În urmă cu câteva decenii, pe 26 septembrie 1983, am fost la câțiva pași distanță de anihilare a civilizației umane. În acea zi sistemele de avertizare sovietice au dat alarma: rachete balistice intercontinentale americane, echipate cu încărcături nucleare, se îndreptau către teritoriul sovietic. Din fericire, calmul unui ofițer sovietic a preîntâmpinat dezastrul. Dar acesta nu a fost singurul incident care ne-a adus pe marginea prăpastiei nucleare. În timpul războiului rece au fost mai multe, iar eu doresc să vă povestesc despre câteva dintre ele.
M-am născut în plin război rece. O bună parte din existența mea a fost marcată de acest conflict tăcut. Pentru a garanta distrugerea reciprocă, cei doi mari actori ai Războiului Rece, URSS și SUA și-au menținut tot timpul sistemele de arme nucleare la un nivel înalt de alarmare, astfel încât, la numai câteva minute de la detectarea unui atac, să poată fi lansată riposta cuvenită. Ideea era simplă și crudă: pentru a descuraja orice atac era necesară o ripostă imediată, astfel încât să fie asigurată anihilarea adversarului. În consecință deciziile trebuiau să fie luate cât mai rapid. Dar exista o mare problemă: sistemele de alertare pentru atacurile nucleare erau departe de a fi infailibile. Uneori apăreau alarme false. Iată un prim exemplu.
5 octombrie 1960
În scopul detectării cât mai rapide a lansării unui atac cu rachete balistice intercontinentale SUA au realizat o rețea de radare pentru avertizare timpurie. Unul dintre aceste radare a fost amplasat, în 1959, în apropierea localității Thule, Groenlanda. În ziua de 5 octombrie 1960 acest radar a dat alarma: zeci de rachete balistice intercontinentale au fost lansate de către sovietici și se îndreaptă către teritoriul SUA! Nivelul de alertă avea valoarea 5, cea mai înaltă cu putință, care indica o probabilitate de 99,9% ca atacul să fie unul real.
Din cartea ”Command and Control – Nuclear weapons, the Damascus accident, and the illusion of safety” (Comandă și control –Arme nucleare, incidentul Damasc și iluzia siguranței) scrisă de Eric Schlosser, aflăm câteva detalii despre incident. În acea zi o delegație compusă din șefi de la companiile Bell & Howell și IBM efectuau o vizită la sediul NORAD (North American Aerospace Defense Command, Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială) din Colorado Springs. Se aflau în camera de control, Peter G. Peterson, vicepreședintele companiei Bell& Howell luase loc pe fotoliul comandantului iar ofițerii descriau funcționarea sistemului. ”Dacă se aprindea cifra 1 pe harta lumii însemna că obiecte neidentificate se îndreaptă către teritoriul SUA. Dacă se aprindea cifra 3 nivelul de alertă era ridicat și imediat erau avertizați liderii SAC (Strategic Air Command, Comandamentul Strategic Aerian) și șefii Marelui Stat Major. Nivelul de alertă maximă era marcat prin cifra 5, ceea ce echivala cu o probabilitate de 99,9% ca SUA să fie atacate. Peterson stătea pe fotoliul comandantului când numerele de pe hartă au început să se schimbe. Atunci când s-a ajuns la 4, ofițerii NORAD au pătruns în cameră. Atunci când s-a ajuns la 5, Peterson și restul delegației au fost scoși din cameră și au fost conduși către un mic birou. Ușa s-a închis și ei au rămas acolo crezând că tocmai începea războiul nuclear.” În câteva minute urma să plece riposta americană. Din fericire lucrurile au evoluat cu calm. Comandantul adjunct al NORAD, mareșalul Roy Slemon după ce a transmis avertizarea către șeful său, generalul Laurence Kuter, își întreabă ofițerii: ”Unde este acum Hrușciov?” La acea vreme Nikita Hrușciov era conducătorul URSS. Nu a trecut mult timp și Slemon primește răspunsul, cu mare ușurare: ”Hrușciov este la New York, face o vizită la sediul ONU.” Era imposibil ca sovieticii să atace SUA tocmai în momentul în care liderul lor se afla în SUA.
Totuși, ce a generat alarma? Ancheta ulterioară a lămurit enigma. Radarul funcționa foarte bine dar, pare incredibil, vinovată era Luna, care tocmai răsărea. Ea reflecta semnalele radar, lăsând impresia că din direcția URSS a fost lansat un atac masiv împotriva SUA. Ulterior problema fost rezolvată și, din câte știu eu, Luna nu a mai generat alarme false. O întrebare rămâne: ce s-ar fi întâmplat dacă răsăritul buclucaș al Lunii nu s-ar fi suprapus cu vizita lui Hrușciov? Să vă mai dau un exemplu, din anul 1979.
9 noiembrie 1979
În dimineața zilei de 9 noiembrie 1979, la centrul de comandă al NORAD, îngropat adânc în inima muntelui Cheyenne, s-a declanșat alarma. Ecranele uriașe ale centrului de comandă aratatu că submarinele sovietice au lansat rachete nucleare către coasta de Vest a SUA. Același semnal de alarmă a ajuns și la Centrul Național de Comandă Militară (National Military Command Center) al Pentagonului, care era amplasat în inima muntelui Raven Rock. Tensiunea a atins nivelul maxim atunci când ecranele au început să arate că este vorba despre un atac masiv, în care nu erau implicate numai submarine, ci și rachete lansate de la baze de pe teritoriul URSS. Primele încărcături nucleare urmau să lovească teritoriul american în numai șase minute.
Conform protocolului, imediat a fost organizată o întrunire a decidenților militari, pentru a evalua dacă amenințarea este reală sau nu. Dacă se stabilea că atacul este real, urma ca Președintele SUA să fie informat pentru a lua decizia de ripostă masivă.
La o primă vedere lucrurile păreau clare. Modul în care se desfășura atacul se potrivea foarte bine cu scenariile elaborate de Pentagon. Dar exista o mică problemă. Atacul pornise din senin. Ar fi fost normal ca un asemenea atac să fie declanșat într-o perioadă în care tensiunile dintre SUA și URSS să fi atins cote maxime, iar în acea vreme exista un calm relativ în relațiile dintre cele două superputeri.
Până la lămurirea lucrurilor, fără ca Președintele SUA să fie anunțat, s-a decis alarmarea bombardierelor strategice și a bazelor de rachete intercontinentale. Avionul care transporta centrul de comandă pentru acțiuni de luptă în cazul unui atac nuclear a decolat imediat de la baza aeriană Andrews. Controlorii de trafic aerian au fost anunțați să se pregătească pentru aducerea la sol a tuturor avioanelor civile, pentru a lăsa liber spațiul aerian pentru acțiunile aviației militare. Războiul părea iminent.
Din nou, calmul a rezolvat problema. Ofițerii NORAD au luat legătura cu rețeaua de radare pentru alertă timpurie. Nici unul dintre ele nu detectase vreun atac sovietic. S-a decis să nu fie lansată, deocamdată, nici o ripostă. Minutele au trecut și nici o rachetă sovietică nu a lovit teritoriul SUA. Omenirea a fost, încă o dată, pe marginea prăpastiei nucleare.
Și totuși, ce se întâmplase. A fost o combinație dintre factorii tehnologici și cei umani. NORAD, în urma restricțiilor bugetare, avea calculatoare învechite, care se defectau prea des. Peste asta s-a suprapus introducerea în sistem a unei benzi magnetice care simula un atac nuclear sovietic, folosite pentru antrenamentul ofițerilor NORAD. Din nefericire sistemul computerizat al NORAD nu a ”înțeles” că este vorba despre un exercițiu și a lansat alarma ca fiind una reală.
De altfel scenariul avea să se repete la scurt timp după incidentul din 9 noiembrie 1979.
3 iunie 1980
Era ora două și jumătate a dimineții zilei de 3 iunie 1980, când Zbigniew Brzezinski, consilierul pentru securitate națională a Președintelui Jimmy Carter primea un telefon alarmat de la generalul William Odom. Submarinele sovietice tocmai lansaseră 220 de rachete nucleare către SUA. De această dată tensiunea între americani și sovietici se afla la cote extrem de înalte. Pe 24 decembrie 1979 sovieticii invadaseră Afganistanul. De la criza rachetelor amplasate de ruși în Cuba, din 1962, niciodată relațiile dintre cele două mari puteri nu au mai fost la un nivel atât de scăzut. Din acest motiv atacul părea a fi plauzibil. Nu trece mult timp și Brzezinski primește un nou telefon de la generalul Odom. De această dată numărul rachetelor atacatoare ajunsese la 2.200! Ca și în cazul incidentului din 9 noiembrie 1979 toate forțele de ripostă ale SUA au intrat în stare de alertă maximă. Un singur pas mai lipsea până la declanșarea contraatacului. Alarmat, Brzezinski se pregătește să-l anunțe pe Președintele SUA despre atac când Odom revine cu un nou apel telefonic: radarele de avertizare timpurie nu au detectat nici o rachetă inamică ce s-ar îndrepta împotriva teritoriului american, a fost o alarmă falsă.
De această dată vinovat de alarma falsă a fost un cip care costa numai 46 de cenți! Între calculatoerele centrelor de comandă NORAD, din muntele Cheyenne și Centrul Național de Comandă Militară (National Military Command Center) al Pentagonului, din muntele Raven Rock exista o linie specială de comunicații. Periodic, pentru a verifica starea de funcționare a liniei de comunicații, între cele două centre de comandă erau transmise mesaje text care anunțau un atac nuclear și, în spațiul în care se anunța numărul rachetelor atacatoare, era trecută valoarea zero. Din nefericire cipul defect a ”completat” acel spațiu cu cifre. Astfel s-a transmis o falsă alertă de atac, mai întâi cu două, apoi cu 220 și 2.200 de rachete. Problema a fost rezolvată prin înlocuirea cipului și prin schimbarea conținutului mesajului de test, astfel încât să nu se mai facă referire la vreun atac nuclear.
Începusem acest articol cu omul care a salvat lumea, acum 35 de ani. A sosit momentul să vă spun și povestea lui.
26 septembrie 1983
Luna septembrie a anului 1983 era tulbure. Relațiile dintre URSS și SUA erau tensionate la extrem. În martie Președintele Reagan declarase că URSS este ”imperiul răului”. În același an forțele navale americane a desfășurat exerciții în apropierea țărmului sovietic, la care au participat și portavioane. Colac peste pupăză, pe 1 septembrie, rușii au doborât un avion de pasageri Sud Coreean. Războiul rece intrase într-o fază critică. În acest context era de ajuns o scânteie pentru ca el să devină unul cât se poate de fierbinte.
Într-o pădure din apropierea Moscovei se afla un centru de comandă subteran, Serpukov-15, dotat cu cea mai avansată tehnologie, care avea misiunea de a monitoriza orice atac strategic declanșat de SUA. La câteva minute după miezul nopții, pe monitoarele din centrul de comandă au început să apară semnale de alertă. Datele provenite de la sateliții de avertizare arătau că spre URSS se îndrepta o rachetă intercontinentală, lansată de pe coasta vestică a SUA. În acea noapte la comandă era locotenent colonelul Stanislav Petrov. Într-un interviu realizat de BBC, Petrov își amintește acele momente tensionate: ”Aveam toate datele [care sugerau că împotriva noastră au fost lansate rachete intercontinentale]. Dacă aș fi raportat imediat incidentul, către superiorii ierarhici, nimeni nu ar fi avut ce să îmi reproșeze. […] La circa un minut [de la prima alertă] am fost avertizat că împotriva noastră a fost lansată o a doua rachetă, apoi o a treia, o patra și o a cincea. Pe ecranele monitoarelor avertizarea «LANSARE» a fost înlocuită cu «ATAC CU RACHETE». Nu aveam o regulă anume care să ne impună un anumit timp de reflecție înainte de a raporta un atac. Dar știam că fiecare secundă de amânare ar duce la pierderea de timp prețios și că armata și conducerea politică a țării trebuie informate fără întârziere. Tot ceea ce aveam de făcut era să ridic telefonul și să raportez comandamentului. Dar eu nu mă mai puteam mișca. Mă simțeam ca și cum aș fi stat pe un scaun încins.” Ca și omologii săi americani, Petrov a cerut informații suplimentare de la sistemele alternative de avertizare timpurie. Nici unul dintre ele nu detectase vreun atac. Petrov a decis să aștepte. ”23 de minute după aceea am văzut că nu s-a întâmplat nimic. Dacă ar fi avut loc un atac real, atunci aș fi știut de el. Ce ușurare…” Nu vreau să diminuez tensiunea momentului, dar Petrov avea oricum un indiciu că este vorba despre o alertă falsă: un atac nuclear masiv nu putea fi lansat cu numai câteva rachete.
Ce se întâmplase? Sateliții de avertizare au fost induși în eroare de o reflexie rară a luminii Soarelui pe norii de mare altitudine.
Concluzie
Da, am fost adesea la marginea prăpastiei. Până acum am avut norocul ca inteligența umană să elimine primejdia. În ultimii ani se dezvoltă rapid inteligența artificială. Restul concluziei o las pentru imaginația dumneavoastră.
