Către un sfârșit de zi, un foarte bun prieten al meu, Adrian Farcaș, m-a întrebat dacă am văzut filmul Saliut 7. Nici măcar nu auzisem de el. Adrian mi-a spus că o să am o surpriză dacă îl văd. Era gata să parieze că o să îmi placă foarte mult. Nu am avut liniște și în acea noapte l-am căutat pe Internet până l-am găsit. Am avut o noapte albă, din două motive. În primul rând, prietenul meu avea perfectă dreptate: filmul mi-a plăcut foarte mult. În al doilea rând, se povesteau acolo niște lucruri despre care nu aveam habar. Deși încerca să pară un film artistic documentar, anumite evenimente prezentate acolo mi s-au părut a fi mai greu de crezut. De aceea, după terminarea filmului, am început să mă documentez despre întâmplările prezentate în film.

Problema

Saliut 7 a fost lansată pe 19 aprilie 1982. Semăna foarte bine cu predecesoarea sa, stația spațială Saliut 6, la bordul căreia și-a petrecut cosmonautul nostru, Dumitru Prunariu, 7 zile, 20 de ore și 42 minute extraordinare. Din păcate, Saliut 7 s-a confruntat cu multe probleme tehnice.

De exemplu cea din dimineața zilei de 9 septembrie 1983. În acea vreme la bordul stației Saliut 7 se aflau cosmonauții Vladimir Liakov și Alexander Alexandrov. Cei doi aveau de efectuat niște experimente științifice care necesitau modificarea repetată a orientării stației spațiale. Liacov a comandat pornirea motoarelor de corecție, pentru a roti vehiculul spațial. Spre surpriza lui viteza de rotație era mult mai mică decât cea normală. A oprit imediat motoarele, pentru a vedea de unde vine problema. A descoperit că presiunea din unul dintre rezervoarele de tetraoxid de azot era aproape de zero. Coechipierul său, Alexandrov, s-a îndreptat către cel mai apropiat hublou, pentru a vedea dacă se poate observa în neregulă ceva în exteriorul stației. Spre surpriza sa a văzut o mulțime de picături înghețate care străluceau în jurul stației spațiale.

Imediat ce au intrat în zona de vizibilitate radio a stațiilor de la sol, cei doi au raportat incidentul. Timp de aproape o oră și jumătate echipa de la sol a analizat toate datele disponibile și a ajuns la o concluzie alarmantă: pierderea de tetraoxid de azot ar putea amenința grav intergritatea structurală a stației spațiale. Pe lângă faptul că tetraoxidul de azot este un oxidant foarte puternic, putând coroda materialul din care era construită stația. Cei doi cosmonauți au primit ordinul să se retragă în vehiculul Soiuz T-9 cu care veniseră de pe Pământ și să închida trapa de acces, fiind gata în orice clipă să se desprindă de stația spațială și să revină de urgență la sol. Au urmat ore de așteptare încordată, timp în care echipa de control a zborului a monitorizat în permanență datele telemetrice primite de la stația spațială aflată în dificultate. În cele din urmă, după ce inginerii de la sol s-au convins că pericolul a trecut, cei doi cosmonauți au revenit pe stație.

Inicdentul a scos practic din funcțiune sistemul de orientare a stației spațiale și afost nevoie de o nouă misiune, Soiuz T-10, lansată în februarie 1984, și de trimiterea, în aprile, de piese de schimb și unelte specializate, cu ajutorul cargoului spațial Progress 19. Reparația a fost una foarte dificilă și s-a desfășurat pe parcursul a patru activități extravehiculare.

Trec acum peste alte evenimente de la bordul stației spațiale Saliut 7, pentru că vreau să mă ajung la drama povestită în filmul despre care vorbeam la începutul acestui articol.

În ziua de 2 octombrie 1984 echipajul format din cosmonauții Leonid Kizim, Vladimir Soloviov și Oleg Atkov pleca spre Pământ la bordul navei spațiale Soiuz T-11. Saliut 7 era acum lipsită de oameni și a intrat în regim de zbor automat. De la sol inginerii de zbor monitorizau în permanență starea de funcționare a echipamentelor de la bordul stației spațiale. Totul părea să fie în ordine. Dar, dintr-o dată, aproape fără nici un avertisment, pe 11 februarie 1985, s-a produs catastrofa. Sistemul radio de transmitere a datelor a ieșit din funcțiune. Automat, stația a trecut pe sistemul de rezevă. Părea că lucrurile au revenit la normal. Conform procedurilor, urma ca specialiștii să anlizeze problema apărută și să găsească o rezolvare corespunzătoare. Din nefericire echipa de ingineri de la sol nu a mai avut răbdare să aștepte o analiză completă a problemei și au decis să reactiveze sistemul radio primar. Instantaneu s-a produs o cascadă de scurtcircuite care au scos din funcțiune nu numai emițătoarele radio, ci și receptoarele. Din acest moment s-a pierdut complet legătura cu stația spațială Saliut 7.

Filmul și realitatea

Ezit să vă povestesc filmul. El relatează povestea reparării stației spațiale Saliut 7. Îl recomand cu căldură oricărui cinefil și oricărui pasionat de explorarea spațială. Totuși, deși suntem anunțați că filmul are la bază întâmplări reale, el se abate adesea de la faptele istorice. Îi înțeleg pe autorii lui: ei nu și-au propus să realizeze un documentar artistic, ci doar să recreeze atmosfera din acele vremuri din plin război rece.

Să vă dau un exemplu. În film, imediat după pierderea legăturii cu stația Saliut 7, se întrunește o comisie de urgență. (Mă voi folosi de subtritrarea în limba română realizată de Klaxxy.)  Unul dintre personaje prezintă astfel situația: ”Avem informații că NASA a programat lansarea navetei Challenger pe 30 [martie]. Asta înseamnă peste 22 de zile. […] Asta-i stația noastră spațială, Saliut-7. Are 20 de tone, și 15 x 6 metri. Acum, asta-i naveta SUA, Challenger. Cala de transport are 15 x 6 metri, poate transporta 20 de tone. Ce coincidență, așa-i? Încă o coincidență simpatică. Noul membru al echipajului Challenger este camaradul nostru francez, Patric de Bonnel. A fost pe Saliut-7 împreună cu Vladimir Fiodorov.” Ambele personaje sunt fictive. Francezul care a zburat la bordul stației spațiale Saliut 7 a fost Jean-Loup Chrétien, iar pe Vladimir Fiodorov nu l-am regăsit între membri echipajelor care au fost la bordul stației spațiale sovietice. Să mergem mai departe: ”Patric cunoaște Saliut-7 la fel de bine ca oamenii noștri.” ”Dacă americanii pun mâna pe stația noastră, n-ar putea fi interpretat ca o invazie ?” ”Ba da, și va trebui să adoptăm represalii. Valeri, înțelegi de ce nu-i putem lăsa pe americani să intercepteze Saliut-7? Dacă nu trimiți pe cineva acolo, vom fi nevoiți să o doborâm.”

Povestea asta, cu folosirea navetei spațiale pentru a captura stația spațială Saliut, este un frumos mit urban, care circulă în societatea rusească. Pe site-ul Roskosmos (Agenția Spațială Rusă) există chiar un documentar, intitulat ”Bătălia pentru Saliut 7” în care se vorbește despre: ”Stația Saliut 7 scapă de sub control. În câteva minute această informație ajunge la Huston și începe una dintre cele mai acute confruntări între SUA și URSS, care numai în mod miraculos nu se termină cu un al treilea război mondial” Filmul este, din păcate, netitrat în vreo limbă care să îmi fie accesibilă, așa că nu vă pot face un rezumat al lui. Dar ideea asta era: fusese programată o misiune a navetei spațiale americane pentru a fura stația spațială sovietică! Documentarul rusesc trece în fugă peste problemele implicate de o asemenea misiune.

Una dintre ele este evidentă pentru oricine. Este adevărat, Saliut 7 ar încăpea în cala navetei americane. Din păcate chestia nu este chiar atât de simplă. În primul rând, stația spațială sovietică avea panouri solare uriașe. Ele trebuiau să fie îndepărtate, și asta necesita un număr nedeterminat de activități extravehiculare, care, la rândul lor, implicau luni bune de pregătire la sol. Și pentru ca treaba să fie și mai complicată, americanii ar fi trebuit să cunoască în detaliu sistemul de prindere al panourilor solare pentru a proiecta uneltele necesare demontării lor.

A doua problemă este legată de masa stației spațiale: 20 de tone. Dar naveta spațială americană nu putea aduce la sol sarcini mai mari de 14,5 tone. Cumva astronauții americani ar fi fost obligați să ușureze stația Saliut 7…

Și totuși, în ciuda acestor constatări ce țin de domeniul evidentului, mitul tentativei de furt este preluat de către agenția spațială rusă, prin documentarul postat pe site-ul său! Era normal ca mitul să nu fie ocolit de filmul Saliut 7.

La bordul lui Saliut 7

În film urmează alegerea și pregătirea echipajului care urma să salveze stația Saliut 7. În film cosmonauții aveau să andocheze la o stație inactivă care se rotea ”cu mai mult de un grad pe secundă pe toate cele trei axe”. În asemenea situații, manevra de cuplare pare să fie una imposibilă și totuși se încheie cu succes la o a doua încercare. Care este realitatea?

Misiunea de reparare a stației Saliut 7 a demarat pe 6 iunie 1985, prin lansarea navei spațiale Soiuz T-13, la bordul căreia se aflau cosmonauții Vladimir Djanibekov și Victor Savinîh. S-a optat pentru un ehipaj format din două persoane pentru a se putea lua la bord cantități mai mari de provizii, combustibil și unelte necesare pentru operațiunilor de reparare. În plus, s-a renunțat complet la echipamentul necesar pentru cuplarea automată, montându-se în schimb un sistem laser pentru măsurarea distanței până la stația spațială.

Aici m-am confruntat cu o mare problemă în căutarea informațiilor. Mă interesa să aflu cum s-a desfășurat cuplarea cu stația spațială, dar în limbile cunoscute mie nu aveam decât informații vagi. În schimb am descoperit jurnalul lui Savinîh, dar numai în limba rusă! Desigur, am apelat la Google translate, dar traducerea era una aproximativă. Mi-a luat jumătate de oră să dezleg enigma cuvântului tradus în română ”luca”. Abia după ce am intrat pe un dicționar rusesc și l-am tradus, tot cu Google translate, am aflat că acel cuvânt era tradus aiurea, de fapt era vorba despre banala trapă. Nu puteam să fiu sigur că am înțeles ceea ce nota cosmonautul rus, așa că am luat o scurtă pauză.

Speram să găsesc ceva despre Saliut 7 în cele patru volume ”Rockets and people”, scrise de către Boris Chertok, în care este prezentată istoria programului spațial sovietic de la începuturile sale până în 1990. În cel de-al patrulea volum am găsit informația care mă interesa. Pe perioada de pregătire a echipajului s-a cerut colaborarea cu sistemul de monitorizare spațială al armatei sovietice, ”Ei au aveau la dispoziție sisteme de antene și calculatoare puternice și erau în stare să determine orbita adevărată a stației Saliut 7. Spre deosebire de noi, ei nu aveau nevoie de transpondere la bord pentru monitorizarea orbitei. Le-am cerut nu numai să determine orbita stației, ci și viteza unghiulară de rotație. Ne-au dat un răspuns liniștitor: «Stația dumneavoastră nu se rotește deloc!»”

Vestea era una foarte bună. Cuplarea cu o stație spațială care se rotește dezordonat este aproape imposibilă. Dar asta nu însemna că andocarea la Saliut 7 a fost una ușoară. Vă reamintesc că stația spațială sovietică era complet ieșită de funcțiune. La bordul ei nu mai funcționa nimic, nu erau aprinse nici măcar luminile de poziție. Era un obiect complet inert.

După două zile de la lansare, dirijați de la sol, cosmonauții de la bordul navei spațiale Soiuz T-13 au reuși să vadă stația spațială. A început apropierea, timp în care cosmonauții au transmis imagini către echipa de control al zborului. Savinîh transcrie în jurnalul său: ”Djanibekov: Distanța 200 m. Pornesc motoarele. Ne apropiem de stație cu 1,5 m/s, viteza de rotație a stației este normală, este practic stabilă. Vai, Soarele ne deranjează… acum e mai bine. Reperele de andocare sunt aliniate. Decalajul dintre navă și stație este în parametri normali. Încetinim… așteptăm contactul.” După câteva secunde: ”Savinîh: Avem contactul. Ne-am cuplat.” În aceste câteva propoziții scurte totul pare simplu și banal. Nu a fost așa. Djanibekov a dat dovadă de o măiestrie ieșită din comun în arta pilotajului spațial. Probabil că asta au dorit să sublinieze dramatic realizatorii filmului Saliut 7, atunci când în povestea lor au fost două tentative de cuplare cu o stație spațială care se rotea.

O dată cuplarea reușită putea începe misiunea propriuzisă: repararea stației spațiale, o sarcină extrem de complexă. Nimeni nu cunoștea cum a fost afectat microclimatul din interiorul ei. S-a produs depresurizarea? Există gaze toxice? Cei doi cosmonauți trebuiau să se înarmeze cu răbdare și multă prudență. Mă întorc la jurnalul lui Savinîh. ”Centrul de control: Deschideți trapa.” (Aici cred că este vorba despre trapa navei spațiale Soiuz.) ”Savinîh: Am deschis-o.”Centrul de control: Cum arată? Care este temperatura trapei?” (Aici cred că ste vorba despre trapa stației spațiale.) ”Djanibekov: Trapa este umedă. Nu vedem altceva.” ”Centrul de control: Am înțeles. Rotește cu grijă opritorul cu 1-2 ture și întoarceți-vă repede în modulul de locuit al navei spațiale. Djanibekov, rotește doar cu o tură și verifică dacă se aude vreun șuierat.” ”Djanibekov: Se aude un șuierat, dar este foarte slab.” ”Centrul de control: Este în regulă, mai deschide-l puțin.” ”Djanibekov: S-a făcut. Acum șuieră cu adevărat. Presiunea începe să se egalizeze.”

Centrul de control al zborului cere ca cei doi astronauți să închidă trapa navei Soiuz și să aștepte egalizarea presiunii. După câteva minute de așteptare . ”Djanibekov: Acum presiunea este 700 mm. Deschid trapa [navei spațiale]. Am deschis-o.” Mai urmează câteva dialoguri Pământ-Cosmos, după care, cu prudență, este deschisă trapa stației spațiale. ”Centrul de control: Primele impresii?” ”Djanibekov: Este foarte frig, fraților!”

Cei doi aveau la îndemână măști de gaze, pentru orice eventualitate. În interiorul stației totul era înghețat. Savinîh nota, foarte plastic, în jurnalul său: ”Mă simțeam ca într-o casă abandonată. O tăcere asurzitoare ne apăsa urechile.” A doua zi după cuplare a început munca de readucere la viață a stației spațiale. Mediul din interiorul ei era unul foarte neprielnic. Pe lângă temperatura scăzută, faptul că toate sistemele de la bordul lui Saliut 7 încetaseră să mai funcționeze, inclusv sistemul de ventilare, făcea ca aerul expirat, bogat în bioxid de carbon, să rămână în dreptul feței cosmonauților. Exista astfel riscul intoxicării. Din acest motiv în interiorul staţiei lucra numai un singur cosmonaut, celălalt fiind pregătit, în nava spaţială Soiuz, să intervină atunci când era nevoie.

Prima problemă care a trebuit să fie rezolvată a fost restabilirea alimentării cu energie electrică. Au fost verificate cele opt baterii ale stației și s-a constatat că șase, din totalul de opt, erau în bună stare și puteau fi reîncărcate. A urmat conectarea lor direct la panourile solare. O dată îndeplinită această operațiune, cu ajutorul navei spațiale Soiuz, stația spațială a fost orientată astfel încât panorile solare să primească lumină de la Soare. Savinîh nota în jurnalul său un dialog pe care numai cei care au trăit în vremea comunismului pot să îl înțeleagă. Pentru cei mai tineri, voi spune că pe atunci era o mare greșeală să faci referiri la Dumnezeu. ”Centrul de control: Vă anunțăm că a început încărcarea bateriilor.” ”Djanibekov: Slavă Domnului!” ”Centrul de control: Nu v-am înțeles, nu v-am auzit.” ”Djanibekov împreună cu Savinîh: ”Slavă Domnului!” ”Centrul de control: Ați făcut o treabă bună.”

După restabilirea alimentării cu energie electrică a stației spațiale lucrurile au început să revină la normal. Au urmat zile de muncă grea până când Saliut 7 a devnit din nou complet oprațională. Avea să mai primească la bordul și alte echipaje. Ultimul avea să o părăsească în iulie 1986. În februarie 1991 Saliut 7 reintra în atmosferă…

Ce provocase avaria care a dus la ișirea completă din funcțiune a stației spațiale? Un defect, oarecum minor; un senzor de la bateria numărul patru. Acesta avea rolul de a comanda oprirea încărcării atunci când bateria era complet încărcată. La un moment dat, după pierderea legăturii cu stația spațială, acesta s-a defectat, semnalând în permanență că bateria era complet încărcată. Ori de câte ori calculatorul de bord comanda reîncărcarea bateriilor, acest senzor o anula. În cele din urmă bateriile s-au descărcat complet, iar Saliut 7 a ieșit din funcțiune.

Încheiere

Filmul Saliut 7, deși se îndepărtează mult de la faptele istorice, este unul pe care vi-l recomand cu căldură. El conturează foarte convingător o poveste despre eroismul ce poartă umanitatea în spațiu. Pe genericul de final, apare o scenă reală și sugestivă pentru o anume atmosferă din acele timpuri. Cei doi cosmonauți se pregăteau pentru o transmisie televizată în direct. Iată dialogul dintre cei doi și sol: ”Centrul de control: Totul este curat și ordonat, Vladimir?” ”Suntem în cadru?” ”Centrul de control: Da, grozav! Poți expira ca să văd și eu ? [Unul dintre cosmonauți expiră] Bravo, nu se vede condens… Acum, am nevoie să vă dați căciulile jos pentru un minut, sau așa ceva. Pentru că nu vă putem arăta purtând căciuli acolo… [Cosmanuții își dau jos căciulile de pe cap și le ascund sub jachete.] Bine, băieți. dacă aveți ceva de spus, noi suntem pregătiți.”

 

 

Comentați pe Facebook