În vara lui 2015, când mă ocupam exclusiv de proiectul personal Ecoprofit.ro, Marc Ulieriu, redactorul-șef al Știință & Tehnică, mi-a propus să țin o prezentare pe teme eco alături de echipa S&T, în cadrul uneia dintre conferințele Academia S&T. Hmm… „academie”? E ceva serios?
A fost ceva inedit și a fost începutul unei experiențe pe care n-o pot încadra decât în categoria „bunul samaritean”. Și uite așa am devenit un mic membru al „Academiei S&T”, despre care am înțeles mult mai multe cu ocazia „Săptămânii Altfel” din 2016, unde am participat în premieră ca redactor al Știință&Tehnică.
Acum vreau să vă împărtășesc și vouă părerea mea, care, din coincidență, are foarte mare legătură cu ideea de „a fi om”, atât de vehiculată în perioada sărbătorilor de Paști. Totuși, să ne-nțelegem: sunt agnostic, deci nu mă pasionează religia, biserica și tradițiile legate de creștinism. Așa încât nu mă voi referi la „lumina din lumină”, la înviere sau alte lucruri specifice Paștilor. Ci la spiritualitatea izvorâtă din setea de cunoaștere, la dorința de a-ți ajuta semenii și, de ce nu, la smerenia dictată de bun simț.
În cadrul „Săptămânii Altfel” din 18-22 aprilie 2016, am făcut parte din „echipa Est”, alături de colegii Marc Ulieriu și Adrian Nicolae („echipa Vest” a fost formată din Alexandru Mironov, Cătălin Beldea și Alex Safta) – dar mai multe detalii despre program găsiți în articolul dedicat.
Pentru că, de câțiva ani încoace, sunt partizanul mașinilor eco, am apelat la serviciile a două modele Toyota cu propulsie hibridă, noua Toyota RAV4 Hybrid (citiți aici testul S&T), respectiv Toyota Auris Hybrid (citiți aici testul Ecoprofit.ro). Care, pe lângă gradul mai redus de poluare (mai ales față de motoarele diesel – remember scandalul Dieselgate?), sunt și foarte confortabile și relaxante, lucruri extrem de importante când ai de făcut un adevărat tur de forță cum a fost cazul nostru.
Pe scurt, Marc le-a vorbit elevilor din Focșani, Iași și Pașcani despre inovațiile care le vor guverna viața în următoarele decenii, Adrian despre informații revoluționare, dar aproape total necunoscute legate de evoluția omului, iar eu despre ipoteza extincției cauzată de poluarea umană. Subiecte pe care școala de azi le atinge cel mult vag, dar care se numără printre lucrurile esențiale pe care trebuie să le știe un om al secolului XXI.
Eu am terminat școala cu vreo două decenii în urmă (coincindență, chiar imediat după Paști voi avea și întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului…), deci nu știu cam care mai e politica de a preda, cât de mult sunt bombardați elevii cu diverse informații și cât de mare e stresul să iei note cât mai bune. Știu, însă, că tabloul general e gri.
Îmi amintesc perfect că, din postura de elev, i-am apreciat întotdeauna pe profii care nu doar își predau materia, ci interacționau cu noi în adevăratul sens al cuvântului. Sau că am încercat să asimilez cunoștințele logic, nu mecanic. Mi-au rămas în minte muți dintre dascălii pe care i-am avut, datorită unui sentiment al dedicării pe care nu știu câți dintre noii profesori îl mai simt (nu vreau să intru în polemici, știu că sunt multe probleme de natură politică și economică de care se lovește această categorie astăzi).
Având aceste lucruri în minte, în momentul în care sunt în fața unui grup mai mare sau mai mic de elevi, simt că devin profesor. Și asta mă face să încerc să devin mult mai responsabil în ceea ce comunic, atât conștient, cât și inconștient (de exemplu, mi s-a reproșat că gesticulez prea mult…). În plus, încerc să mă asigur că nu folosesc un limbaj prea academic, întortocheat sau super-specializat, altfel copiii și adolescenții din auditoriu pierd timpul degeaba ascultând pe cineva care îi plictisește.
Practic, fac eforturi să fiu un dascăl cât mai bun, pentru ca ascultătorii să înțeleagă cât mai bine ce le comunic. Dar cuvintele nu sunt totul: imaginile din prezentare trebuie să sprijine cât mai coerent ceea ce spun. Din privirile atente ale multora mi-am dat seama câtă sete de cunoaștere există la elevul român și cât de important este acest „cocktail” de informații verbale și vizuale.
Dacă ar mai putea și experimenta unele chestii, orice băiat sau fată din școlile și liceele românești ar înțelege mult mai multe și ar deveni interesat să afle și mai multe. Nu voi afirma acum că toți tinerii au potențial, dar conferințele din cadrul #AcademiaST2016 m-au făcut să realizez că numărul lor este cu mult mai mare decât suntem făcuți să credem citind diversele știri (în general negative) despre școala românească.
Atenție, nu mă refer la potențialul ținând de note cât mai mari și rezultate cât mai bune la olimpiade. Lucrurile astea sunt doar o parte a succesului în viață. Mult mai important mi se pare ca un elev să-și mențină cât mai vie curiozitatea, dorința de a afla mai multe, de a învăța lucruri noi, de a fi autodidact, de a-și provoca atât profesorii, cât și propriile limite ale înțelegerii.
Iar sesiunile de întrebări și răspunsuri (care demarau timid, dar deveneau apoi un șuvoi greu de stăvilit) mi-au demonstrat că școala românească este încă departe de a satisface, cu adevărat, nevoia de cunoaștere și de evoluție intelectuală a elevilor. Au fost foarte multe întrebări pertinente, au fost și unele amuzante, dar, mai ales, au fost întrebări care ne-au uimit, ne-au încântat sau chiar ne-au „băgat în corzi”.
Eu unul cred sincer un lucru ce poate părea aiurea: copiii de azi sunt mai inteligenți decât eram cei din generația mea la vârsta lor. Însă la fel de adevărat este și că sunt mult mai expuși la o cantitate incomensurabilă de diverse informații, pentru care trebuie să le fie dezvoltat în primul rând spiritul critic și disociativ. Pe care eu unul mi l-am format în timp, prin experiența de viață, într-un timp mai lung decât cel petrecut în școală.
Mai e loc de așa ceva în școala românească, pe lângă turnarea cu toptanul a tone de cunoștințe, mare parte din ele pur și simplu inutile în viața normală, de zi cu zi? Eu cred că e o mare diferență între cultura generală sănătoasă și multitaskingul care uzează și demoralizează mințile în formare.
Cam aici este esența conferințelor din cadrul Academia S&T: „evanghelizarea prin știință și cultură” (vorba lui Marc). Probabil va suna exagerat, dar Marc, Adrian și cu mine ne-am simțit într-un fel în postura celor „trei crai de la răsărit”, care le aduc „lumină” celor avizi de cunoaștere (dar care, de fapt, nu realizează cât de avizi sunt până când nu ies din făgașul pe care îi ține școala).
Ok, poate mai potrivită ar fi imaginea de „rock-stars”, după cum ne spunea amuzată o profesoară, aproape uimită de aplauzele elevilor și de interesul lor real de a ne asculta, iar apoi de a afla răspunsuri de la noi. A nu se înțelege de aici că o dau în patima vedetismului: mă simt pur și simplu onorat și bucuros, alături de colegii mei, că prezentările noastre chiar au avut efectul scontat – de a-i face pe ascultători să fie realmente interesați. Poate și faptul că suntem (sau măcar arătăm) mai tineri ajută…
Totuși, credeți că e ușor ca, după o oră și ceva de prezentări, să mai stăm peste o oră ascultând întrebările și încercând să răspundem cât mai coerent? Om fi noi jurnaliști experimentați și pasionați de ceea ce facem – dar e dificil să faci față energiei de care dă dovadă publicul tânăr, mai ales când i se aprinde imaginația!
Iar aici cred că ating un punct sensibil: meseria asta, de dascăl adevărat, de mentor, nu e deloc o meserie simplă. Un profesor adevărat nu e altceva decât un Superman în fiecare zi în care se află față în față cu elevii săi. Orice urmă de supărare sau de oboseală este imediat percepută de elevi și afectează drastic actul de iluminare al minții tinere.
Oare aș rezista să mențin treaz interesul copiilor timp de câteva ore pe zi, două treimi din an? Sunt om, nicidecum Superman. Așa încât îi compătimesc realmente pe profesorii din actualul sistem de învățământ, care pare prea meschin în încercarea deplorabilă de a scoate valori pe bandă rulantă, dar folosindu-se de niște metehne care duc la non-valoare. Din nou, risc să pornesc o polemică aprinsă, deci nu mai continuu pe această potecă.
Of, ca de obicei, realizez că am vorbit prea mult. Sincer, încă mai resimt oboseala după periplul din #AcademiaST2016, dar asociată cu mulțumirea că, foarte probabil, i-am făcut măcar pe unii dintre cei care ne-au ascultat să vadă ceva mai departe în viitorul lor. În glumă, le spuneam elevilor prezenți la conferințele noastre să nu uite să le mulțumească și „băieților de la Știință&Tehnică” dacă vor primi vreun premiu Nobel sau de altă natură, pentru cine știe ce descoperire vor face în viitor…
Ce, vi se pare exagerat ca elevii români să ajungă mari cercetători peste ani și ani? Înseamnă că problema este a voastră și poate e cazul să umblați puțin la mentalitatea asta prăpăstioasă, pe care ne-am obișnuit să o arborăm de peste douăzeci de ani încoace. Eu unul sunt sigur că, dintre școlarii și elevii români, vor fi destui care să contribuie cu inovații și idei extraordinare la evoluția umanității.
Totul este să le dăm o șansă. Noi asta facem cu Academia S&T.
