Septembrie este, de obicei, luna în care Atlanticul devine scena principală a uraganelor, când vânturile puternice și valurile uriașe țin titlurile zilei. Totuși, anul acesta a venit cu o surpriză: pentru prima dată în peste 30 de ani, nu s-a format niciun uragan în Atlantic pe parcursul lunii septembrie. Cu doar două luni rămase din sezonul oficial, se conturează posibilitatea ca Atlanticul să nu vadă niciun uragan până la finalul anului. Ar fi o premieră de când există observații satelitare, adică de la începutul anilor ’60.
Principalul „vinovat” pentru această liniște neobișnuită este El Niño — un fenomen natural ce presupune încălzirea apelor din Pacificul tropical. Deși El Niño este celebru pentru efectele sale asupra vremii globale, puțini știu că el poate „sufoca” formarea uraganelor în Atlantic, chiar dacă, în același timp, sporește activitatea furtunilor în Pacificul de Est.
Previziunile meteorologilor americani au sugerat încă din primăvară că sezonul 2026 va fi mai liniștit ca de obicei, tocmai din cauza unui El Niño foarte puternic. Specialiștii de la Centrul Național pentru Uragane din SUA estimau între 8 și 14 furtuni tropicale cu nume proprii, dintre care doar 3-6 ar fi putut deveni uragane și, cel mult, trei ar fi avut potențialul de a deveni uragane majore.
De regulă, septembrie aduce apogeul activității ciclonice în Atlantic. Anul acesta, însă, niciun uragan nu și-a făcut apariția în această regiune până acum, iar această absență a bătut toate recordurile din epoca sateliților. Totuși, nu a fost o liniște absolută: patru furtuni tropicale — Edouard, Fay, Gonzalo și Hanna — s-au format în septembrie, dar doar Edouard a rămas departe de țărmuri. Restul au rămas departe de zonele populate, fără să provoace pagube semnificative.
În timp ce Atlanticul a fost neobișnuit de liniștit, Pacificul de Est a fost extrem de activ, cu un număr peste medie de furtuni. Acest contrast între cele două oceane este tipic pentru anii cu El Niño. Dar care este mecanismul din spatele acestui fenomen?
El Niño schimbă tiparele vânturilor la nivel global. În Atlantic, vânturile din altitudine devin mai intense și mai haotice, fenomen numit „forfecare a vântului” (wind shear). Această forfecare „rupe” norii de furtună înainte ca ei să aibă șansa de a se transforma în uragane. În schimb, în Pacific, apele mai calde și vânturile favorabile oferă furtunilor tropicale combustibilul și condițiile ideale pentru a se intensifica.
Dacă tendința continuă, sezonul 2026 ar putea intra în istorie ca primul sezon fără niciun uragan în Atlantic de la începutul monitorizărilor satelitare. Deși în anul 1914 nu s-a înregistrat niciun uragan, atunci nu existau sateliți, așa că nu putem ști cu certitudine ce s-a întâmplat cu adevărat.
Fenomenul El Niño ne arată, încă o dată, cât de interconectate sunt sistemele climatice ale planetei. Ceea ce se întâmplă în Pacific poate influența decisiv vremea la mii de kilometri distanță, pe țărmurile Atlanticului. Poate că liniștea de anul acesta e doar o pauză, dar ea ne oferă ocazia să reflectăm la cât de complex și surprinzător poate fi clima Pământului. Iar dacă sezonul uraganelor rămâne fără niciun uragan, va fi încă o dovadă că natura nu încetează niciodată să ne surprindă.
Sursa informatie: BBC
Leave a Reply