Ți se întâmplă să mergi pe stradă sau să aștepți în metrou până când trenul ajunge în stația unde cobori și să fii convins că toată lumea se uită la tine? În primul rând, este posibil chiar să fie așa, deci poate n-ar strica să-ți folosești camera frontală a mobilului și să verifici dacă nu cumva ai ceva pe față. Dacă totul e în regulă, stai liniștit, pentru că nu ești paranoic sau, dacă ești, „bun venit în club”.
Un studiu recent derulat de psihologi ai Universității din Sydney a condus la descoperirea că oamenii au creierele reglate astfel încât să creadă că persoanele necunoscute îi privesc intens. Metoda prin care putem verifica dacă, într-adevăr, alte persoane se holbează la noi este evidentă – ne uităm în ochii lor și le urmărim privirea. Dar interesant este că atunci când o astfel de analiză este imposibilă – persoana poartă ochelari de soare, spre exemplu, sau fața îi este cumva ascunsă, tot tindem să presupunem că respectivul ne privește.
Ei bine, studiul amintit a identificat un tip distinct de presupunere pripită („bias” – termen din limba engleză asociat în general cu judecarea greșită a lucrurilor de către persoanele neavizate) în ce privește bănuiala că oamenii ne privesc. Cercetătorii teoretizează că acesta este un comportament predictiv; în cazul multor primate, fixarea cu privirea este un gest amenințător sau agresiv, deci individul vrea să se asigure că nu ratează un astfel de semnal. Așadar, creierele noastre ne oferă, rezidual, beneficiul suspiciunii în acest sens – adică mai bine să considerăm greșit că suntem priviți decât să neglijăm ideea și să suferim eventuala mânie a unei alte… primate.
Următorul stadiu al cercetării este identificarea naturii acestei presupuneri, dacă ea este ereditară sau învățată și ce poate spune acest lucru despre cei care suferă de autism sau de anxietate socială – primii nu prea sesizează privirea directă, în timp ce aceia din a doua categorie o supraestimează.
Foto: Wikimedia Commons
