Star Trek este serialul câtorva generații de ingineri și oameni de știință, un serial care vorbește la superlativ despre valorile umane și despre un viitor în care omenirea explorează ultima frontieră așa cum nici un alt serial nu reușește să o facă. Star Trek trebuie să păstreze optimismul în fața viitorului, să pună întrebări și să atace dileme prin scenarii inteligente și nu prin artificii hollywoodiene, care se uită imediat după închiderea televizorului sau după ieșirea din sala de cinema.
Nu știu alții cum sunt, dar eu îmi petreceam fiecare duminică urmărind cu sufletul la gură aventurile căpitanului Picard, nu pentru a vedea efectele speciale ale anilor ’80, ci pentru a afla mai multe despre cum funcționează motorul warp, teleportarea sau de colectoarele Bussard. Sau despre câte lumini vede totuși Jean-Luc în fața torționarului cardasian. Sau despre cum poate cineva să trăiască în câteva secunde o întreagă viață pe o planetă îndepărtată.
Încet, încet am înlocuit teoriile fanteziste ale tehnologiei warp cu ecuațiile mecanicii cuantice sau ale teoriei relativității, am aflat de ce teleportoarele au nevoie de compensatoare Heisenberg pentru a funcționa. Star Trek ne arată că dincolo de apocalipse și holocausturi, omenirea este capabilă să aibă un viitor în care se poate depăși ura sau războaiele, că după ce își rezolvă problemele de acasă, poate începe să exploreze noi lumi și noi civilizații, să meargă acolo unde nimeni nu a mai ajuns vreodată.
VITEZELE WARP
Conform teoriei relativității, vitezele apropiate de viteza luminii pentru obiecte macroscopice ar trebui să fie practic imposibil de atins din cauza energiei necesare pentru a accelera un obiect macroscopic atât de mult (masa unui obiect crește cu viteza și atinge valoarea infinită pentru o viteză egală cu viteza luminii, deci necesită energie inifinită). Mai mult decât atât, orice obiect care ar avea o astfel de viteză superluminică ar trebui, conform ecuațiilor care stau astăzi la baza teoriei relativității, să călătorească înapoi în timp.
Și totuși, în Star Trek vedem mereu nave care depășesc frecvent viteza luminii fără a genera (de obicei) paradoxuri temporale. Ei bine, acest lucru este posibil datorită conceptului de subspațiu, un substrat al spațiului normal în care ne aflăm noi. Pentru că subspațiul nu face parte din spațiul real, iar orice obiect care se deplasează prin subspațiu respectă (în mare) regulile relativității. Doar că spațiul real din fața navei este comprimat și cel din spate extins, ceea ce înseamnă că unei distanțe mai scurte în subspațiu îi corespunde una mult mai lungă în spațiul real.
Desigur, conceptul este unul fără prea multe baze reale, dar să vedem exact cum funcționează o astfel de navă spațială.
Probabil ați remarcat că în Star Trek, fiecare navă a Federației are de obicei două nacele, adică acele secțiuni mai lungi, dispuse simetric de o parte și de alta a navei și legate de corpul ei central. Ei bine, nacelele sunt folosite pentru a transporta plasmă prin niște bobine aflate deci în interiorul nacelelor. Plasma este generată în partea centrală a navei, unde se află așa numitul warp core, motorul warp.
Motorul nu este altceva decât o instalație care permite interacțiunea controlată dintre materie și anti-materie, care are loc prin intermediul unor cristale de dilitu, singurele care au o astfel de structură poroasă încât permit trecerea materiei și antimateriei fără a le distruge. Fără acestea, reacția dintre materie și anti-materie scapă de sub control și devine extrem de periculoasă (motiv pentru care motorul warp este ejectat în spațiu, departe de navă, dacă este avariat sau prezintă un pericol pentru echipaj).
În urma acestei reacții, plasma obținută este transportată spre bobinele din nacele, unde are o mișcare pulsatorie prin care generează doi lobi de supbspațiu care înglobează nava. Lobii sunt asimetrici și prin pulsațiile lor deplasează nava prin subspațiu cu viteze superluminice raportate la spațiul real (plus că o navă aflată în subspațiu are o masă redusă, lucru care contribuie la o manevrabilitate mai bună și o viteză mai mare – unul din efectele subspațiului asupra materiei obișnuite).
Forma navei contribuie la eficiența câmpului warp generat (aici cei mai pedanți dintre cititori îmi vor atrage atenția că există o diferență între un câmp warp și un câmp de subspațiu, dată de faptul că un câmp warp produce și un cuplaj al referențialului exprimat prin tensorul energiei, dar vom ignora acest aspect, pentru a păstra simplitatea explicației).
O altă caracteristică a subspațiului este că i se aplică legile newtoniene clasice, iar asta înseamnă că nava are mereu nevoie de energie pentru a se menține în mișcare. Dacă producerea de plasmă se oprește, lobii de subspațiu se vor dezintegra și nava va reveni în spațiul normal, deci nu va mai avea viteză superluminică (asta pentru că un câmp de subspațiu este instabil și necesită energie pentru a exista).
Așa cum fotonii sunt particulele câmpului electromagnetic în spațiul real, interacțiunea cu subspațiul generează particule caracteristice, denumite verteroni și tetrioni, care pot fi folosite și în alte scopuri. Distorsiunea subspațiului se măsoară în cochrane, în onoarea lui Zefram Cochrane, pământeanul care a dezvoltat teoria subspațiului și a construit primul motor warp în 2063.
Distorsiunile în subspațiu sunt folosite de Federație pentru a pune la punct o rețea de comunicații la viteze superluminice. Principiul de funcționare este similar cu cel al radioului din spațiul obișnuit, doar că, în loc de unde electromagnetice, avem unde ale subspațiului, care călătoresc cu viteze de 60 de ori mai mari decât viteza celei mai rapide nave construită vreodată. Simplu, nu?
Acum că am văzut ce înseamnă un motor warp, să vedem ce viteze pot atinge navele dotate cu un astfel de motor. În primul rând trebuie spus că Enterprise nu călătorește mereu cu viteze superluminice, așa că pentru viteze mai mici, în apropierea planetelor, folosește un set de motoare alimentate prin reactoare cu fuziune nucleară.
Pentru a limita efectele relativiste, o navă a Federației nu depășește de obicei 25% din viteza luminii folosind motoarele clasice. Când se generează câmpul warp, viteza cea mai mică disponibilă este warp 1, adică viteza luminii. De-a lungul serialelor, însă, se observă că avem mai multe scale warp: în seria veche, pe vremea lui Kirk, navele se deplasează și cu viteze mai mari de warp 10, în timp ce în seriile mai noi, limita maximă teoretică este warp 10, imposibil de atins pentru că acest lucru ar însemna o viteză infinită, deci nava ar ocupa în același timp orice punct din univers (aici ne vom preface că episodul „Threshold” din „Star Trek: Voyager” nu există).
Pentru a afla viteza unei nave din seria originală, există o formulă simplă: ridicați factorul warp la puterea a treia. Astfel warp 1 este viteza luminii (1c), warp 2 înseamnă de 8 ori viteza luminii (8c), warp 3 înseamnă de 27 de ori viteza luminii (27c), warp 5 este 125c și tot așa. Bineînțeles, de-a lungul timpului navele au devenit din ce în ce mai rapide, așa că, până la evenimentele din „Star Trek: The Next Generation”, această formulă a fost modificată și a avut loc o rescalare, unde warp1 rămâne viteza luminii, dar restul graficului crește spre asimptota de la warp 10, astfel: warp 2 este 8c, warp 5 este 214c, warp 9 este 1516c și de aici încep zecimalele: 9,9 (viteza maximă pentru Enterprise 1701-D) este 3053c, 9,9999 fiind 199516c (viteza maximă a unui semnal radio prin subspațiu).
Desigur, nu toate episoadele respectă aceste reguli, pentru că nu tot timpul sunt convenabile rezolvării intrigii prezentate în episod, dar în mare parte explicațiile sunt aplicabile întregului univers Star Trek, indiferent că este vorba despre seriale, filme, cărți, benzi desenate sau jocuri video. Cu excepțiile de rigoare.
TELEPORTAREA
V-ați întrebat vreodată cum funcționează teleportarea? Nu este chiar atât de complicat, dacă citiți cu atenție următorii pași:
- un fascicul de confinare angulară scanează la scară submicroscopică subiectul care urmează să fie teleportat
- un computer memorează poziția fiecărei particule, apoi subiectul este dezasamblat, în ceea ce se numește materie fazică, folosind un set de bobine pentru tranziția de fază
- după care fluxul de materie obținut (similar cu plasma) este redirecționat spre bufferele care stochează temporar informația din matricea materiei fazice
- după care aceasta este transmisă mai departe spre emițătoarele exterioare, prin care subiectul ajunge la destinație (pe suprafața planetei)
- unde are loc procesul invers și un alt set de fascicule de confinare angulară îl reconstruiesc.
Intermediar, mai există și un set de biofiltre, folosite pentru îndepărtarea contaminării subiectului cu patogeni străini, dar și niște compensatoare Heisenberg care ajută computerul să memoreze cât mai precis poziția și viteza fiecărei particule scanate. Trebuie să reținem că matricea materiei fazice este deosebit de complexă și o degradare a acesteia poate avea loc dacă fasciculele de confinare angulară nu sunt reglate, ducând astfel la deteriorarea semnalului și imposibilitatea de a reconstrui subiectul în urma dezintegrării sale.
Degradarea intervine dacă subiectul este menținut mai mult de 420 de secunde în matrice, însă Scotty, genialul inginer al navei Enterprise, a reușit să mențină acestă degradare în limita a 0,003% pe parcursul a 75 de ani, prin blocarea controlerului transportor într-o buclă de diagnostic, salvându-se astfel la bordul unei navei prăbușite, așteptând să fie recuperat.
Din păcate, tehnologia nu poate fi folosită pentru a trimite materia fazică prin subspațiu decât dacă subiectul se află într-o stare de flux molecular, dar asta nu este un lucru pe care îl dorim. Astfel nu putem folosi teleportarea pe distanțe foarte mari (interplanetare), dar ea ne este foarte la îndemână pentru a efectua un transport de pe orbită pe suprafața unei planete, salvând astfel timp prin evitarea folosirii navetelor.
De fapt, teleportarea a fost introdusă tocmai pentru a economisi banii care s-ar fi cheltuit pe filmarea scenelor care implică navete călătorind între Enterprise și planete, alte nave sau stații spațiale. Și da, dacă ambele nave au aceeași viteză warp, între ele poate fi folosită cu succes teleportarea, asta dacă urma să vă întrebați acest lucru.
Tehnologia din spatele teleportării este folosită și pentru replicatoarele de alimente de la bordul navelor. Probabil vă aduceți aminte cum căpitanul Picard cerea un ceai, Earl Grey, fierbinte, iar, ca prin minune, apărea imediat o ceașcă aburindă. Diferența este că în cazul replicatoarelor se folosesc fascicule de confinare angulară de rezoluție mai scăzută, la nivel molecular, care recompun materia după un șablon existent în baza de date.
Pentru alimente și băuturi este suficient, necesită mai puțină energie și putere de calcul mai scăzută, însă pentru a teleporta ființe vii este nevoie de o rezoluție la nivel cuantic și astfel de energii mai ridicate. Unii ofițeri, mai snobi, consideră că mâncarea obținută din replicatoarele de la bord nu are un gust la fel de bun ca mâncarea gătită din ingrediente proaspete, în timp ce unele obiecte nu pot fi replicate, cum ar fi moneda ferengilor, care are o structură moleculară deosebit de complexă.
În prezent, în lumea reală, s-a reușit teleportarea unor fotoni pe distanțe din ce în ce mai mari, însă, până când cineva va reuși să construiască un compensator Heisenberg, nu vom reuși teleportarea unor structuri mai complicate. Dar suntem abia în 2017, mai avem câteva secole pentru a rezolva acest mic impediment.
DATELE STELARE
Data stelară a fost o modalitate a producătorilor de a sugera că acțiunea serialului are loc într-un viitor îndepărtat, fără ca o anumită perioadă să fie inițial specificată cu exactitate, dar și pentru a păstra în același timp o cronologie coerentă a evenimentelor. Astfel, în cazul primei serii Star Trek, data stelară este un simplu număr, fără prea mare însemnătate și care crește în timpul unui episod sau al unui sezon.
Însă fanii au luat totul în serios și au început să fie foarte atenți la aceste date stelare. Primul episod,„ The Man Trap” are loc în data stelară 1513.1. Pentru că nu întotdeauna episoadele sunt difuzate în ordinea în care au fost produse, pe parcursul unui sezon se poate întâmpla ca datele stelare să nu fie în ordine crescătoare. De exemplu, episodul „The Corbomite Maneuver” are loc în data stelară 1512.2.
Pentru că scenariștii nu au fost foarte atenți în primele luni, uneori aceste date stelare scad chiar în timpul aceluiași episod, dar Gene Roddenberry explică totuși că acest lucru are loc pentru că data stelară ține cont de diferențele înregistrate de diferite referențiale de timp cauzate de vitezele ridicate cu care se mișcă navele.
O teorie lansată de fani ar fi aceea că datele stelare nu reprezintă un timp oficial al Federației, ci sunt asociate fiecărei nave spațiale în parte, însă această teorie rămâne în picioare doar în cazul serialului original. Ultimul episod al serialului original are loc în data stelară 5928.5, însă „All Our Yesterdays” are loc în data stelară 5943.7.
În timp, au avut loc în câteva episoade referințe legate de calendarul folosit de noi în prezent, astfel încât știm că data stelară 1533.6 corespunde datei de 21 noiembrie 2266, ceea ce înseamnă că o zi reprezintă cinci unități de dată stelară, o presupunere care nu este contrazisă cu alte ocazii în timpul serialului, dar filmele par să aducă modificări acestei teorii.
„Star Trek: The Next Generation” introduce un alt format al datei stelare, din dorința de a simplifica lucrurile, și în timpul mai multor episoade se verifică faptul că serialul începe în anul 2364. Astfel, primul episod din noul serial are loc în data stelară 41153.7. Prima cifră reprezintă secolul 24 , iar a doua cifră (1) reprezintă sezonul (dar în timpul „Star Trek: Deep Space Nine” acest lucru nu mai este valabil), după care cifrele rămase cresc cronologic.
Asta înseamnă că 1.000 de unități ale datei stelare reprezintă un an, lucru verificabil de-a lungul serialelor următoare, dar uneori o unitate corespunde unei singure zile (pentru a complica și mai mult lucrurile). De cele mai multe ori data stelară are o singură cifră reprezentativă după virgulă, dar în unele episoade apar două zecimale sau chiar trei sau patru.
„Star Trek: The Next Generation” are ultimul episod în data stelară 47988.0, iar „Star Trek: Deep Space Nine” are loc între data stelară 46379.1 și cel puțin 52861.3, în timp ce „Star Trek: Voyager” între datele stelare 48315.6 și 54973.4, ultimul film din această perioadă („Star Trek: Nemesis”) având loc în jurul datei stelare 56844.9.
Având în vedere că noile filme Star Trek lansate începând cu 2009 nu aderă la rigurozitatea cu care ne-a obișnuit vechile serii, o discuție despre datele stelare prezentate în noul Star Trek nu prea are sens. Poate noul serial va respecta mai mult vasta istorie a viitorului cu care ne-au obișnuit Star Trek în ultima jumătate de veac.
LIMBA KLINGONIANĂ
Primele cuvinte în klingoniană au fost inventate de James Doohan (actorul care îl interpretează pe Scotty în seria originală) pentru a fi folosite în „Star Trek: The Motion Picture”. Limba a fost ulterior dezvoltată de Mark Okrand, lingvist de meserie, pentru a fi folosită în filmele și serialele ulterioare. Fanii Star Trek iau foarte în serios această limbă și există probabil în acest moment câțiva zeci de oameni care vorbesc fluent klingoniană.
Klingoniana (tlhIngan Hol) este limba oficială a Imperiului Klingonian. Trebuie spus că, deși klingonienii sunt foarte mândrii de tradițiile lor, deci inclusiv de frumusețea limbii klingoniene, uneori este impractic să fie folosită în afara Imperiului, așa că în discuțiile cu alte specii se poartă în limba standard a Federației.
De asemenea, trebuie menționat că există mai multe dialecte ale limbii klingoniene și de obicei cel oficial este dialectul împăratului curții de la Qo’nos, capitala Imperiului. Schimbarea împăratului poate atrage după sine și schimbarea dialectului oficial. Pentru scrierea klingoniană există un alfabet propriu, denumit pIqaD, dar pentru simplitate, în ceea ce urmează vom folosi transliterația în caractere latine, pentru ca și cei care iau pentru prima dată contactul cu această limbă să poată citi materialul de față.
Alfabetul klingonian scris cu caractere latine este următorul: a, b, ch, D, e, gh, H, I, j, l, m, n, ng, o, p, q, Q, r, S, t, tlh, u, v, w, y, ‘. Așadar, ch, gh, ng și tlh sunt considerate litere de sine stătătoare (le corespunde un singur simbol grafic în alfabetul klingonian orginal). Nu putem descrie foarte precis sunetele limbii klingoniene fără a intra în detalii complexe privind aspecte fonologice și anatomice, care depășesc gradul de complexitate al acestui articol introductiv, așa că vom simplifica la maximum modul de pronunțare a diverselor sunete.
Nu trebuie să încercați să găsiți asemănări cu vreo limbă existentă, pentru că nu există așa ceva (și acest lucru nu este unul întâmplător). Gramatica și sunetele sunt diferite de orice altceva ați auzit pe Pământ. Spre exemplu, ordinea cuvintelor într-o propoziție este diferită. În românește spunem „Eu îl văd pe ofițer” (subiect-predicat-complement), iar un klingonian ar spune „Ofițerul îl văd eu” (complement-predicat-subiect).
De asemenea, klingonienii folosesc intensiv prefixe și sufixe. Spre exemplu, sufixele de tipul 1 pentru substantive indică mărimea: -‘a’ pentru mărire, -Hom pentru micșorare. Așadar, avem juH pentru casă, juH’a’ pentru conac și juHHom pentru bordei. Sufixele de tipul 2 pentru substantive indică pluralul. Pentru ființe se folosește -pu’, pentru părți ale corpului -Du’ și pentru restul -mey. Spre exemplu, tera’nganpu’ pentru pământeni, Ho’Du’ pentru dinți sau juHmey pentru case.
Sufixele de tipul 3 sunt pentru indicarea calității substantivului în ochii vorbitorului. -qoq este folosit în mod ironic ca așa-numitul, -Hey este echivalat cu aparent. Spre exemplu, când un klingonian se referă la un așa-zis luptător, va spune SuvwIqoq. Sufixele de tipul 4 determină posesia: nava mea se spune DujwIj (în acest caz, sufixul pentru a mea este -Ij).
O altă particularitate a tlhIngan Hol este folosirea prefixelor pentru verbe pentru a indica persoana care face acțiunea, putând astfel avea în klingoniană o propoziție reprezentată printr-un singur cuvânt (deși există și pronume în klingoniană). Eu te lovesc devine în klingoniană qaqIp. Remarcați aici prefixul qa- atașat verbului qIp (a lovi). Pentru negație se folosește sufixul -be’: nu mint devine în klingoniană jInepbe’.
Sunt încă alte nouă tipuri de sufixe pentru verb, dar nu vom intra în detalii. Este important să reținem că orice verb care primește sufixul –wI’ devine un substantiv. Spre exemplu, Suv înseamnă a lupta, însă SuvwI înseamnă luptător. Sau că tipul 8 este rezervat pentru a indica politețea (-neS) și este folosit foarte rar de klingonieni. Sunt onorat să te văd se traduce în klingoniană prin qaleghneS (legh este verbul a vedea).
Sufixele verbelor au o anumită ordine care trebuie respectată, pentru ca verbul să nu își piardă sensul. Adjectivele nu există în klingoniană ca entități separate, rolul lor fiind preluat de verbe. Spre exemplu, pentru a spune nave mari, folosim Dujmey tIn: Duj înseamnă nave, -mey este sufixul pentru augmentare și tIn verbul a fi mare.
Numeralele sunt probabil simplu de memorat: 0 (pagh), 1 (wa’), 2 (cha’), 3 (wej), 4 (loS), 5 (vagh), 6 (jav), 7 (Soch), 8 (chorgh), 9 (Hut), 10 (wa’maH). Mai departe, pentru numere mai mari, avem 20 (cha’maH), 100 (wa’vatlh), 200 (cha’vatlh), 1.000 (wa’SaD). Pentru numere mai complicate, să luăm următorul exemplu: 5.347 se pronunță vaghSad wejvatlh loSmaH Soch.
Există și câteva exclamații care sunt expresii sau propoziții de sine stătătoare în limba klingoniană, spre exemplu: Nu! (categoric – Qo’; ca răspuns la o întrebare, mai puțin
categoric – ghobe’), Da! (HIja’) sau Gata! (pItlh). Nu există verbul a fi în klingoniană, dar orice pronume poate fi verbalizat. De exemplu, pentru a spune Eu sunt klingonian vom folosi tlhIngan jlH.
Există două tipuri de întrebări în klingoniană, cele care așteaptă un răspuns simplu, cu da sau nu, sau cele care așteaptă un răspuns complicat. Pentru primele se folosește al 9-lea tip de sufix pentru verbe, -‘a’: mă vezi? / cholegh’a’ (legh înseamnă a vedea). Pentru cel de-al doilea tip de întrebări, se folosește în propoziție unul din următoarele cuvinte: cum? (chay’), când? (ghorgh), ce? (nuq), unde? (nuqDaq), de ce? (qatlh), cât? (‘ar) sau cine? (’Iv). Spre exemplu, avem propoziția Cine îl vede pe ofițer?, care în klingoniană devine yaS legh ‘Iv.
Dacă nu reușiți să vorbiți ca un klingonian după primele lecții, nu vă panicați. La fel ca oricare altă limbă, necesită timp și mai ales practică, iar acest lucru nu este chiar atât de greu în zilele noastre, pentru că există deja proiecte de traducere a Bibliei în klingoniană sau a operelor lui Shakespeare. Pentru Hamlet, traducerea este completă, așa că voi lăsa ca exercițiu cititorului traducerea următoarei expresii: taH pagh taHbe’.
