5
(2)

Au trecut 50 de ani de la prima aselenizare a oamenilor. Numai așa îmi pot da seama că a trecut timpul. Pentru că, dacă mă gândesc la aselenizarea din 1969, mi se pare că s-a întâmplat chiar ieri dimineața. Credeți-mă, vă rog, atât de vii îmi sunt în minte acele zile de vară, încât nu mai pot conștientiza trecerea timpului. Desigur, plătesc și eu, ca toată lumea, asprul preț al uitării. Dar ceea ce am simțit atunci nu am cum să uit. Ce zile au fost acelea! Dacă cineva m-ar întreba, banal, care este cel mai mare regret al meu din această viață, i-aș răspunde, cu siguranță: marele meu regret este acela că nu voi mai apuca să trăiesc clipe asemănătoare celor din iulie 1969. Au fost clipe fantastice, în care Luna intrase în casa multora dintre pământeni, pentru că pe suprafața ei se aflau doi oameni. Doi oameni, care, la sute de mii de kilometri de casă, purtau cu ei întreaga noastră umanitate, nu ca pe o povară, ci ca pe o speranță.

Iulie 1969, București, Drumul Taberei

Mă mutasem de curând, cu toată familia, în București. Părăsisem orașul copilăriei, Mangalia, un loc care acum îmi pare magic, dar asta este o altă poveste. În schimb, Bucureștiul îmi părea un oraș dintr-o altă țară, o metropolă gălăgioasă, dominată de blocuri-turn și asfalt încins, în care nu mai aveam bucuria aventurilor mele nemaipomenite de pe malul mării. Nu îmi făcusem prieteni, în schimb am descoperit biblioteca din cartier, pe care o vizitam o dată sau de două ori pe săptămână, așa cum făceam și cu biblioteca orășenească din Mangalia. Descopeream de fiecare dată cărți noi, dar, mărturisesc asta, mă interesau strict cele în care se povesteau aventuri spațiale. Neavând prieteni în acea vreme, eram prea proaspăt în oraș, mă obișnuisem să îmi imaginez că zbor sus, sus de tot, în Cosmos. Imaginația mea, așa cum cred că vă dați seama, era stimulată de pozele colorate din revista Știință și tehnică…

Așteptam cu nerăbdare decolarea rachetei Saturn V, care urma să poarte spre înălțimi capsula misiunii Apollo 11. La televizor apăreau, destul de des, știri despre viitorul zbor spre Lună. Televiziunea Română acorda atenția cuvenită acestei misiuni epocale. Pe ecranul televizorului au apărut două personaje, care mi-au devenit rapid foarte dragi: Andrei Bacalu și Tudor Vornicu.

Andrei Bacalu

Andrei Bacalu, într-un interviu publicat de Jurnalul Național: ”Înainte de lansare am difuzat subiecte de 5 până la 10 minute în jurnalele de actualităţi, conferinţe de presă ale echipajului şi reportaje din timpul pregăti­rilor. Prima transmisie de durată a fost cea a lansării şi a primei etape a zborului, până la inserţia pe traiectoria spre Lună, pe cât îmi aduc aminte, timp de câteva ore. După aceea am intrat într-o transmisie parcă nesfârşită, care a culminat cu noaptea aselenizării. Cred că atunci am fost în emisie vreo 17 ore, practic, fără pauze. Dar sunt aproape sigur că a meritat să facem cu toţii, şi noi, şi telespectatorii, un asemenea efort.” Vai, chiar că a meritat! Eu urmăream fără încetare transmisiile Televiziunii Române iar cei doi mari oameni de televiziune aveau puterea fantastică de a însufleți întâmplările din timpul zborului. Bacalu, medic de profesie, era în apele sale atunci când ne dădea informații despre zbor, cu unele detalii tehnice pe care nu le înțelegeam, deși mă documentasem din revista Știință și Tehnică și din ziarele vremii. Intervenea atunci Tudor Vornicu, care simțea că omul obișnuit este pus în dificultate. Punea întrebările cuvenite, iar Bacalu clarifica lucrurile. Cei doi alcătuiau un cuplu formidabil, de parcă toată viața se pregătiseră pentru a transmite în direct această misiune.

Aventura

După lansarea din 16 iulie aproape că nu m-am mai desprins din fața televizorului. Urmăream cu încântare fiecare etapă a misiunii Apollo 11, în drumul său către Lună. Iar când transmisiile încetau, cădeam într-un soi de reverie și mă imaginam alături de eroii mei. Vorbeam cu ei, le dădeam indicații, îi încurajam sau, pur și simplu stăteam la taifas. Nici măcar în somn nu mă despărțeam de cei trei astronauți. Atât de intensă era trăirea mea, încât îi visam!

A venit apoi ziua cea mare: 20 iulie 1969. Bacalu și Vornicu au comentat clipă de clipă etapele parcurse de modulul lunar, LM, până la suprafața Selenei. Din câte țin minte nu erau imagini, tehnologia de atunci nu permitea o asemenea chestie, devenită banală în zilele noastre. Dar cei doi au reușit să suplinească absența lor. Comentariile făcute de către cei doi mari oameni de televiziune compensau din plin absența suportului vizual. Clipă de clipă Bacalu ne povestea ce se petrece cu modulul lunar în drumul său către suprafața satelitului nostru natural.

Stăteam pe scaun, încordat, ținând în mână un creion pe care îl transformasem într-o manșă imaginară, cu ajutorul căreia zburam și eu, alături de Armstrong și Aldrin, către Lună. În acele clipe putea să se sfârșească lumea, eu nu mi-aș fi dat seama. Eram cu ei, acolo sus, la sute de mii de kilometri distanță de Pământ.

Bacalu continua să ne povestească ce manevre face modulul lunar în vederea aselenizării. Nu mai țin minte dacă a insistat pe probleme care au apărut pe traiectoria de coborâre.

Mai târziu aveam să aflu că au existat probleme grave, care ar fi putut duce la anularea aselenizării. În primul rând, calculatorul de bord, cel mai perfecționat din acea vreme, a început să afișeze mesaje de eroare (1201 și 1202) a căror semnificație nu o cunoștea decât unul dintre eroii anonimi ai misiunii Apollo 11. Este vorba despre tânărul Steve Bales, care la acea vreme avea 26 de ani. El, după o analiză rapidă a datelor transmise de către calculatorul de bord, a decis că misiunea poate continua… În al doilea rând, același calculator de bord, îndrepta modulul lunar către o zonă foarte accidentată, neprielnică aselenizării. Armstrong a decis să preia el însuși comenzile de zbor și a început să caute un loc favorabil pentru depunerea modulului lunar. Secundele treceau, iar nivelul combustibilului din rezervoare a ajuns la un nivel alarmant de scăzut. Se apropia momentul în care aselenizarea să fie anulată. În cele din urmă, modulul lunar a aselenizat, iar în rezervoare mai avea combustibil pentru numai 20 de secunde de zbor…

Revenind la ziua de 20 iulie 1969, Vornicu și Bacalu au anunțat victorioși că aselenizarea a reușit. Imediat am sărit de pe scaun și am început să țopăi în jurul mesei. Era ora 22:17:42. Mi-au trebuit minute bune, și intervenția tatălui meu, pentru a mă liniști și pentru a îmi relua locul pe scaun. Bacalu tocmai anunța că se pune în discuție modificarea programului de lucru pe suprafața Lunii. Conform acestuia, cei doi astronauți ar fi trebuit să mănânce, după care să tragă un pui de somn și abia mai apoi să pășească pe Lună. Era important să știu ce decizie va fi luată, nu cumva să dorm tocmai în timpul marelui eveniment. În cele din urmă s-a anunțat că s-a renunțat atât la masă, cât și la somn, iar astronauții se pregătesc să iasă din modulul lunar, pentru a păși pe Lună. S-a anunțat că transmisia din studioul Televiziunii Române se va întrerupe, urmând a fi reluată peste câteva ore.

Era deja târziu, dar eu nu voiam cu nici un chip să dorm. Tata a insistat, dar am rămas pe poziții… o vreme. Mai cu vorba bună, mai cu forța, tata m-a convins să dorm un pic, promițându-mi că mă va trezi la ora cuvenită. Nu mai știu cum și dacă am adormit, dar la ora reluării transmisiei eram pe scaun, în fața televizorului. Tremuram de nerăbdare. Încercam să îmi imaginez ce se întâmplă acolo, pe Lună. Știam că spațiul din interiorul modulului lunar este extrem de înghesuit.

Apoi Bacalu a anunțat că începe depresurizarea modului, în vedere începerii activității extravehiculare. Credeam că gata, imediat Armstrong va coborî pe Lună.

Nu a fost așa. Au urmat minute chinuitoare de așteptare și nici măcar vocea calmă a lui Bacalu nu îmi atenua nerăbdarea.

Apoi s-a anunțat că trapa modului s-a deschis. Alte minute chinuitoare de așteptare, 12 la număr, aveam să aflu mai târziu, și Armstrong a început să coboare către suprafața lunară. Încordarea mea se îndrepta către paroxism. În fond, ce mare scofală să cobori o scară? Nu are cum să îți ia mai mult de câteva secunde, poate zeci. Iar eu, în fața televizorului, eram obligat să aștept.

Vedeam imaginile de pe Lună. Niște contururi mai degrabă neclare, încât trebuia să fac un efort pentru a recunoaște trenul de aterizare și scara modului lunar. Bacalu ne spunea că telespectatorii americani văd această transmisie în culori. Cât de mult îi invidiam pe americani pentru chestia asta! Am distins la un moment dat silueta lui Armstrong în timp ce cobora scara. ”Uite tată! Uite tată! Ăla este Armstrong! Îl vezi?”. Îl vedea. Coborârea scării a durat o viață întreagă pentru mine: cinci minute și ceva.

Apoi Armstrong a pus piciorul pe Lună rostind faimoasa frază: ”Un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru omenire.” Pe ecranul televizorului meu distingeam cu greu silueta pământeanului care coborâse pe Lună. Dar nu conta. Eram acolo, alături de el, iar inima dădea să îmi spargă pieptul.

Nichita Stănescu scria foarte frumos despre momentul primului pas pe Lună. ”Alunizarea a fost aproape un act petrecut în vis. […] Putem spune cu mâna pe inimă că niciodată cuvântul vis nu a răsunat mai maiestuos decât acum. Putem spune cu mâna pe inimă că niciodată poezia nu s-a aflat mai în actualitate ca acum. Ce însemna pulsul de 156 de bătăi pe minut al lui Armstrong? Ce semnificație are pulsul sporit de atunci a milioanelor de oameni? El are semnificația emoției. El este aura emoției. Aura acelei emoții care a înconjurat ideea cea rece, cea precisă, cea care a înconjurat noțiunile abstracte. Nu numai știința a fost de față la coborârea pe Lună, ci și poezia. Amândouă au fost de față!”

Aveam să descopăr după decenii acest fabulos text scurt al lui Nichita Stănescu, și imediat m-am regăsit în el. Uneori îl parafrazez spunând că nu numai Armstrong și Aldrin au pășit pe Lună ci și eu, copilul în vârstă de 12 ani, alături de alte milioane și milioane de oameni, care trăiau, la fel ca mine, cu inima, acele momente de vis.

După vreo douăzeci de minute Aldrin i s-a alăturat lui Armstrong. Dacă țin minte bine, transmisia de pe suprafața Lunii a durat, cu întreruperi, vreo două ore. Bacalu și Vornicu comentau fiecare etapă. Apăreau chestii tehnice, cum ar fi EASEP (Early Apollo Scientific Experiments Package), LRRR (Lunar Ranging Retroreflector) etc. Bacalu, extrem de bine documentat, ne explica simplu ce înseamnă aceste abvrebieri și care este utilitatea științifică a acestor instrumente. Eu, în fața televizorului, eram copleșit de ceea ce vedeam pe ecran. Eram un copil fericit.

Cum m-a însuflețit aselenizarea? Nu am cuvinte pentru a descrie așa ceva. Ca mai toată lumea, eram convins că acest prim pas al omului pe Lună va deschide calea unor programe spațiale și mai ambițioase. Eram convins că până în 1990 oamenii vor fi deja pe Marte și, în timp ce Armstrong și Aldrin se aflau pe Lună, deja îmi făceam planuri. Mă voi pregăti, am să mă apuc să fac și sport (nu îmi place sportul), numai să pot face parte și eu din echipajul care va pleca spre Marte. Îmi făcusem, în minte, și o scurtă listă cu lucrurile pe care trebuie să le învăț: astronomie, fizică, geologie (tocmai aflasem de la Bacalu cât de importantă este geologia lunară) și tot ceea ce ține de rachete. Musai trebuia să inventez una nouă, nemaipomenită. Multe din întâmplările din viața mea au avut ca punct de plecare acea dimineață în care doi oameni, ca și mine, au pășit pe suprafața Lunii.

Aselenizarea în presa românească

Abia am așteptat să vina tata cu ziarele de a doua zi de după aselenizare. Le-am citit cu atenție, apoi le-am decupat și le-am pus în dosarul meu cu exploararea spațială. Din păcate acel dosar s-a pierdut, împreună cu celelalte dosare la care țineam foarte mult, așa că nu pot să fac acum o trecere în revistă a felului în care presa de la noi a prezentat evenimentul. Puteți fi siguri, entuziasmul presei din România era general.

Din fericire, pe site-ul HotNews am găsit o mică galerie foto cu articole din presa vremii, dedicate acestui subiect. În Scânteia, era publicată corespondența, prin telefon, a lui C. Alexandroaie: ”AMERICA LA ORA ASLENIZĂRII. Cu o oră înaintea selenizării orașele americane arătau ca părăsite. Teatrele, sălile de cinematograf erau goale, străzile pustii. Șoselele naționale ofereau o imagine nemaivăzută și stranie: circulația încremenise, automobilele oprindu-se acolo unde se aflau în minutele de dinaintea aselenizării. Timpul parcă se oprise în loc – toată lumea se afla în fața televizoarelor în orice casă sau instituție. Până și pe ecranele televizoarelor din aeroporturi, care niciodată până acum nu fuseseră folosite decât pentru a anunța orarul curselor aeriene, pasagerii aflați în sălile de așteptare au putut urmări transmisia în direct a primilor pași ai omului pe Lună. […] Pe terenurile de sport întrecerile au fost întrerupte pentru câteva minute în momentul aselenizării. Aflarea veștii a electrizat tribunele, determinând manifestări frenetice de entuziasm și cascade de urale. Nici un alt eveniment din istoria contemporană a Americii nu a emoționat atât de puternic poporul ei. […]”

Tot în Scânteia, sub titlul ”Un succes strălucit al gândirii științifice: OAMENI PE LUNĂ!”, era publicată telegrama transmisă de Nicolae Ceaușescu președintelui american, Richard Nixon. Un mesaj oficial, și după tipicul vremii, lemnos la culme: ”În numele poporului român, al Consiliului de Stat și al meu personal vă transmit, domnule președinte, dumneavoastră, poporului americani, astronauților Neil Armstrong și Michael Collins, oamenilor de știință, tehnicienilor și muncitorilor care au contribuit la realizarea grandiosului act de coborâre pe Lună a primilor pământeni, expresia celor mai vii sentimente de bucurie, sincere și călduroase felicitări. Aselenizarea și plecarea cu succes de pe satelitul Terrei a cabinei spațiale Vulturul reprezintă o victorie epocală a științei, o expresie strălucită a capacității creatoare a umanității, un moment memorabil în istoria cunoașterii universale. Ne exprimăm speranța că această victorie a geniului uman va avea o influență favorabilă nu numai asupra progresului general al științei și tehnicii ci și asupra relațiilor dintre popoare, asupra cauzei păcii și colaborării internaționale.”

După câteva săptămâni

Am așteptat să văd cum era povestită în Știință și tehnică aventura misiunii Apollo 11. A trebuit să aștept până în august, când în revistă a fost publicat un amplu articol cu titlul ”Un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru umanitate” semnat de Ion Pascaru.

Un articol tehnic, aproape lipsit de emoție. Succesiuni de evenimente, descrieri tehnice, scurte biografii ale astronauților, primele rezultate obținute… cam atât. Dar nu conta. M-am apucat să învăț pe dinafară articolul din revistă. Nu uitați, îmi propusesem să ajung pe Marte. Cu siguranță voi ajunge acolo. În vis. 

Cât de util a fost acest articol pentru tine?

Dă click pe o steluță să votezi!

Medie 5 / 5. Câte voturi s-au strâns din 1 ianuarie 2024: 2

Nu sunt voturi până acum! Fii primul care își spune părerea.

Întrucât ai considerat acest articol folositor ...

Urmărește-ne pe Social Media!

Ne pare rău că acest articol nu a fost util pentru tine!

Ajută-ne să ne îmbunătățim!

Ne poți spune cum ne putem îmbunătăți?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here