Am văzut Glass. Mi-a crăpat lentila. Pe aia interioară, pentru că, de când merg la proiecții în bila IMAX, adică de la începuturile ei, ăsta a fost primul film pe care l-am vizionat fără ochelari 3D. Sau poate s-a mai întâmplat și doar mă înșală memoria, iar eu o cred. Cu tărie și convingere, că doar îmi aparține.

Și uite așa nu am de ales decât s-o țin p-a mea până în pânzele albe și, cine știe, poate chiar să dezvolt o super-putere prin care să îmi amintesc selectiv lucruri și să izolez complet de mintea mea conștientă bucăți de realitate obiectivă. Și therefore să bend reality conform proiecției mele subiective, muahahha!

Wait, what?!

Mr. Glass
Samuel L. Jackson

Acum, că toți cei care au văzut filmul și citesc asta sunt probabil flabbergasted de cum mi-o ard, iar ceilalți sunt înconjurați de ceață (e greu să nu dai cu spoilereală, etcetera), Glass este servit publicului într-un context social favorabil, de tapping în autocunoaștere și de popularizare explozivă a psiho(logiei/terapiei/hanalizei).

Într-un fel, dincolo de realizarea cinematică, a cărei rețetă a funcționat perfect în cazul meu, pentru că m-a angajat emoțional în poveste de am avut nod în grumaz, aș merge atât de departe încât să spun că am vizionat un documentar (cu tente pseudoștiințifice, e drept) despre creierul uman și despre granițele elastice ale minții.

Pe de o parte, este ridicol să spun asta, chiar o nebunie, dar am dat curs impulsului de a o spune pentru că nu-mi câștig existența din critică de film, astfel încât să risc a-mi îngropa cariera printr-o asemenea apreciere. Ce tare e că ne putem da toți cu părerea pe net!

Bruce Willis
Bruce Willis

Revenind, sigur că ideea potențialului uman colosal nu e 9, Henry Ford a ambalat frumos acum mulți ani antropocentrismul în celebra cugetare motivațională „Whether you think you can, or you think you can’t, you’re right”, daaaaar Glass, dincolo de faptul că dă apă la moară nebunilor (do you know any other kind of people?), avansează posibilitatea că omul trăiește închis în cușca propriilor percepții și convingeri, dar și că are puterea să împingă destul de mult aceste gratii încât să prindă între ele mult mai mult decât pe el însuși. Dacă totul este doar în mintea lui sau aievea… voi lăsa filmul să vă spună. Și pe voi să îl credeți sau nu.

James McAvoy
James McAvoy

Adepții teoriei conspirației, și știu că sunte… ți mulți, primesc de la filmul ăsta un desert chiar mai generos și mai glazurat decât sugestia „subtilă” din recentul film pentru copii Bumblebee, că extratereștrii ne-au învățat prin ’80 cum e cu internetul. Promit că o să vă placă și că o să vă smulgă din plex un „hâm”, în timp ce în mințile voastre va fi fost deja sădită sămânța posibilității de a exista un sâmbure de adevăr în toată povestea, „pentru că așa mai fac EI, strecoară prin filme din când în când informații despre cum stă treaba de fapt”. Hâmmm…

Sarah Paulson – credit foto Jessica Kourkounis

Aaa, și e fun filmul și pentru amatorii de benzi desenate. De fapt, la un moment dat chiar se transformă într-una (nu vizual, ci ca dinamică), moment care pe mine m-a făcut să ridic o sprânceană și să dezbat cu mine însumi în interior dacă e cazul să încep să simt sau nu dezamăgire. Dar am făcut bine că nu m-am grăbit să fiu hater, pentru că momentul a fost foarte bine gestionat și implantat to serve the purpose. All good.

Spencer Treat Clark, Anya Taylor-Joy, Charlayne Woodard

Să vorbesc despre regie, actori și personaje? C’mon, cine sunt eu să-mi permit remarce în direcțiile astea? A, și… știu că textul nu are nicio legătură cu titlul materialului, dar filmul are. Și asta trebuie să conteze măcar un pic.

A, și… eu am povestit filmul din capul meu, nu neapărat ce s-a întâmplat pe ecran. Nu garantez că Glass este despre ce am scris eu. Ce contează este că primește eticheta #devazut.

Upgrade