” din 1834, arheologul belgiano-olandez nu tratează problematica fosilelor umane decât în ultimul capitol al cărții sale, acolo unde, citându-l pe Cuvier, le cataloghează simplu ca „rămășițe umane antediluviene”. Nu uită însă să sublinieze: „Indiferent de concluziile pe care ne place să le tragem în ceea ce privește originea umanității, eu, personal, sunt convins că rămășițele aparțin unei persoane cu facultăți intelectuale limitate, unei persoane care a cunoscut un nivel redus de civilizație”.
O altă descoperire, cea din 1848, la Forbe’s Quarry, Gibraltar, aducea în fața oamenilor de știință cel de al doilea neanderthalian și, totodată, unul dintre cele mai complete cranii descoperite vreodată. Deși scos la lumină întâmplător, în timpul unor lucrări asupra unor fortificații britanice, craniul a atras imediat atenția. Căpitanul Edmund Flint din Marina Regală, secretar al Societății Științifice din Gibraltar, cel care l-a și descoperit, l-a prezentat în cadrul societății încă de la data de 3 martie 1848.
Și totuși, de abia în 1864 a fost recunoscut ca o dovadă certă a unui om preistoric, atunci când a fost prezentat Asociației Britanice a Avansului Științific. (Charles Darwin nu a putut fi prezent la întânire, fiind prea bolnav, însă craniul i-a fost adus acasă. Darwin l-a catalogat ca „superb”).
Din nefericire pentru britanici, trecuseră deja opt ani de la descoperirea „omului din Valea Neander” și un an de când William King (1809–1886), un geolog anglo-irlandez, propusese denumirea de Homo neanderthalensis. Deși King a regretat această inițiativă, cerând ca denumirea să fie retrasă sub diferite argumente, cea mai puternică fiind aceea că resturile fosile sunt prea înapoiate pentru a fi catalogate ca aparținând genului Homo, nimic nu s-a mai schimbat.
