A doua Lună a Pământului

O nouă teorie indică existenţa în trecutul îndepărtat a unui al doilea satelit natural al Pământului, care ar fi intrat în coliziune cu Luna. Aceasta ar putea explica aspectul atât de diferit al feţei nevăzute a Lunii comparativ cu cea vizibilă nouă.

Ambele „Luni” ar fi apărut ca urmare a reziduurilor eliminate în urma impactului unui obiect ceresc cu Pământul în perioada de început a formării acestuia, potrivit oamenilor de ştiinţă. Cele mai multe teorii referitoare la formarea Lunii sugerează că satelitul nostru natural s-ar fi format în urma unor mişcări haotice. Totuşi, noi descoperiri, publicate recent în revista Nature, indică existenţa unei Luni mai mici, reprezentând cam o treime din dimensiunea celei cunoscute nouă, care ar fi supravieţuit impactului şi care ar fi localizată la un unghi de 60 de grade Lagrange faţă de aceasta.

Erik Asphaug, planetolog în cadrul Universităţii din Santa Cruz, California şi Martin Jutzi, de la Universitatea din Berna susţin că cei doi sateliţi ar fi coexistat în pace şi armonie pentru zeci de milioane de ani, perioadă suficientă pentru ca aceştia să se fi solidificat. Forţa gravitaţională a Pământului i-ar fi împins încet către exterior, până când gravitaţia solară a început să le influenţeze traiectoria, punctul de echilibru Lagrange (Punctele Lagrange marchează poziția pe orbită în care forța de atracție combinată a două corpuri de masă mare produc forța centripetă necesară unui al treilea corp pentru a se roti împreună cu ele) fiind astfel tulburat, trimițând Luna mai mică în derivă.

La momentul presupusei coliziuni, sora mai mică a Lunii ar fi fost distrusă, rămăşiţele sale acoperind jumătate din cea mare, aceasta constituind, în opinia celor doi cercetători, o explicaţie validă pentru aspectul ciudat al satelitului. În acest sens, ei au elaborat simulări computerizate detaliate asupra celor petrecute.

În timp ce partea vizibilă a Lunii este dominată de terenuri joase, cu conţinut de potasiu, fosfor şi alte elemente rare, partea nevizibilă, imortalizată pentru prima oară de sateliţi în 1959, este formată din zone muntoase.

Deşi diferenţele dintre cele două „feţe” ale Lunii pot avea şi alte explicaţii ştiinţifice, precum influenţa câmpului magnetic al Pământului asupra lor, în sprijinul teoriei enunţate vine şi faptul că, dintre planetele care au sateliţi naturali, Terra este singura care ar avea doar un astfel de satelit – de exemplu, Marte are doi sateliţi, Phobos şi Deimos, până şi micuţa Pluto având patru sateliţi cunoscuţi.

Este posibil ca în viitorul apropiat teoria să fie confirmată sau infirmată, având în vedere faptul că NASA intenţionează luna viitoare să trimită doi sateliţi care să cartografieze Luna şi să studieze compoziţia sa.

Sursa