Privit per ansamblu, Neoliticul, sau Epoca Târzie a Pietrei, este, fără doar și poate, o epocă definitorie pentru oameni. Este pentru prima dată în peste 2 milioane de ani când pe Terra mai există doar o singură specie umană. Și, de asemenea, este era în care ultimii supraviețuitori ai speciilor hominide, odinioară extrem de diversificate, încep să facă primii pași spre civilizațiile ce vor marca începutul istoriei.
Este, conform istoriei convenționale, perioada în care oamenii încep să practice agricultura, să domesticească animale, să creeze primele așezări stabile, să dezvolte primele meșteșuguri și să pună bazele religiei organizate. Dar oare istoria convențională nu se înșeală?
Atunci când echipa arheologului britanic Steven Mithen, echipă constituită în mare parte din cercetători de la Universitatea din Reading, a început săpăturile arheologice în sudul Iordaniei, așteptările erau extrem de joase. În cel mai fericit caz, după cum ulterior declara însuși Mithen, oamenii de știință sperau să descopere urme ale tranziției de la stadiul de vânători-culegători la cel de primi agricultori ai oamenilor preneolitici. Chiar și așa, ar fi fost o descoperire remarcabilă într-o destinație ce nu oferise prea multe vestigii preistorice de-a lungul timpului.
A venit însă acea zi în care unul dintre studenții implicați în proiect l-a anunțat pe Mithen că a descoperit ceva extrem de bizar. O podea de piatră, lustruită, genul de construcție care ar fi trebuit, conform canoanelor, să existe în cu totul altă perioadă de timp. Era ceva ce, pur și simplu, își depășea cu mult timpul. Și nu era decât începutul.
Încet, din solul arid al deșertului, au început să iasă la iveală platforme încrustate cu simboluri ondulate, misterioase. Din ce în ce mai multe și mai complexe. În final, scoasă la lumină, întreaga structură ce se înfățișa oamenilor de știință arăta asemenea unui mic amfiteatru. Cu locuri special amenajate pentru spectatori, aliniate de-a lungul unei clădiri circulare – bizara structură părea anume construită pentru a găzdui evenimentele importante ale unei comunități primitive. Ospețe, ritualuri sau, poate, simple petreceri.
Sau, cine știe? Poate că rolul acestei misterioase construcții a fost unul cu mult mai macabru decât ne-am închipui la o primă vedere. O serie de jgheaburi străbat podeaua și se îndreaptă spre exterior, motiv suficient de bun ca Mithen să intuiască prezența unui posibil loc de efectuare a unor sacrificii rituale. Poate că odinioară, prin micile săpături din podea, se scurgea sângele victimelor în fața unei mulțimi entuziaste.
OAMENII AU ÎNCEPUT SĂ CONSTRUIASCĂ AMFITEATRE ÎNAINTE DE A PUNE BAZELE PRIMELOR ACTIVITĂȚI AGRICOLE
Dar, în momentul de față, toate acestea nu sunt decât supoziții. Situl se numește Wadi Faynan și pare capabil să schimbe o întreagă istorie. Și asta pentru că vârsta sa este, în mod cert, de cel puțin 11.600 de ani. La o asemenea vechime, situl a precedat cu mult apariția agriculturii, iar asta înseamnă că, inexplicabil, oamenii au început să construiască amfiteatre înainte de a pune bazele primelor activități agricole. Pur și simplu, lucrurile nu ar fi trebuit să stea astfel.
Istoricii, arheologii, antropologii și toți ceilalți specialiști implicați în studiul neoliticului și preneoliticului fuseseră formați tocmai în acea idee a Revoluției Neolitice. O revoluție în care oamenii și-au abandonat treptat traiul nomad și activitățile vechi de milenii de vânători-culegători și, într-un proces lent și sistematic, au inventat un nou mod de viață, domesticind animale și practicând agricultura.
În urmă cu aproximativ opt milenii, în Levantul de azi (suprafață ce cuprinde teritoriile de azi ale Siriei, Libanului, Iordaniei, Israelului, Palestinei, dar și a estului Turciei), oamenii de aici stăpâneau deja toate tehnologiile neolitice. Stabiliseră deja primele comunități sedentare, primele clădiri, practicau olăritul, domesticiseră animale și cultivau cereale și legume. Arta, politica, astronomia, religia organizată, ca să numim doar câteva dintre creațiile neolitice, se presupune că s-au născut în acele vremuri.
Iată însă că avem o așezare care precede cu aproape 3.000 – 4.000 de ani acele „prime” comunități din Levant. Avem o așezare care trădează existența tuturor acelor inovații despre care pomenisem anterior dar care, misterios, este lipsită tocmai de liantul principal, agricultura. Este cert că oamenii care au construit Wadi Faynan nu erau nomazi. Însă este la fel de cert că nici agricultori nu erau. Probabil se bazau pe vânătoare și cules într-un spațiu restrâns, și de aici pornește întreaga bizarerie.
În lipsa oricărei explicații plauzibile, singura posibilitate este aceea că oamenii de la Wadi Faynan au fost atrași într-o comunitate sedentară de către alt motiv decât agricultura, cel mai probabil religia. Chiar și așa, istoria trebuie rescrisă, mai ales că teoriile clasice susțineau că religia organizată a fost o creație a primelor societăți agricole.
O lume pierdută
Pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea, problematica neoliticului a fost privită prin prisma unei mult mai recente revoluții, cea industrială. Observând cum comunitățile urbane se coalizau în jurul fabricilor, arheologul britanic de origine australiană, Vere Gordon Childe, a propus ipoteza unei evoluții similare în Neolitic. Mai precis, primele ferme au constituit și liantul primelor comunități, un prilej nemaipomenit pentru schimburile sociale și culturale.
Childe a intuit faptul că Revoluția Neolitică a început în Levant, acum circa 10.000 de ani. Pe măsură ce ultima perioadă glaciară se încheia, și pe măsură ce clima se schimba radical, zona amintită ar fi devenit mai aridă, iar odată cu ea s-a schimbat inclusiv capacitatea oamenilor de a mai vâna și a mai culege fructele sălbatice. Conform ipotezei lui Gordon Childe, oamenii au realizat atunci că este mult mai eficient să cultive grâu sau orz pe o suprafață cu mult mai mică decât cea necesară unei vânători.
Urmarea? Odată cu descoperirea acestei modalități extrem de eficiente de a dobândi hrana, a fost inevitabil un boom al natalității. În poate cea mai cunoscută lucrare a sa, „Omul s-a creat singur”, Childe susținea că, pe măsură ce tot mai multe guri au trebuit hrănite, de asemenea, tot mai multe mâini au venit să ajute la cultivarea pământului. Până și cei mai tineri membri ai unei comunități își puteau aduce aportul, chiar dacă asta se rezuma la gonirea păsărilor sau plivitul câmpului.
Și, pe fondul dezvoltării acestor familii de fermieri, a fost inevitabilă apariția meșteșugurilor. Tâmplăria, olăritul, alături de o tot mai mare complexitate socială ar fi marcat evoluția unor astfel de comunități. Comunități care, în acest mod, deveneau terenul cel mai prielnic pentru nașterea religiei organizate.
Aceasta a fost teoria care a devenit o veritabilă literă de lege pentru generații întregi de specialiști în domeniu și asta chiar dacă fisurile se arătau tot mai des în ipoteza lui Gordon Childe. Spre exemplu, studiile de la finalul secolului al XX-lea asupra climatului de acum 10.000 de ani au arătat, fără doar și poate, că schimbările intuite de Childe nu fuseseră nici pe departe atât de radicale.
Și aici apare o nouă contradicție. În lipsa mediului susținut de arheologul anglo-australian, este puțin probabil ca agricultura să fi oferit beneficii substanțiale. Mai ales când ai puține guri de hrănit, traiul de vânător-culegător este cel puțin la fel de eficient ca unul de agricultor. Se evita, de asemenea, și chinuitoarea muncă a plantatului, plivitului, udatului și culesului recoltei. Atunci, de unde schimbarea?
Ca și cum nu era de ajuns, o descoperire arheologică efectuată în sudul Turciei a mai bătut un cui important în sicriul ipotezei childiene. Este vorba despre situl de la Nevali Cori, sit cu o vechime estimată la aproximativ 10.000 de ani. Deși, la o primă vedere, părea a fi vorba despre o simplă așezare a unei comunități de proto-fermieri, Nevali Cori s-a dovedit a fi locul în care existase o cultură cu mult mai avansată decât intuise cineva.
Arheologii au scos la lumină o serie întreagă de clădiri comune, catalogate ca locuințe cultice, înțesate cu o bizară artă macabră. Nu mai trebuie spus că aceste clădiri erau extrem de largi și cu mult mai complexe decât se estimase că erau capabili oamenii acelor vremuri să construiască. Iar ceea ce se afla în astfel de clădiri era și mai spectaculos. Una dintre sculpturile descoperite în așezările de la Nevali Cori reprezenta un bărbat al cărui cap era străbătut de un șarpe. O alta ilustra o pasăre de pradă ce cobora pe capetele a doi gemeni încolăciți.
Poate cele mai frapante creații erau cele ale unor piloane în forma literei T, ilustrând figuri antropomorfe, cu capete dreptunghiulare și cu brațe sculptate pe laturi. Este ușor de imaginat impresia pe care ar fi creat-o astfel de sculpturi care priveau, din spate, asemenea unor străjeri, pe cei ce ar fi luat loc de jur împrejurul sălii. Dar totuși, cine erau cei ce le creaseră? Care fusese motivația lor și cât de avansați erau acești sculptori și arhitecți preistorici?
Din nefericire pentru arheologii și specialiștii din toată lumea, situl de la Nevali Cori a dispărut. Guvernul turc a decis că prioritară este construcția barajului Atatürk pe râul Eufrat, iar urmarea construirii barajului a fost inundarea completă a sitului arheologic, împreună cu numeroase alte vestigii similare aflate în imediata sa apropiere.
Ultimii cercetători care au studiat situl de la Nevali Coli, tocmai în ideea salvării a ceea ce se mai poate salva înainte de inundare, au fost cei de la Universitatea din Heidelberg, echipă condusă pe atunci de profesorul Harald Hauptmann. Extrem de interesant este faptul că arheologii au scos la iveală la Nevali Cori mai multe sute de statuete de mici dimensiuni (circa cinci centimetri înălțime), majoritatea reprezentând figuri antropomorfe, care fuseseră arse la temperaturi de aproximativ 500-600 de grade Celsius. Este un aspect surprinzător, mai ales că el demonstrează că tehnologia arderii ceramicii a apărut înainte de ceramica propriu-zisă.
În echipa lui Hauptmann a existat însă un arheolog care a refuzat să se dea bătut. Nevali Cori era sub ape și avea să rămână acolo secole bune de aici înainte. Totuși, cineva a crezut că Nevali Cori nu este decât vârful aisbergului. Și nu s-a înșelat. Este vorba despre Klaus Schmidt, cercetătorul pe care l-am pomenit și în revista Știință & Tehnică, atunci când vorbeam despre uluitoarele descoperiri de la Göbekli Tepe.
Aproape de granița Turciei cu Siria, în încercarea sa de a găsi indicii care să lege cultura de la Nevali Cori și de alte situri arheologice, Schmidt a întâlnit un păstor kurd care i-a povestit o întâmplare bizară. Pe când își păștea caprele, pe dealul botezat Göbekli Tepe, a dat peste o uriașă bucată de piatră, îngropată aproape de tot în deal, ce părea cioplită și, totodată, extrem de veche.
A fost suficient pentru Klaus Schmidt ca să ajungă cât de repede la locul pomenit și să observe imediat asemănarea din vârful pietrei pomenite de localnicul kurd și pilonii antropomorfi de la Nevali Cori. A fost nevoie de negocieri dure cu autoritățile turce pentru a i se permite să excaveze suprafața cu pricina, mai ales că, era deja cunoscut, tot acolo exista și locul unui cimitir bizantin. Însă încrederea lui Schmidt a fost răsplătită pe deplin.
Ceea ce a ieșit la lumină la Göbekli Tepe a depăşit aşteptările oricărui arheolog – aproape 20 de temple sau clădiri cultice, dintre care au fost excavate doar patru până în prezent, temple circulare ce formează un adevărat labirint, unele cu diametrul de aproape 30 de metri, cu piloni de piatră ce ating şi nouă tone greutate, şi cu sculpturi macabre, asemenea celor de la Nevali Cori. A fost descoperirea ce l-a determinat pe Klaus Sch midt să exclame:
Dacă la Nevali Cori a fost descoperită o biserică, la Göbekli Tepe am descoperit, cu siguranţă, catedrala acestei culturi dispărute. Despre această descoperire, în doar 10 ani, se va vorbi mai mult decât s-a vorbit vreodată despre Stonehenge.
În fiecare templu existau doi piloni masivi, străjuiți de pe laturile clădirilor de numeroși piloni în forma literei T, asemenea unor adoratori ce își venerează zeii. Unii dintre piloni aveau sculptate centuri și acoperăminte similare unor pelerine, motiv pentru arheologul german să îi considere posibile reprezentări ale unor divinități. Alții sunt înțesați de sculputuri zoomorfe, un adevărat bestiar al Epocii de Piatră, cu zeci de animale preistorice sau cu unele complet necunoscute. O imagine pe care Schmidt declara că nu o poate asemui cu nimic altceva decât cu imaginea Infernului lui Dante Alighieri.
Poate cea mai mare bizarerie de la la Göbekli Tepe, ca şi cum nu erau deja de ajuns, este faptul că fiecare templu în parte pare că a fost demontat şi îngropat cu atenţie în nisip – probabil ca parte a unui ritual. Printre resturile templelor, arheologi turci şi germani au scos la iveală numeroase resturi fosile, unele chiar de oameni, şi, misterios, un număr extrem de mare de oase de corbi – păsări ce se ştie că sunt atrase de cadavre.
Este foarte probabil să nu aflăm niciodată ceea ce se petrecea în aceste temple preistorice, însă un amănunt intersant a dus la naşterea unei ipoteze îndrăzneţe. Schmidt a fost atras încă de la prima vedere de imaginea unor presupuse intrări între diferitele sanctuare, intrări decorate cu imagini dure ale unor prădători şi a prăzilor lor. Şi, cum intrările sunt maxim de înălţimea unui om, Klaus Schmidt a sugerat faptul că aceia care intrau în temple trebuiau să se aplece puternic, uneori chiar să se târască, gesturi ce ar fi simbolizat o trecere către lumea de dincolo.
Nu încape nicio îndoială că întregul complex de temple şi sanctuare de la Göbekli Tepe este creaţia unei societăţi extrem de sofisticate, capabile să mobilizeze un număr de oameni de ordinul sutelor. Este o aşezare ce indică în mod cert o cooperare şi o organizare socială cu mult peste aşteptările specialiştilor, genul de complexitate la care nimeni nu se gândea că ar putea exista în zorii Neoliticului. Pur şi simplu, o artă şi o ideologie de asemenea natură ar fi trebuit să se nască cu mult după apariţia agriculturii.
Dar Schmidt nu a descoperit niciun semn al agriculturii. Cerealele domestice pot fi uşor deosebite de cele sălbatice, însă nu există nicio dovadă că ele ar fi fost prezente între resturile fosile de la la Göbekli Tepe. Peste toate, nu există nicio urmă a unor aşezări permanente. Nici măcar una singură. Locul este, conform arheologului german, departe de sursele de apă şi nu au fost observate urmele unor vetre tipice unor comunităţi sedentare.
Astfel că Schmidt nu a putut emite decât o ipoteză radicală. Conform datelor obţinute până în prezent, Göbekli Tepe era un loc de pelerinaj, probabil locul în care vânătorii-culegători se adunau în anumite momente ale anului pentru a sărbători evenimente pe care noi nu le putem decât bănui. Este cert, aşadar, că ideologia a fost, înaintea agriculturii, liantul care a adus oamenii împreună într-o societate uriaşă şi complexă. Iar această ipoteză nu face altceva decât să răstoarne din temelii teoriile convenţionale cu privire la evoluţia comunităţilor umane în Neolitic.
Cine poate ști cum au evoluat lucrurile? Este posibil ca tocmai nevoia de a hrăni toți oamenii ce se strângeau laolaltă la Göbekli Tepe să fi dus la apariția agriculturii. Poate chiar într-un mod accidental. Este cât se poate de plauzibil ca la asemenea reuniuni să fie aduse cantități mari de plante sălbatice care urmau să fie consumate. Apoi, din acestea, semințele să fi căzut și să dea naștere unor noi plante, ducând la o cultivare neintenționată. Opinia mea este că plantele domestice au apărut în urma unui astfel de accident, unul în care semințele plantelor sălbatice au căzut ca urmare a recoltării pe scară largă a acestora, tocmai pentru a hrăni comunități deja sedentare (Steven Mithen)
Este o ipoteză care a găsit din ce în ce mai mulți adepți în mediul academic. Iar lucrurile nu se opresc aici. Cele mai noi teorii susțin că inclusiv domesticirea animalelor își are rădăcinile în astfel de reuniuni preistorice. David Lewis Williams, profesor emerit în cadrul Universităţii Witwatersrand din Africa de Sud, susține următoarele:
„Domesticirea plantelor în Neoliticul din Orientul Mijlociu a fost întotdeauna explicată în termeni economici, mai precis prin nevoia de reducere a dificultății muncii și prin crearea unor rezerve de hrană. În lumina noilor descoperiri, însă, o atare explicație nu mai poate fi valabilă. Se pare, mai nou, că modul de gândire al comunităților primitive s-a schimbat înaintea economiei.
A început practic cu grupurile de vânători-culegători ce se adunau periodic în locuri ca Göbekli Tepe. În timp ce unii lucrau anumite perioade de timp la ridicarea sanctuarelor, alții adunau grâne sălbatice pentru a-i hrăni. Semințele unora din plante au căzut și au încolțit în preajma așezărilor temporare, iar prin procesul de culegere care, evident, privește plantele cele mai apropiate de cămin, s-a început accidental domesticirea acestora. Iar datele genetice indică faptul că grâul a fost domesticit în perioada în care la Göbekli Tepe a fost ridicat.
Însă cum se explică domesticirea animalelor? A fost vorba tot despre un accident? Tot mai mulţi arheologi sunt de părere că acest proces îşi are rădăcinile conceptuale în Paleoliticul Târziu (acum circa 12.000 – 20.000) de ani. Picturile rupestre sugerează faptul că anumite specii de animale erau privite şi din alte puncte de vedere decât cele pur economice. Iar cele mai uzitate erau bourii, felinele, caii sau bizonii. Rar se întâmpla ca oamenii din peşteri să picteze ceea ce vedeau zi de zi, feţe de oameni, copaci sau alte lucruri asemănătoare. Pictau animalele ce le puteau insufla anumite puteri spirituale.
Ceea ce noi azi numim domesticirea conceptuală a unor mari turme de erbivore exista deja în mintea animalelor cu mult înainte ca ei să inventeze ţarcurile. Astăzi putem vedea la anumite grupuri etnice africane cum membrii comunităților, în special şamanii, cred că deţin legături spirituale cu anumite animale. Sculputurile de la Göbekli Tepe indică o relaţie similară cu animale de genul vulpilor, felinelor sau chiar insectelor.
Interesant este că în siturile arheologice mai târzii, apar alte tipuri animale, preponderent porci şi oi, animale ce puteau fi uşor păstrate în ţarcuri. Însă cum şamanul găsea forţă în animale ce nu putuseră fi pervertite prin domesticire, acesta a adus în prim plan turmele de bouri, prezenţe comune în picturile rupestre târzii. Probabil oamenii credeau că astfel de animale se află sub controlul liderului lor spiritual, iar de aici şi până la închiderea lor în ţarcuri nu a mai fost decât un pas”.
Nu toţi oamenii de ştiinţă sunt însă de acord cu aceste opinii. Edward Banning de la Universitatea din Toronto, ca un singur exemplu, este de părere co ipoteza lui Schmidt cu privire la destinaţia sitului de la Göbekli Tepe este una eronată. Conform cercetătorului canadian, Klaus Schmidt greşeşte atunci când susţine că Göbekli Tepe era o aşezare sezonieră, situată la depărtare de cursurile de apă. Banning este convins că râurile care curgeau în apropierea aşezării au secat de multă vreme fără a lăsa vreo urmă a existenţei lor.
În acelaşi timp, elaboratele sculpturi preistorice nu ar fi decât simple decoraţiuni, în acelaşi mod în care oamenii din prezent îşi împodobesc camerele cu icoane şi crucifixuri. Este o idee însă pe care extrem de puţini oameni de ştiinţă o susţin în acest moment.
Misterioșii vânători-culegători orientali
La scurtă vreme după descoperirea sitului de la Göbekli Tepe, o echipă de arheologi francezi a surprins mediul academic şi opinia publică anunţând că a identificat nu una, ci trei aşezări apropiate ca vechime de Göbekli Tepe. Descoperite în Siria, satele neolitice botezate Dja’De, Tell’Abr şi Jerf al-Ahmar au fost, în mod cert, aşezări permanente, nicidecum locuri de pelerinaj.
Casele largi, comune, cu numeroase decoraţiuni zoomorfe, indică de asemenea că sunt produsul aceleiaşi culturi care se regăseşte şi în estul Turciei. Însă cum războiul civil sirian a răvăşit această ţară, orice intervenţie a arheologilor a devenit imposibilă. Înainte de a fi nevoiţi să plece, francezii au descoperit însă urme de seminţe păstrate în vetrele neolitice siriene.
A reieşit că acea populaţie, care devenise sedentară, o făcuse nu pentru a practica agricultura, ci din cu totul alte motive. Plantele consumate de aceasta erau sălbatice, şi doar în straturile superioare ale sitului au fost descoperite urme ale unor cereale sălbatice ce ulterior aveau să fie domesticite. Interesant este că, spre exemplu, atunci când devine cert că încep să practice agricultura, oamenii de la Jerf el-Ahmar au folosit pe lângă plantele locale şi plante aduse de la distanţă foartă mare, fapt ce denotă un comerţ strâns între comunităţile primitive de acum aproape unsprezece milenii.
Aceeaşi poveste o spune şi situl de la Wadi Faynan, ca să revenim la ideea de la care plecasem atunci când am deschis acest articol. Cu o suprafaţă a podelei de circa 400 de metri pătraţi, amfiteatrul de la Wadi Faynan reprezintă cea mai mare structură preistorică de după Göbekli Tepe. Spre deosebire însă de situl turcesc, cel iordanian este înconjurat de clădiri despre care Mithen bănuieşte că ar fi putut fi primele ateliere din lume.
Dar, la fel ca la Göbekli Tepe, în acestea nu au fost descoperite decât urme de plante sălbatice, dovadă certă că avem de a face cu urmele unui grup de vânători-culegători. Însă ceea ce este cel mai interesant este faptul că Wadi Faynan se află la sute de kilometri depărtare de orice alt sit cunoscut. Iar asta înseamnă că o societate complexă se dezvolta pe o arie extrem de largă, acum aproape 12.000 de ani.
ÎNTREGUL COMPLEX DE TEMPLE ŞI SANCTUARE DE LA GÖBEKLI TEPE ESTE CREAŢIA UNEI SOCIETĂŢI EXTREM DE SOFISTICATE, CAPABILE SĂ MOBILIZEZE UN NUMĂR DE OAMENI DE ORDINUL
SUTELOR.
Şi totuşi, dacă descoperirile din Turcia, Iordania, Siria sau Israel ne ajută să descifrăm o parte a misteriosului Neolitic Timpuriu, alte pagini se deschid spre a fi completate. Atât Wadi Faynan, Dja’De, Tell’Abr şi Jerf al-Ahmar precum şi Göbekli Tepe, sunt rezultate ale unei călătorii începute cu mult mai devreme. În cazul lor vorbim deja despre structuri sociale bine organizate. Atunci, când au început primii paşi către formarea primelor aşezări sedentare?
În jurul ţărmului Mării Galileei, precum şi la graniţa iordaniană, echipe mixte de arheologi au scos la lumină fundaţiile unor colibe primitive de lut, vechi de cel puţin 20.000 de ani. Din analiza plantelor fosile, a reieşit faptul că aceste locuinţe preistorice au fost locuite de mulţi oameni şi pentru o lungă perioadă de timp. Poate că încă de atunci oamenii începeau să experimenteze un nou mod de viaţă. Altul decât traiul nomad de vânători-culegători.
Iar în lumina unor astfel de descoperiri nu mai avem niciun motiv să credem că dorinţa oamenilor de a comunica şi de a realiza schimburi de orice natură era mai redusă în preistorie decât este astăzi. Poate că Neoliticul a apărut pe măsură ce comunităţile şi culturile umane au evoluat împreună, într-un ciclu continuu de interacţiuni. A fost, poate, doar norocul cel care, într-un climat blând şi cu hrană sălbatică abundentă, i-a dus pe oameni la descoperirea alternativei prin care să asigure hrana unei populaţii crescânde, nimic altceva decât agricultura.
Iar în urmă cu aproape 8.000 de ani, acele populaţii orientale care păşiseră deja în Neolitic, în încercarea de a descoperi noi păşuni pentru animalele domestice şi noi terenuri propice agriculturii, au început din nou să migreze, ducând cu ele seminţele, limbajul şi genele lor, în Europa şi Asia.
Cert este că vom mai aştepta ani buni până să aflăm cu adevărat ceea ce s-a petrecut în zorii Neoliticului. La Wadi Faynan, experţii estimează că este nevoie de cel puţin 20 de ani pentru a scoate la iveală toate secretele ascunse în solul arid al deşertului. La Göbekli Tepe, Klaus Schmidt vorbeşte cu regret despre faptul că nu va apuca să îşi vadă munca terminată. Din estimările sale, excavările de la graniţa Turciei vor dura multe decenii de acum încolo. Practic, arheologii nici măcar nu au atins cel mai adânc, şi implicit cel mai vechi, strat arheologic de la Göbekli Tepe. Cine ştie ce surprize ne poate rezerva acest loc?
Atât Mithen, cât şi Schmidt speră să găsească în siturile pe care le studiază urme şi mai vechi care să dezvăluie originile misterioase ale acestor aşezări. Poate nişte descoperiri care să facă legătura cu acele colibe de lut, vechi de 20.000 de ani, din Israel. Este o certitudine că, în Levant, munca de cercetare de abia începe, iar ceea ce au reuşit arheologii până în prezent nu este decât dezvelirea vârfului aisbergului.
Cu siguranţă însă că, indiferent de ceea ce vor descoperi cercetătorii în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, modul în care vom privi originile civilizaţiei şi, implicit, lumea în care trăim azi, nu va mai fi niciodată la fel.
