La începutul lunii februarie, 2019, Președintele SUA, Donald Trump, anunța că Statele Unite ale Americii se vor retrage din Tratatul INF (Intermediate-Range Nuclear Forces). Decizia nu a fost chiar una surprinzătoare, partea americană manifestându-și de mai multă vreme nemulțumirea față de noile arme rusești, care ar viola termenii INF. Cum s-a ajuns la semnarea tratatului INF? Ce i-a nemulțumit pe americani? Acestea sunt doar două întrebări la care încearcă să răspundă textul care urmează.
Anii 1970
Începutul anilor 1970 a fost marcat de o destindere semnificativă a relațiilor dintre SUA și URSS. Probabil că cel mai semnificativ indiciu al acestei destinderi a fost misiunea spațială comună Apollo-Soiuz din iulie 1975. Părea că marile crize ale trecutului, cum a fost cea a zidului Berlinului, din 1961, și cea a rachetelor din Cuba, din 1962, au fost date uitării. Pe 17 noiembrie au demarat discuțiile între americani și sovietici pentru limitarea armelor strategice. Viitorul părea a fi unul pașnic. Era doar o aparență optimistă. În culisele superputerilor războiul rece se purta în continuare.
În a doua jumătate a anilor 1960, URSS începe dezvoltarea unei noi arme balistice cu rază medie de acțiune, cu o rază de acțiune de până la 5.500km, pentru a înlocui mai vechile sisteme SS-4 și SS-5 (aici și în continuare voi folosi codificarea NATO). Acestea foloseau lansatoare cu combustibil lichid, ceea ce le limita capacitatea operațională. Noua armă avea să fie SS-20 și a devenit operațională începând cu anul 1976, când a început desfășurarea ei pe teritoriul european al URSS.
Au existat trei variante ale ei: SS-20 Mod 1 (operațională din 1976), SS-20 Mod 2 (operațională tot din 1976) și SS-20 Mod3 (operațională din 1980). Spre deosebire de prima versiune, care putea transporta un singur focos nuclear, de 1 Mt TNT, celelalte două erau echipate cu trei focoase nucleare, de câte 150 kt TNT, care puteau lovi ținte independente. Cea de-a treiea versiune, SS-20 Mod 3, avea în plus avantajul unei raze de acțiune mai mari și o precizie sporită de lovire a țintelor.
SS-20 era o rachetă cu două trepte care, spre deosebire de predecesoarele ei, utilizau motoare rachetă cu combustibil solid. Sistemul cuprindea și o platformă mobilă de lansare, ceea ce făcea ca racheta să poată fi deplasată rapid dintr-un loc într-altul, fiind astfel mai puțin vulnerabilă în fața atacurilor inamice. Deoarece folosea motoare rachetă cu combustibil solid, SS-20 putea fi lansată imediat ce se ajungea în poziția prestabilită.
Desfășurarea noilor rachete a stârnit, așa cum este de așteptată, o profundă îngrijorare în tabăra NATO. În numai 15-20 de minute de la lansare, focoasele nucleare ale SS-20 puteau lovi cu precizie orice țintă din Marea Britanie. La acea vreme nu existau sisteme antirachetă care să le contracareze. O dată cu apariția rachetei SS-20 aparenta destindere a relațiilor dintre cele două puteri a luat sfârșit… Războiul rece își reintra în drepturi.
Țările din vestul Europei aveau motive serioase de teamă. Tratativele SALT avansau, iar ele aveau în vedere numai armele strategice, adică cele cu rază lungă de acțiune. Într-un discurs din 1977, cancelarul german, Helmut Schmidt, dădea glas, cu diplomație, acestei îngrijorări. ”Suntem în fața dilemei morale și politice de a limita înarmarea, păstrând în același timp o descurajare eficientă a războiului. Suntem conștienți că atât SUA și URSS doresc să elimine amenințările strategice din relațiile lor. Dar limitarea armelor strategice va slăbi inevitabil securitatea țărilor vest-europene din NATO, dacă nu va fi înlăturată disparitatea dintre puterea militară occidentală față de puterea militară a URSS în Europa, în paralel cu aceste negocieri.”
La data la care Helmut Schmidt ținea acest discurs, între NATO și Tratatul de la Varșovia aveau loc negocieri pentru limitarea forțelor militare convenționale și nucleare în Europa, dar ele mai degrabă băteau pasul pe loc. În 1979 sovieticii se retrag de la negocieri în semn de protest pentru decizia miniștrilor apărării din țările NATO, din 12 decembrie 1979, de a răspunde desfășurării de rachete SS-20 prin instalarea în Europa, până în 1983, a 108 de rachete cu rază medie de acțiune Pershing II și a 464 de rachete de croazieră Gryphon, fiecare dintre ele echipată cu o singură ogivă nucleară. Aceeași decizie propunea și lansarea de negocieri cu URSS pentru reducerea numărului rachetelor cu rază medie de acțiune. Sovieticii aveau de ce să se teamă de amplasarea celor două sisteme de arme în Europa.
Racheta Pershing II a fost dezvoltată începând cu anul 1973 și era oarecum similară rachetei SS-20. Era compusă din două trepte echipate cu motoare rachetă cu combustibil solid. Putea transporta un focos nuclear cu putere variabilă, cuprinsă între 5 și 80 kt TNT. Practic forța exploziei capului nuclear se putea seta în timpul procedurii de lansare, în funcție de ținta vizată. Raza de acțiune era de 1800 km. Ca și SS-20, Pershing II dispunea de o rampă de lansare mobilă. Privind aceste date și comparându-le cu performanțele armei sovietice ați putea crede că americanii aveau o armă mai slabă. Dar mai sunt două aspecte care ar trebui să fie avute în vedere. În primul rând precizia, acuratețea loviturii fiind de până la 30 m (în cazul armei sovietice ea se estima a fi cuprinsă între 400 și 500 m). Asta garanta distrugerea țintei, chiar și în cazul unui focos nuclear mult mai puțin puternic. În plus, capul nuclear era prevăzut cu un sistem de penetrare, ceea ce făcea posibilă distrugerea țintelor adânc îngropate în pământ.
Racheta de croazieră Gryphon (mai exact: BGM-109G Gryphon) era o armă redutabilă. De fapt, numele de rachetă de croazieră nu este unul tocmai riguros, dar s-a încetățenit la noi. De fapt avem de-a face cu un avion fără pilot, echipat cu un motor cu reacție, capabil să transporte la țintă o încărcătură nucleară cu putere variabilă cuprinsă între 0,2 și 150 kt TNT. La fel ca versiunea navală, Tomahawk, Gryphon era capabilă să zboare la înălțime foarte mică, pe un traiect programat în prealabil, astfel încât să se evite detectarea de către radarele inamice. Raza sa de acțiune era de 2.000-2.500 km iar acuratețea de până la 30 m. Gryphon era lansată de pe dispozitive mobile. Americanii considerau că această armă ar fi putut penetra cu ușurință sistemul de apărare antiaeriană al sovieticilor.
Ne aflăm în fața unui tablou nuclear înfricoșător. Mușchii celor două mari superputeri se încordau amenințător. Războiul rece se apropia de o nouă etapă a tensiunilor extreme. Se anunța o nouă cursă a înarmării nucleare. De parcă asta nu era de ajuns, încă o picătură a fost adăugată în paharul aproape plin pe care îl ținea în mână zeul Marte. Pe 24 decembrie 1979 sovieticii invadează Afganistanul, iar Senatul SUA decide să nu mai ratifice tratatul SALT II.
Anii 1980
Pentru a mai reduce din aceste tensiuni cancelarul german Helmut Schmidt face o vizită la Moscova în iunie 1980. Sovieticii acceptă să demareze discuții preliminare la Geneva în luna octombrie a aceluiași an. Tratativele au fost de foarte scurtă durată, în așteptare alegerilor prezidențiale din SUA. Totuși sovieticii au apucat să își enunțe punctul lor de vedere. Ei solicitau pur și simplu înghețarea desfășurării în Europa de noi arme nucleare cu rază medie de acțiune. Pentru ei această opțiune era cât se poate de convenabilă. Aveau deja o superioritate semnificativă în acest domeniu. Totuși ei susțineau că se află la paritate cu forțele NATO, dacă s-ar lua în considerare sistemele americane capabile să transporte muniție nucleară (cum ar fi avioanele F-111 desfășurate în Marea Britanie) și armele nucleare de care dispun Franța și Marea Britanie.
O dată cu alegerea Președintelui Reagan, negocierile puteau să fie reluate. În luna mai 1981, prin vocea Secretarului de Stat, Alexander Haig, SUA anunță ca sunt gata se demareze noi negocieri cu URSS înainte de sfârșitul anului. Pe 18 noiembrie Președintele Reagan se declară susținătorul ”opțiunii zero”. Asta însemna că, în schimbul renunțării amplasării în Europa de sisteme Pershing II și Gryphon, sovieticii ar fi trebuit să renunțe complet la rachetele cu rază medie de acțiune care amenințau lumea occidentală.
Primul tur de negocieri între SUA și URSS pentru reducerea armelor cu rază medie de acțiune are loc la Geneva între 30 noiembrie 1981 și 16 martie 1982. Pozițiile celor două părți erau ireconciliabile. Americanii insistau pe ”opțiunea zero” enunțată de Președintele Reagan. Sovieticii au respins această propunere insistând pe o înghețare a desfășurării de arme nucleare cu rază medie de acțiune. Ca o concesie, ei mai propuneau ca aceasta să fie urmată de o reducere graduală a armelor deja instalate, atât în Europa Occidentală cât și pe teritoriul european al Tratatului de la Varșovia.
Au urmat ani lungi de negocieri aspre. Nu am de gând să scriu acum despre ele, în schimb voi introduce un intermezzo în care voi încerca să zugrăvesc atmosfera acelor ani.
Intermezzo
De îndată ce Ronald Reagan a devenit Președintele SUA, relațiile dintre URSS și SUA au devenit foarte complicate. Fostul actor prefera să joace foarte dur pe tabla de șah a lumii, nelăsând loc concesiilor. Încă de la sosirea sa la Casa Albă, Reagan a promis să dubleze bugetul militar în numai doi ani. A mai dat undă verde pentru dezvoltarea bombardierului B1 și a bombelor cu neutroni. Acestea din urmă sunt arme nucleare tactice, cu putere explozivă redusă, dar care emit fluxuri extrem de intense de neutroni. Bombele cu neutroni erau extrem de ucigătoare, dar afectau în foarte mică măsură clădirile și infrastructura. Reagan a mai ordonat construirea a 3.000 de focoase nucleare suplimentare, accelerarea dezvoltării rachetei Trident II, care urma să fie instalată pe submarine, și a bombardierului invizibil B2.
Toate aceste opțiuni ale administrației americane nu puteau să nu-i neliniștească pe sovietici. Neliniștea a crescut atunci când, în octombrie 1982, ziarul Los Angeles Times a anunțat că a fost semnat un decret prezidențial care ordona armatei SUA să ajungă la nivelul la care să poată câștiga un război nuclear. În același an, Reagan a cerut Congresului SUA să aloce 4,3 miliarde de dolari pentru dezvolatrea unui sistem complex de adăposturi antinucleare civile, iar în anul următor, într-un discurs televizat a anunțat că s-a demarat dezvoltarea unui scut spațial antirachetă care ar face ca armele nucleare să devină inutile.
În aceeași perioadă SUA a trecut și la acte care nu pot fi etichetate decât ca provocări directe. Între 29 martie și 17 aprilie 1983 au organizat ample manevre navale, cunoscute sub numele de FleetEx 83. La ele au participat trei portavioane împreună cu grupurile lor de escortă, un total de 40 de nave și 300 de avioane. Exercițiul s-a desfășurat în zona Pacificului de Nord, în imediata vecinătate a coastelor sovietice. Scopul lui era tocmai provocarea unei reacții a Armatei Roșii, pentru a studia tacticile folosite de aceasta în cazul unui atac masiv. S-a ajuns până acolo încât, pe 4 aprilie, cel puțin șase avioane ale marinei americane au zburat deasupra insulei Zeleni din arhipelagul Kurile, un teritoriu ocupat de URSS la sfârșitul celui de-al Doilea Războoi Mondial. Nu putea să fie o umilință mai mare pentru sovietici. Secretarul General al PCUS, Iuri Andropov, a dat imediat o directivă prin care ordona doborârea oricărui avion ce viola spațiul aerian sovietic.
Această decizie a avut consecințe cumplite. Pe 1 septembrie 1983, un avion de vânătoare SU-15, a deschis focul asupra cursei aeriene civile KAL007, doborând-o. Piloții avionului Boeing 747 s-au abătut, din greșeală, de la curs și au intrat în spațiul aerian sovietic. La bordul ei se aflau 269 de pasageri…
În același an, în luna noiembrie, are loc un exercițiu de comandament al NATO (practic, era vorba despre un joc de război desfășurat pe hartă), cu numele de cod Able Archer 1983. Scenariul demara cu o situație tensionată în Europa Centrală, care culmina pe 3 noiembrie cu invadarea Norvegiei, urmată a doua zi de atacarea bazelor aeriene militare din Marea Britanie, de către armatele Tratatului de la Varșovia. Nefăcând față atacurilor, NATO decide folosirea armelor nucleare. Detalii ale acestui exercițiu au ajuns și la Moscova, care, conform agentului dublu Oleg Gordievski, au ajuns la concluzia că NATO se pregătește de un atac preventiv împotriva țărilor Tratatului de la Varșovia. Pentru contracarare, în anii următori sovieticii au luat decizia ca armele lor nucleare să poată fi lansate automat, fără vreo intervenție umană, dacă senzori seismici și de radiații ar fi indicat că URSS au fost victima unui atac nuclear masiv.
Încă o întâmplare: în ziua de 11 august 1984, un incident, care acum poate să pară amuzant, a înveninat și mai mult relațiile din SUA și URSS. Președintele Reagan înregistra un mic discurs pentru posturile de radio americane. Așa cum se obișnuiește, a fost rugat să facă o probă de microfon. În loc de tradiționala numărătoare Reagan a spus: ”Dragii ascultători, am plăcerea să vă anunț că astăzi am semnat legea care scoate în afara legii Rusia, pentru totdeauna. Vom începe bombardamentele în cinci minute.” Din greșeală, înregistrarea nu a fost editată și a fost difuzată împreună cu proba de microfon… Sovieticii nu s-au amuzat deloc și au considerat că este vorba despre un ”un act ostil fără precedent împotriva URSS și un pericol pentru cauza păcii.”
La toate astea mai adăugați și faptul că într-un interval de numai trei ani, morți succesive au făcut ca URSS să aibă patru lideri (în noiembrie 1982, Leonid Brejnev este înlocuit de Iuri Andropov, în februarie 1984 acesta este înlocuit de Konstantin Cernenko, care, la rândul său, în martie 1985 este în locuit de Mihail Gorbaciov). Asta făcea ca negocierile să fie extrem de dificile.
Tratatul INF
În sfârșit, pe 8 decembrie 1987, Președintele Ronald Reagan și Secretarul General Mihail Gorbaciov semnează tratatul INF (Intermediate-Range Nuclear Forces), care prevedea eliminarea tuturor armelor nucleare și convenționale amplasate la sol, care au o rază de acțiune cuprinsă între 500 și 5.000 km. De ce erau eliminate și armele convenționale cu rază medie de acțiune? Motivul ține de prudență. Este foarte ușor să înlocuiești, în secret, un focos convențional cu unul nuclear.
În ultimii ani Rusia a început să desfășoare un nou sistem de rachetă de croazieră amplasat la sol, SSC-8, în codificarea NATO. Se cunosc puține detalii despre el. Știm doar că are o platformă de lansare mobilă și că poate transporta 500 kg de încărcătură explozivă (convențională sau nucleară). Serviciile de informații militare americane susțin că SSC-8 are o rază de acțiune de până la 2.500 km ceea ce ar reprezenta o încălcare flagrantă a tratatului INF. Rușii susțin contrariul. Ei afirmă că SSC-8 are o rază de acțiune mai mică de 500 km. Pentru a își susține afirmația au organizat o prezentare publică la sfârșitul lunii ianuarie 2019, în momentul în care devenise clar că americanii se vor retrage din tratatul INF. Evident, această tentativă de transparență a rușilor nu a putut să fie convingătoare, americanii susținând în continuare, pe baza informațiilor de care dispun, că avem de-a face cu o încălcare flagrantă a tratatului INF.
A urmat reacția Președintelui Donald Trump, care, pe 1 februarie 2019, a anunțat retragerea definitivă a SUA din INF. Se poate crede că a fost o decizie luată în pripă, de către impulsivul Donald Trump. Nu a fost chiar așa. Încălcarea de către ruși a tratatului INF, prin dezvoltarea sistemul SSC-8, a făcut obiectul unor proteste viguroase ale ale Administrației Obama, începând cu anul 2014. Rușii nu au răspuns decât cu vorbe la acuzațiile americane, reproșându-le, în schimb, amplasarea de sisteme antirachetă în Europa. A fost o istorie diplomatică agitată în perioada care a precedat retragerea SUA din tratatul care elimina armele cu rază medie de acțiune amplasate la sol.
Concluzie
Suntem în pragul unei noi curse a înarmării? Probabil că da, dar trebuie să așteptăm să vedem care sunt evoluțiile termen mediu, pentru a înțelege ce formă va lua ea. Suntem în pragul unui nou război rece? Sper din toată inima să nu se întâmple așa ceva. Am amintiri din vremea lui, din epoca în care lumea se afla pe marginea prăpastiei, marile puteri fiind cu degetul foarte aproape de butonul nuclear. Nu am chef să le retrăiesc și sper că, în cele din urmă, rațiunea va învinge.
