La vremea ei, era una dintre cele mai frumoase pământence. Actriță de succes fiind, înconjurată de nenumărați admiratori, s-ar fi putut lăsa cuprinsă de mrejele dulci ale vieții mondene. Dar nu a fost să fie așa. Hedy Lamarr a avut o contribuție fundamentală la dezvoltarea comunicațiilor radio și, în ultimă instanță, la apariția unei tehnologii fără de care nu am putea concepe astăzi lumea modernă.
Încercând să rezolve problema bruierii semnalelor radio cu care erau dirijate torpilele, Hedy Lamar a avut o idee ingenioasă: a propus variația sincronizată a frecvenței semnalului radio al emițătorului cu cea a receptorului. Această tehnologie poartă astăzi numele de salt de frecvență și, printre altele, este folosită în cadrul telefoniei mobile. Hedy a avut ideea, dar ea nu ar fi putut să fie realizată practic, dacă nu ar fi fost ajutată, nu de către un inginer ci de către… un compozitor.
Hedy Lamarr
Hedy Lamarr era numele de scenă. Numele ei real era Hedwig Eva Maria Kiesler și s-a născut pe 9 noiembrie 1914, în Viena. Încă din copilărie și-a dorit să ajungă stea de cinema. Mai târziu avea să povestească: ”Mi-am făcut o scenă sub biroul tatălui meu. Aici jucam povești cu zâne. Atunci când intra cineva în cameră și mă vedea, putea să creadă că mi-am pierdut mințile, vorbeam totdeauna de una singură.” Tatăl său, Emil Kiesler, era director de bancă, îi spunea povești, îi citea cărți și, foarte important pentru povestea noastră, ținea neapărat să îi explice cum funcționează lucrurile, ”de la prese de tipar, până la automobile”.
În 1930, Hedy apare pentru prima oară pe marile ecrane. Juca un rol secundar în filmul Bani pe stradă (Geld auf der Straße). Este momentul în care decide să renunțe la școală (avea numai 16 ani). Părinții ei nu se opun foarte tare deciziei adolescentei. ”Tata nu i-a interzis niciodată ceva micii lui prințese. În sinea sa credea că mă voi răzgândi curând și că mă voi întoarce la școală”, povestea ea mai târziu.
Primește rapid roluri în mai multe filme, dar faima mondială va veni în 1933, odată cu Extazul (Ekstase), film erotic regizat de către cehul Gustav Machatý. Filmul conținea o scenă care i-a indignat pe moraliștii vremii. Pentru prima oară o actriță interpreta orgasmul pe marele ecran, motiv pentru care difuzarea filmului a fost interzisă în mai multe țări. (Puteți urmări secvența cu pricina pe YouTube și veți vedea că în zilele noastre nu s-ar găsi nimic scandalos acolo.) În ciuda cronicilor indignate, Hedy devine celebră. Și, moment decisiv pentru povestea noastră, de ea se îndrăgostește Friedrich Mandl, patronul Hirtenberger Patronen-Fabrik, cea mai importantă fabrică de armament din Austria. Mandl, care la acea vreme avea 33 de ani, era pe locul trei în Austria, în ceea ce privește averea. După multe insistențe Hedy acceptă să se mărite cu bogatul patron.
Pentru o vreme Hedy este nevoită să renunțe la actorie. Singurul rol pe care îl mai putea juca acum era acela de soție frumoasă. În ciuda luxului regal în care trăia ea se simțea ca ”într-o închisoare aurită”. Totuși, în anii în care a stat alături de Mandl ea a avut șansa să întâlnească, în timpul seratelor organizate de către soțul său, personaje interesante, care se ocupau cu realizarea unor sisteme noi de arme. Probabil că cel mai interesant dintre ele a fost Hellmuth Walter, pe care l-a cunoscut în 1936, la o serată de Crăciun. Într-un interviu Hedy avea să marcheze acest moment: ”A fost o întâlnire interesantă. În timpul cinei am discutat despre torpilele teleghidate la care lucra”. Din nefericire nu am aflat mai multe despre întâlnirile cu Hellmuth Walter sau cu alți oameni de știință germani implicați în dezvoltarea de arme noi. Totuși, am certitudinea că ele aveau să conțină și germenele ideilor pe care avea să le dezvolte mai târziu Hedy Lamarr.
În 1937, nemaisuportând ”închisoarea aurită” în care era nevoită să trăiască, Hedy îl părăsește pe Friedrich Mandl și pleacă la Londra. Aici, întâmplător sau nu, îl întâlnește pe Louis B. Mayer, conducătorul Studiourilor Metro Goldwyn-Mayer. În același an, 1937, Hedy se îndreaptă către SUA la bordul transatlanticului Normandie. Întâmplător sau nu, cu aceeași navă călătorea și Louis B. Mayer. Hedy Lamarr: ”la bordul navei, așa cum speram am devenit prietenă cu domnul și doamna Mayer”. După câteva întâlniri Mayer îi propune să lucreze la Hollywood pentru 500 de dolari pe săptămână (valoare actualizată pentru zilele noastre: 8.000 de dolari) printr-un contract pe șapte ani. Domana Mayer îi propune și schimbarea numelui de scenă. Hedy povestea despre asta după câțiva ani: ”Hedy Kiesler nu era un nume de scenă bun. Nu putea fi pronunțat cu ușurință. Într-o seară, la cină, doamna Mayer ne-a anunțat: «Am găsit un nume pentru tine, Hedy. Ce zici de Hedy Lamarr?» Și Hedy Lamarr a rămas.”
Ajunsă la Hollywood, în octombrie 1937, Hedy începe prin a învăța limba engleză. După numai câteva luni joacă în filmul Algiers alături de celebrul Charles Boyer. Filmul va avea premiera pe 5 august 1938.
O părăsim acum pe Hedy, pentru a vă povesti câte ceva despre celălalt personaj, compozitorul.
George Antheil
George Antheil s-a născut pe 8 iulie 1900 în orașul Trenton, New Jersey, SUA. La șase ani începe să învețe să cânte la pian și devine pasionat de muzică. Mai târziu avea să fie preocupat de muzica avangardistă, mai exact de muzica dadaistă. În 1922 pleacă într-un turneu prin Europa, în calitate de compozitor și interpret. În 1923 ajunge la Paris unde se împrietenește, printre alții cu James Joyce, Ezra Pound, Ernest Hemingway, Pablo Picasso, Gertrude Stein, Salvador Dalí și Igor Stravinsky. Într-un asemenea mediu select talentul său muzical nu avea cum să nu fie încurajat să îndrepte și mai adânc înspre avangardism. În 1924 publică Manifest der Musico-Mechanico în revista germană De Stijl. Aici artă felul în care vedea el viitorul muzicii: ”Vom vedea mașini muzicale cu mii de sunete noi, cu mii de noi armonii, spre deosebire de sunetele simple de astăzi care sunt produse de instrumentele cu corzi, alămuri etc. Trebuie făcut doar un mic pas până când muzica va fi interpretată cu ajutorul unor rulouri de hârtie perforată. Desigur, vor exista oameni sentimentali, care ar putea să reproșeze că astfel va dispărea farmecul micilor imprecizii ale interpretării umane. Dar, dragi prieteni, ele vor putea fi adăugate pe ruloul de hârtie! Nu obiectați acum, veți avea ce vă doriți.”
În 1923 începe să lucreze pentru coloana sonoră a filmului Ballet Mecanique, regizat de către Dudley Murphy și Fernand Léger. Din nefericire, în momentul lansării filmului, Antheil nu reușește să își finalizeze opera. Avea probleme mari, mai ales din punct de vedere tehnic. Inițial, compoziția sa implica folosirea a 16 piane mecanice, șapte clopote electrice, trei elice de avion etc. Era extrem de complicat, la acea vreme, să sincronizezi toate aceste instrumente muzicale electromecanice. Dar, important pentru ceea ce avea să urmeze la o distanță de aproape două decenii, el studiază cu atenție pianul mecanic.
Principul lui de funcționare este oarecum simplu: se folosește un rulou de hârtie perforată, fiecare perforație indicând clapa care trebuia să fie acționată. Ruloul se rotea, fiind antrenat de către un motor electric, iar hârtia trecea printru sistem pneumatic. De fiecare dată când era întâlnită o perforație, aerul sub presiune trecea prin ea și se comanda acționarea clapei corespunzătoare. Asemenea piane mecanice erau foarte la modă în perioada interbelică, dar, din păcate, erau foarte puține disponibile pentru orchestrația propusă de Antheil. El a încercat mai întâi să le reducă numărul, dar foarte repede și-a dat seama că îi este imposibil să le sincronizeze. În final renunță la ele, locul lor fiind luat de unul singur. Acesta era acompaniat de pianiști în carne și oase. Premiera simfoniei Ballet Mecanique a avut loc la Paris, în iunie 1926. Printre spectatori s-a numărat și Constantin Brâncuși. Reacția publicului a fost amestecată, Din public au răsunat atât huiduieli, cât și aplauze furtunoase însoțite de exclamația ”Bravo!”. Desigur, nu avem de-a face acum cu o materializare a Manifestului său. Abia în 1999, folosindu-se 16 piane electromecanice produse de Yamaha, s-a reușit interpretarea simfoniei Ballet Mecanique în forma pe care și-a dorit-o Antheil.
În 1933, compozitorul se întoarce în SUA. Compune lucrări de succes, devenind un compozitor cunoscut. În continuare rămâne preocupat de muzica mecanică. Dar despre asta nu am de gând să vă povestesc acum, Vreau să trecem repede la următorul subcapitol.
Întâlnirea
Alături de preocupările legate de muzica avangardistă, Antheil mai avea una… endocrinologia. Se documentează și el așa cum poate și începe să publice o serie de articole de endocrinologie practică (dacă le pot numi așa) în revista Esquire. În mai 1936 publică aici articolul “Glandbook for the Questing Male,” cu subtitlul “Reducing a Laboratory Science to a Sidewalk Sport for a Grading of the Passing Females from A to D”. În articol Antheil prezenta metode practice care pot fi folosite de femei pentru a își mări volumul sânilor.
Spre sfârșitul verii anului 1940 un prieten îl anunță că Hedy Lamarr dorește să-l întâlnească. Frumoasa actriță avea o problemă: credea că are sânii… prea mici și dorea să îi ceară sfatul. Întâlnirea are loc la sfârșitul lunii august. Antheil o primește cu multă căldură. ”Era mult mai frumoasă decât o văzusem în filme”, își va aminti el, ”și nu avea deloc sânii prea mici”. Urmează o discuție despre legătura dintre activitatea glandelor și mărimea sânilor. La plecare Hedy își lasă numărul său de telefon scris cu ruj pe mașina compozitorului.
Ocazia nu putea fi ratată. A doua zi Antheil o sună și o invită să cineze împreună. Hedy acceptă. După fireasca discuție despre metode de mărire a sânilor, subiectul se schimbă. Anheil: ”Am început să discutăm despre război, care, la sfârșitul verii lui 1940, părea groaznic. Hedy mi-a spus că nu-i place deloc să stea la Hollyood, să facă mulți bani, acum când lucrurile evoluează înspre rău. Mi-a spus că știe foarte multe despre muniții și arme secrete, unele inventate chiar de ea, și că se gândește serios să părăsească MGM și să plece la Washington, pentru a își oferi serviciile noului înființat Consiliu Național al Inventatorilor. «Vreau doar să fiu acolo și să le răspund la întrebări», a adăugat ea.” În paranteză, vreau să vă spun că Hedy chiar și-a oferit serviciile Consiliului Național al Inventatorilor. A fost respinsă cu eleganță și i s-a spus că ar fi mai bine să participe la spectacolele în care se colectau bani pentru finanțarea armatei. Era frumoasă și prea puțin își imaginau că ea poate face mult mai mult.
Au urmat mai multe întâlniri, mai multe discuții despre evoluția războiului. Se pare că un eveniment trist, scufundarea navei City of Benares, în ziua de 18 septembrie 1940, de către submarinul german U-48, i-a convins pe cei doi să se implice în găsirea de soluții pentru arme noi. Motivul: la bordul navei se aflau 90 de copii care erau evacuați din Marea Britanie…
Invenția
Dacă vă mai amintiți, Hedy a avut ocazia să discute cu mai mulți ingineri care lucrau la proiecte de arme avansate. Vi-l pomenisem pe Hellmuth Walter, cel care lucra la un sistem de torpile controlate de la distanță. Frumoasa actriță avea deja ideea în minte, dar mai erau de parcurs mulți pași pentru materializarea ei. De aceea colaborarea cu Antheil era esențială pentru ceea ce avea să urmeze.
În prima etapă hedy și Antheil s-au gândit la un sistem simplu. Imaginați-vă asta: o navă de război lansa o torpilă, care era urmărită din aer de către un avion de observație. La intervale regulate avionul trimitea semnale de corecție a traiectoriei torpilei către navă, iar nava le trimitea mai departe către torpilă. După fiecare semnal de corecție se intra în regim de tăcere radio. De fiecare dată, atunci când se trimiteau semnalele de corecție frecvența se modifica manual. Avem deja introdusă ideea de salt de frecvență, dar încă nu avem un proces complet automat. Pe 23 decembrie 1940 cei doi trimit o primă cerere de brevetare către Consiliul Național al Inventatorilor. Cererea se încheia astfel: ”În prezent lucrăm la o metodă de trimiterea semnalului radio de la navă la torpilă care va fi mult mai silențios și nedetectabil decât în prezent”.
Antheil deja lucra la această metodă. I-a fost de mare ajutor faptul că era familiarizat cu pianele mecanice. Inspirat de principiul lor de funcționare el și-a imaginat un sistem similar, care folosea o bandă perforată. Pe spatele unui plic el își nota pe scurt ideea: a) o bandă perforată va sincroniza continuu frecvențele, permițând emițătorului să transmită semnale ori de câte ori este nevoie, și b) banda perforată de sincronizare va avea un model prestabilit, imposibil de anticipat de către inamic, asigurându-se astfel imposibilitatea bruierii semnalului de către inamic. De această dată avem de-a face cu un sistem complet automat. Spre deosebire de pianul mecanic, în care erau activate circuite pneumatice, în acest caz fiecare perforație din banda de hârtie modifica simultan frecvența circuitului oscilant al emițătorului și, respectiv, a receptorului. Și, mucalit, Antheil a venit cu ideea să se folosească a 88 de frecvențe separate, numărul clapelor unui pian.
Iată cum descriau cei doi principiul de funcționare al ”Sistemului de comunicație secretă”, în cererea de brevet depusă în iunie 1941 și acceptată în august 1942: ”Propunem să se folosească înregistrări de tipul celor folosite la pianele mecanice, care folosesc benzi de hârtie perforată. În cazul unui pian mecanic convențional pot exista 88 de linii longitudinale de perforații. În cazul sistemului nostru se pot folosi 88 de frecvențe purtătoare diferite. […] Cele două înregistrări pot fi sincronizate prin folosirea unor mecanisme cu arc, cum sunt cele folosite pentru ceasuri. Totuși, în cazul invenției noastre, propunem sincronizarea celor două înregistrări prin transmiterea periodică de către emițător a unor impulsuri de sincronizare. Utilizarea impulsurilor de sincronizare este folosită, în prezent, pe scară largă în domeniile telegrafiei automate și televiziunii.”
În descrierea invenției lor, cei doi au optat pentru doar șapte canale diferite pentru emițător și patru canale pentru receptor. Cele trei canale suplimentare alocate emițătorului nu aveau nici o legătură cu ghidarea torpilei, fiind folosite doar pentru derutarea suplimentară a inamicului. O problemă ceva mai complicată a fost cea a sincronizării celor două benzi. În cererea de brevet, cei doi explicau soluția propusă pentru rezolvarea problemei: ”Desigur, este necesară pornirea simultană celor două benzi perforate ale emițătorului și respectiv ale receptorului. Noi propunem și un sistem care permite pornirea simultană a celor două benzi perforate în momentul în care torpila este lansată.”
Reacțiile
La sfârșitul lunii septembrie 1941 Consiliul Național al Inventatorilor anunță cu entuziasm invenția celor doi dar, din motive obscure îl omit cu desăvârșire pe George Antheil: ”Hedy Lamarr, cunoscuta actriță de cinema, a dezvăluit astăzi un nou rol: cel de inventator. Invenția sa este atât de importantă pentru apărarea națională, încât oficialii guvernamentali nu au permis publicarea detaliilor ei. Colonelul L.B. Lent inginer șef la Consiliul Național al Inventatorilor, a clasificat invenția doamnei Lamarr în categoria «extrem de importantă». Singurul lucru care se poate divulga acum despre ea este faptul că se referă la un sistem de control de la distanță a dispozitivelor militare.”
Din păcate lucrurile nu erau atât de luminoase cum apar în textul de mai sus. Inginerii marinei militare americane considerau că sistemul de comunicație secretă propus de cei doi este mult prea greoi și nu poate fi instalat într-o torpilă. Din nou, frumoasei actrițe i s-a propus să se implice în obținerea de finanțări pentru efortul de război. Ea s-a executat rapid și a organizat un spectacol în care săruta orice spectator care ar fi oferit 25.000 de dolari. Într-o singură seară ea a strâns astfel șapte milioane de dolari…
Abia la începutul anilor 1960 versiuni ale patentului Lamarr-Antheil au început să fie puse în practică. În prezent, fără conceptul de salt de frecvență propus de cei doi, ar fi practic imposibil de imaginat telefonia mobilă, cea care a schimbat fața lumii.
Încheiere
Da, Hedy Lamarr a fost una din cele mai frumoase femei din toate timpurile. Nu îmi dau seama dacă asta a fost un avantaj pentru ea. Dacă frumusețea ei nu ar fi fost însoțită de dorința arzătoare de a imagina lucruri noi, atunci ar fi rămas numai în paginile de istorie a cinematografiei. Dorința asta de nou îmi pare surprinzătoare, atunci când mă gândesc că Hedy a întrerupt brusc școala la vârsta de numai 16 ani. Hedy s-a stins din viață pe 19 ianuarie 2000. Începând din august 2019, asteroidul 1951 RX a primit numele ei…
