Analizând un mic eșantion de vopsea luat din Mona Lisa, una dintre cele mai faimoase picturi ale lui Leonardo da Vinci, cercetătorii au descoperit noi indicii despre amestecul folosit de pictor.
Leonardo da Vinci, născut în 1452 în Italia, este considerat un geniu al Renașterii. Pictor renumit, a fost și inventator, om de știință, inginer, anatomist și filozof. Mona Lisa, pictată între 1503 și 1506, este una dintre cele mai emblematice picturi ale sale. O reprezintă pe Lisa Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, de la care provine numele „La Gioconda”.
Pictura nu este cunoscută doar pentru expresia sa enigmatică, perspectiva sa inovatoare, ci și pentru utilizarea sfumato-ului, o tehnică de pictură care creează tranziții netede între culori și tonuri, dând un aspect neclar contururilor. În ciuda faimei mondiale a Mona Lisa și a numeroaselor studii și analize care au fost efectuate asupra picturii de-a lungul secolelor, rămân încă anumite întrebări și mistere despre aceasta, în special în ceea ce privește modul în care Leonardo da Vinci a amestecat și a aplicat culorile.
Analizând o picătură minusculă de vopsea (diametrul unui păr uman) luată din colțul din dreapta sus al picturii, o echipă de cercetători a reușit să dezvăluie compoziția chimică a substanței. Pentru a face acest lucru, echipa a folosit difracția de raze X cu sincrotron de înaltă rezoluție unghiulară și spectroscopie în infraroșu cu transformată Fourier. Prima tehnică face posibilă studierea structurii cristalelor și a aranjamentului atomilor în interiorul unui material. Mai concret, razele X sincrotron sunt generate de acceleratorii de particule și direcționate către probă. Modul în care sunt difractate de atomi face posibilă determinarea structurii cristaline a probei cu mare precizie. „Spectroscopia în infraroșu cu transformată Fourier” face posibilă analiza interacțiunilor dintre materie și lumina infraroșie. Această tehnică este utilizată pentru a studia vibrațiile moleculare din eșantioane. Mai concret, atunci când lumina infraroșie este ajunge pe o probă, anumite frecvențe specifice sunt absorbite de molecule. Analizând aceste frecvențe, se pot obține informații despre tipurile de legături chimice și grupele funcționale prezente într-un material.
Într-un articol publicat în Journal of the American Chemical Society, cercetătorii descriu un „amestec deosebit de ulei foarte saponificat cu un conținut ridicat de plumb și un pigment alb de plumb sărăcit în cerusită (carbonat de plumb, CO3 Pb)”. Procesul de saponificare constă într-o reacție chimică între uleiul de in și o bază alcalină (cum ar fi potasa sau soda) pentru a forma săpunuri. Când uleiul este puternic saponificat, înseamnă că această reacție chimică a fost dusă mai departe, creând o vopsea mai densă.
Cu toate acestea, ceea ce i-a surprins cel mai mult pe oamenii de știință a fost prezența plumbonacrit-ului (Pb10(CO3)6O(OH)6), un compus stabil rar, găsit doar într-un mediu alcalin. „Leonardo s-a străduit probabil să pregătească o vopsea groasă potrivită pentru acoperirea panoului de lemn al Mona Lisa, tratând uleiul cu o încărcătură mare de oxid de plumb II”, se arată în studiu. Cercetătorii cred că Leonardo da Vinci a dizolvat probabil pulberea de oxid de plumb de culoare portocalie cu căldură în ulei de in sau de nucă. Acest lucru ar fi rezultat într-un amestec de vopsea mai gros care, de asemenea, s-ar fi uscat rapid.
Folosirea acestei pudre de oxid de plumb pentru a îngroșa și a usca stratul de bază al Mona Lisa a fost probabil o abordare nouă la începutul anilor 1500. Tehnica a devenit mai târziu populară, dovedind încă o dată că Leonardo da Vinci a fost un avangardist.
Această nouă cercetare evidențiază nu numai ingeniozitatea sa în ceea ce privește tehnicile picturale, ci și spiritul său de inovație care a lăsat o amprentă de durată asupra istoriei artei. În timp ce Mona Lisa încă mai păstrează un element de mister, fiecare nouă descoperire ne îmbogățește înțelegerea geniului lui Leonardo.
