În urmă cu mai bine de un deceniu, pe la începutul anilor 2000, o știre timidă și-a făcut loc printre scandalurile și cancan-urile politicii, sportului sau show-biz-ului românesc. O știre micuță, apărută mai degrabă ca un comunicat de presă: în România se descoperise cel mai vechi Homo sapiens din Europa.
Nu mulți au fost cei care au băgat-o atunci în seamă. În afara țării, însă, comunitatea științifică, precum și revistele de profil, titrau această știre cu litere de o șchioapă. România dovedea încă o dată că este acel El Dorado al arheologiei preistorice despre care vorbeau specialiștii de peste tot. România putea să ofere răspunsuri la întrebări la care nimeni nu a putut răspunde de peste 150 de ani. Dar cine să audă aceste semnale?
Mărturisesc că am fost unul dintre cei care au arătat un interes deosebit acestei știri. La diversele publicații la care am scris de-a lungul timpului, am pomenit de fiecare dată despre Ion din Anina, Oase 1, sau cum i s-a mai spus acestui bătrân Homo sapiens. La fel, un nume care se leagă indisolubil de el, Oana Moldovan, speologul care a oferit lumii rămășițele acestui strămoș al omenirii.
Apoi, am aflat că fosila cu pricina (o mandibulă) a dispărut din țară. Oameni de presă, muzeografi, toți îmi spuneau același lucru… cel mai vechi Homo sapiens a dispărut din România, nimeni nu știe unde. Sincer, nici nu mai știu cine a lansat primul acest zvon. Și am fost cuprins de furie. Părea o treabă tipic românească.
Parcă revedeam povestea celor trei falange de om de neanderthal descoperite în anii ’20 în Țara Hațegului (singurele fosile neanderthaliene descoperite vreodată pe teritoriul României) și declarate cam tot de pe atunci dispărute. Ei bine, nu sunt dispărute, deși cam asta veți auzi pe la toate muzeele țării. Dar povestea lor o voi relata, cu siguranță, într-un alt articol.
Revin la povestea mandibulei descoperite în Peștera cu Oase, undeva în apropiere de Anina. A fost nevoie să apară o știre în revista de specialitate Nature ca să realizez că mandibula cu pricina fusese analizată de o echipă internațională de specialiști și că spunea o poveste fabuloasă. O poveste despre un om care avusese un străbunic neanderthalian, care trăise în urmă cu cel puțin 36.000 de ani pe teritoriul României, și care demonta o întreagă literatură de specialitate.
Din nou, în România de abia dacă s-a vorbit despre așa ceva. Au făcut-o mai mult dacologii care deja îl vedeau pe stră-stră-străbunicul lui Burebista sau pe niște neanderthalieni cu cușmă dacică. Apoi, mi-a ajuns în mâini un documentar străin despre evoluția omului, în care se relata povestea lui Ion din Anina. Da, în documentar se spunea că mandibula se află în România, dar tot acolo se spunea că un arheolog portughez făcuse descoperirea cu pricina. Nu mai înțelegeam nimic.
Șansa mea a fost ca, în urma căutărilor mele, să dau nas în nas (dacă se poate spune așa unei întâlniri pe o platformă online dedicată cercetătorilor) cu Oana Moldovan. Câteva zile mai târziu eram în biroul dumneaei de la Institutul de Speologie din București. Iar ceea ce urmează să citiți este povestea incredibilă a celui mai vechi Homo sapiens din Europa, a femeii care a luptat ca el să ajungă acolo unde îi este locul și, nu în ultimul rând… despre drama omului de știință din România.
Oana Moldovan: Corect ar fi să încep menționând că această descoperire se datorează pasiunii unor speologi amatori. Este vorba despre trei speologi care au intrat într-o peșteră cunoscută de altfel, Peștera cu Oase, dar într-o secțiune nouă a acesteia. Trebuie menționat că era o arie în care se găseau foarte multe oase de animale, ceea ce nu este o raritate în România. La noi există numeroase astfel de peșteri care abundă în fosile animale.
Surpriza a fost însă ca, printre resturile osteologice animale, să se descopere o mandibulă umană. Acum, trecem de la pasiune la cercetarea veritabilă. Vreau să adaug că speologi amatori există în număr mare în România. Problema unora dintre ei este că au un ego super dimensionat și, ca urmare, fie nu declară descoperirea, fie o declară celor care nu sunt specialiști. În cazul de față am avut noroc să dăm peste niște oameni conștienți de posibila valoare a descoperirii lor, iar ei au alertat imediat Institutul de Speologie.
Ca o paranteză, menționez că, în prezent, în România, persistă încă o dispută foarte veche între cine trebuie să fie anunțat primul, arheologii sau speologii. Dar, având în vedere că nu prea există arheologi de peșteră la noi în țară, Institutul de Speologie are competența de a lua decizii în această privință. Nu spun că speologii fac arheologie, chiar dacă noi am participat la situri arheologice, atât în țară, cât și în afara ei. Ceea ce spun este că știm cum să abordăm un sit arheologic. Dar în niciun caz nu avem pretenția de a fi arheologi.
A FOST NEVOIE DOAR SĂ VĂD LOCUL ÎN CARE SE AFLA MANDIBULA CA SĂ ÎMI DAU SEAMA CĂ ERA VORBA DESPRE CEVA FOARTE, FOARTE VECHI
Revenind la mandibula Oase 1, vreau să spun că, atunci când mi-a parvenit informația, nu puteam ști dacă e vorba despre un rest vechi sau unul nou. Tot ce puteam face era să mergem să inspectăm situl. Și aici vreau să adaug că în secțiunea de peșteră în care a fost descoperită mandibula nu se poate intra decât cu echipament de scafandru. Pentru cei care nu știu ce înseamnă accesul într-o astfel de secțiune, trebuie spus că este extrem de dificil.
În afară de sifoane, de strâmtori, există secțiuni în care se face uz de coardă, chiar și un speolog profesionist poate avea probleme mari într-o peșteră ca aceasta. A fost nevoie doar să văd locul în care se afla mandibula ca să îmi dau seama că era vorba despre ceva foarte, foarte vechi. Am luat atunci decizia de a recupera mandibula, și asta pentru că nu existau oameni pregătiți care să pătrundă într-un astfel de loc.
Pasul următor a fost contactarea specialiștilor. Mărturisesc că nu știam cine se ocupă în România de partea asta de antropologie. Ulterior, contactându-l pe paleoantropologul român Andrei Soficariu, am aflat că nu există specialiști români într-un astfel de domeniu. Toți cercetează perioade mult mai recente. La început am contactat un mare paleoantropolog englez, însă acesta nici măcar nu s-a sinchisit să îmi răspundă la emailuri.
A făcut-o în schimb americanul Erik Trinkaus, o somitate în domeniu care, în plus, lucrase și în alte situri din Europa Centrală și de Est. Trinkaus nu numai că a răspuns imediat, dar a și venit în România ca să vadă mandibula. Iar pentru el a fost clar din primul moment că este vorba despre ceva deosebit. Morfologia mandibulei nu era una tipică pentru un Homo sapiens clasic, iar asta însemna că ne aflăm în fața unei descoperiri de excepție.
Pe măsură ce au avansat studiile genetice, ne‑am dat seama că aceste resturi fosile sunt realmente fabuloase. Cea mai veche populație cunoscută din Europa. Una care nu se aseamană cu nicio altă populațe de pe teritoriul european. Vorbim despre o populație care a dispărut, fiind înlocuită de altele care au migrat pe acest teritoriu. Este, fără doar și poate, ceva deosebit din toate punctele de vedere.
SUNT CONVINSĂ CĂ UNDEVA, ÎN APROPIERE, EXISTĂ O ZONĂ DE LOCUIRE PE CARE NOI ÎNCĂ NU AM GĂSIT-O
Oase 1 este, în fapt, o mandibulă descoperită pe podeaua de calcit a peșterii. În schimb, există și un al doilea individ, Oase 2, reprezentat de o mulțime de fragmente de craniu, și vreau să spun că în acest moment craniul a fost reconstruit și este aproape complet. Îi lipsește doar mandibula. Este vorba, cert, de doi bărbați. Unul tânăr, probabil un adolescent, Oase 1, și un bărbat adult, Oase 2.
Culmea a fost că mandibula Oase 1 era mult mai bine conservată decât fragmentele de craniu Oase 2, chiar dacă acestea din urmă erau îngropate în sediment. Și astfel, am obținut ADN-ul lui Oase 1, care ne-a indicat o vârstă de circa 36.000 de ani, de departe cel mai vechi Homo sapiens din Europa. În schimb, datarea lui Oase 2, în lipsa ADN-ului acestuia, indică 29.000 de ani.
Problema este, și asta este o informație nepublicată încă în revistele de specialitate, că Oase 2 a fost reanalizat, iar vârsta sa ar fi relativ aceeași cu cea a lui Oase 2. Și pare plauzibil, pentru că, morfologic vorbind, este aceeași populație. Sunt convinsă că undeva, în apropiere, există o zonă de locuire pe care noi încă nu am găsit-o.
În schimb, arheologii români au făcut săpături într-o peșteră apropiată acolo unde au descoperit urmele unei locuiri temporare foarte vechi, ale unei vetre, dar nu se poate face încă o corelație cu fosilele din Peștera cu Oase. Este clar astăzi că individul de la care provine mandibula a avut strămoși neanderthalieni.
Procentul de ADN neanderthalian descoperit în această fosilă este cel mai mare identificat vreodată la o populație din Europa. Probabil că este înrudit genetic și cu populațiile din nordul Africii, care sunt mult mai vechi. De unde și posibilitatea ca acolo să fi existat strămoșii lui. Această populație a migrat în Europa, dar nu știm cât de departe a ajuns. În orice caz, a atins bazinul Dunării.
PEȘTERA CU OASE NU A FOST O PEȘTERĂ ÎN CARE OAMENII SĂ FI LOCUIT VREODATĂ. NUMĂRUL MARE DE FOSILE SE DATOREAZĂ ÎN PRINCIPAL ACȚIUNII APEI
Fac acum trimitere către o altă fosilă, un femur uman, descoperit în Siberia și care a fost datat la 45.000 de ani. Chiar dacă procentul de ADN neanderthalian din acesta este extrem de redus, ceea ce este o bizarerie, date fiind erorile care pot apărea la datări, pot spune că Oase 1 și acel individ siberian erau probabil contemporani. Iar când spun contemporani, mă refer că au trăit într-un interval de maxim 2.000 – 3.000 de ani.
Contemporani, dar nu înrudiți. Fără îndoială că au existat rute de migrație ale populațiilor, care ne sunt necunoscute. Dar clar, Oase 1 nu vine din Siberia. Poate fi vorba de o populație care s-a izolat, care a întâlnit grupuri de neanderthalieni cu care a interacționat sexual și care a evoluat separat, dar care dispare fără a lăsa urme în omul modern. Nimic nu este sigur când vorbim despre acești oameni.
În schimb, este cert că individul de la care provine mandibula nu a trăit și nici măcar nu a murit în peșteră. La fel, a devenit evident în urma cercetărilor că mandibula a fost adusă de apă, la fel ca și multe dintre oasele de animale aflate acolo. Știm cu certitudine că actualul acces în peșteră nu este același din perioada în care provin fosilele. Peștera s-a închis în mod natural. Existau alte guri de ieșire. Nu ne putem da seama nici măcar de galeriile care au existat odinioară și care s-au prăbușit.
Dar o concluzie este clară, Peștera cu Oase nu a fost o peșteră în care oamenii să fi locuit vreodată. Numărul mare de fosile se datorează în principal acțiunii apei și, posibil, altor animale sau oameni care au mutat oasele de colo-colo. Este adevărat că au existat discuții numeroase privind modul în care oasele au ajuns acolo.
Există un femur de urs de peșteră poziționat pe un vârf de stâncă în interiorul peșterii, la cel puțin 1,20 metri înălțime. De asemenea, au fost observate cranii de urs în niște nișe formate în roca calcaroasă, mult înălțate față de podeaua peșterii. Acestea pot fi o dovadă a unei intervenții umane. Dar am auzit ipoteze care mai de care mai fanteziste.
Eu nu cred că se poate vorbi de un rit. Părerea mea este că oamenii au avut acces ulterior în zonă. Am spus-o, și continui să susțin asta, că poate oamenii au poziționat acel femur de urs de peșteră pe stâncă, poate că ei au poziționat chiar și mandibula acolo unde a fost descoperită, deși nu se poate spune că avea vreo poziție deosebită. Eu sunt convinsă că oamenii au pătruns în peșteră ulterior formării depozitului de oase, că mandibula era complet separată de alte resturi umane și că nu a existat niciun fel de ritual. Adevărul simplu este că speologi amatori au existat și în preistorie.
Peste toate, descoperirea de la Peștera cu Oase ne-a arătat clar că Dunărea a fost o cale de acces către Europa Centrală și Occidentală. Evident, dacă te uiți la geografia estului Europei, realizezi imediat că Dunărea este nu numai o sursă de hrană extrem de importantă, utlizabilă tot timpul anului, dar este și o rută importantă de migrație. Dacă te uiți la peșterile de pe malurile Dunării, multe dintre ele acoperite de ape, îți dai seamă că vorbim de un potențial arheologic uriaș.
Din păcate, noi ne-am rezumat să cercetăm epoca fierului ori a bronzului și, eventual, neoliticul. Există mii de peșteri neexplorate arheologic în România, în care vezi clar modelul de locuire. Există un tipar care se repetă în toată Europa. Locurile sunt clar unele în care s-a locuit. Iar la noi nu se face absolut nimic în acest sens.
ÎN LOC SĂ FIM APRECIAȚI, MINISTERUL CULTURII M-A AMENINȚAT CU DOSAR PENAL
Spun încă o dată că mi-am dorit enorm ca această cercetare să fie făcută de români, mai ales români tineri care să învețe niște metode de la străinii care erau specializați în peșteri. Poate părea ideal ceea ce voiam, dar îmi doream un grup care să se sudeze și care să lucreze și pe viitor. Și revin acum asupra reacțiilor din România, ulterioare descoperirii.
Poate părea absurd, dar în loc să fim apreciați, Ministerul Culturii m-a amenințat cu dosar penal pentru că am vrut să lucrez într-un sit arheologic. A fost nevoie să încep să lucrez cu arheologii români, cu profesorul Gheorghe Lazarovici, cu domnul Ionuț Băltean, ca să își dea seama că acolo nu este un sit arheologic. Acele oase erau, așa cum am menționat deja, aduse de apă. Noi nu săpasem și nu săpăm în nimic din ceea ce ține de arheologie. Ar fi fost minunat să fie un sit arheologic, dar în afara de resturile osoase nu s-a descoperit absolut nimic.
Apoi, studiul era deja publicat în PNAS când mie mi s-a refuzat finanțarea în urma unei propuneri de proiect la Ministerul Învățământului și Cercetării de atunci. Fără să fiu chemată măcar la o discuție, am fost amenințată scriptic cu dosar penal. Ulterior, am aflat că a avut loc o discuție la Academia Română în care s-a cerut ca să fiu pedepsită. Bine măcar că, la final, academicienii au considerat că nu există un temei pentru pedepsirea mea și că nu am făcut absolut nimic ilegal.
Poate nu veți crede, dar soluția ministerului era ca totul să fie lăsat baltă. Nu ar fi fost ceva singular, s-a întâmplat și în alte situri din peșteri. Și asta pentru că nu avem arheologi de profil. În schimb, aducem oameni din străinătate care nu sunt cei mai buni, oameni care nici măcar nu știu cum s-a format un depozit într‑o peșteră. Eu am ales să îi aduc pe cei mai buni la momentul respectiv, oameni cu pregătire atât în arheologie, cât și în lucrul din subteran.
Exista cel puțin un caz, la Peștera Coliboaia, atunci când au fost chemați oameni care la ei în țară, în Franța, nici măcar nu aveau drept de săpătură, nu aveau nici măcar drept de cercetare. Iar aici în România au îngropat cercetarea, pentru că ei nu au niciun interes să arate că România este mai deosebită decât Franța sau mai știu eu ce țară din Occident.
După ce a apărut articolul în PNAS, o revistă extrem de serioasă, și cred că era primul articol cu autori români care apărea vreodată în PNAS, unul dintre vicepreședinții de atunci ai Academiei a trecut această lucrare pe pagina oficială ca o realizare deosebită. Vreau să spun că am scris ani la rând Academiei, am cerut ca oamenii care au făcut descoperirea, care au publicat articole de specialitate, să fie premiați și recunoscuți ca atare. Dar nu am primit niciun răspuns. Nici nu are rost să spun cam ce lucrări au fost premiate între timp.
Dar ce rost are să mai pomenim de asta? Mă bucur că, în sfârșit, un coleg de al meu a primit un premiu pentru un volum publicat la Editura Oxford, dar nu vă închipuiți că a fost ușor. Nu se dorește nicio recunoaștere a muncii noastre. Pentru articole publicate în reviste de specialitate de top, Nature, PNAS, nu am primit nici măcar o felicitare. Dimpotrivă, de când avem aceste realizari, este din ce în ce mai greu să mai obținem fonduri. Primim în schimb observații, contestații, vizite de la comisii de etică șamd.
ACUM NU SE MAI FACE CERCETARE ACOLO, DAR SĂ ȘTIȚI CĂ SITUL DE LA PEȘTERA CU OASE NU S-A ÎNCHEIAT. NOI VREM SĂ INTRĂM IAR, SĂ LUĂM PROBE
Acum nu se mai face cercetare acolo, dar să știți că situl de la Peștera cu Oase nu s-a încheiat. Noi vrem să intrăm iar, să luăm probe din diferite părți ale peșterii pentru datare și pentru stabilirea istoriei acelui depozit de oase. Trebuie să știți că străinii care au venit în România au venit cu propriii bani. La ei așa funcționeză. Dacă vor să facă cercetare într-o altă țară, instituția le eliberează fonduri.
Noi aveam nevoie, doar pentru români, de o sumă de aproximativ 50.000 de dolari. Nu vă speriați că este vorba despre o sumă mare. Suma asta ar fi trebuit să acopere toate cheltuielile pentru doi ani. Pe lângă masa și cazarea celor implicați, noi am fi explorat peștera, am fi studiat situl arheologic alăturat, am fi făcut datările și toate cercetările necesare. Privită astfel, o sumă ca aceasta nu reprezintă mult. Iar Peștera cu Oase mai are încă multe de spus. Nu știu dacă va mai oferi fosile umane, dar sunt multe altele de descoperit acolo.
Eu nu sunt istoric, nu sunt nici măcar arheolog, dar mă întreb de ce oare se dau fonduri numai pentru cercetarea comunismului sau pentru perioada romană? Uite că nu scăpăm de comunism nici acum. Paleoliticul merge dincolo de mândria noastră națională. Prin puținele săpături care se mai fac în domeniul ăsta în România, cum este și situl de la Poiana Cireșului, vedem că avem o cultură comună cu restul Europei.
Populații care mergeau de la Lacul Baikal și până la Atlantic, și nu știm mare lucru despre ele. Aici este adevăratul mister care trebuie descifrat. La noi, Ministerul Culturii nu a făcut nici măcar o bază de date, astfel încât lumea să știe unde sunt fosilele descoperite și astfel încât cei interesați să știe de ele și să poată veni să le cerceteze. De aici și mitul cu fosilele dispărute.
Orice specialist poate să ne contacteze și poate veni să studieze mandibula la Institutul de Speologie. Nu există niciun fel de restricții. Dar câți știu că ea este aici?
Să faci cercetare în România înseamnă să ți se ceară să lucrezi la nivel internațional, ți se spune că ești evaluat la nivel internațional, dar nu ți se dă niciun ban. Asta înseamnă că trebuie să fii teribil de pasionat și să lucrezi doar din pasiune și cu fonduri proprii, sau să locuiești în afara țării și să obții fonduri de acolo. Cel mai simplu este să stai degeaba, să tai frunză la câini și să te mulțumești cu un salariu de nimic. Este foarte ușor să nu faci nimic în România, indiferent de cât de ciudat sună.
Dacă vrei să te implici, atunci trebuie să fii pregătit să gestionezi foarte, foarte mult stres, să te bați ca un nebun ca să obții chiar și 3 lei ca să poți face ceva. Poate ar trebui să le spună cineva și celor de la Ministerul Culturii că știință fără bani nu se poate face. Acum ai nevoie de aparatură performantă ca să poți obține rezultate. Până și științele de bază au nevoie de fonduri.
Performanța se măsoară în lucrări publicate. Iar în România se publică în reviste slabe. Chiar dacă ele au factor de impact, nu există vizibilitate. Nu se fac nici măcar eforturi ca revistele să devină vizibile. Noi ne uităm doar la numărul de lucrări, nu la valoarea lor. Nu există interes ca România să devină vizibilă, ca cercetarea românească să răzbată în afară.
MĂ ÎNTREB DE CE OARE SE DAU FONDURI NUMAI PENTRU CERCETAREA COMUNISMULUI SAU PENTRU PERIOADA ROMANĂ
Paradoxul este că încă se mai fac descoperiri, chiar și în condițiile de acum. Și ce se face? Sunt promovați specialiști de mâna a doua sau a treia, nu aceia care fac ceva important. Problema noastră, și asta deja se vede și în alte părți din Europa, este că amatorismul a ajuns să fie extrem de bine văzut și de apreciat. Amatorii contează acum, nu specialiștii.
Gândiți-vă că există o comisie a patrimoniului speologic în care amatorii sunt majoritari, nu speologii de profesie. Vă dați seama unde am ajuns? Noi, profesioniștii, trebuie să cerem voie ca să facem cercetare în peșteri unor amatori. Totul ține de lobby. A fost nevoie de un singur om care să își dea seama că în felul ăsta poate obține niște bani, chipurile ca să facă cercetare în peșteri, și legile s-au schimbat imediat în favoarea lui și a celor ca el.
Eu cred că Ministerul Culturii nici măcar nu știe că există un Institut de Speologie. Institutul ăsta este oaia neagră a Academiei, deși rezultatele noastre sunt strălucite. Ministerul Mediului, ca un alt exemplu, se adresează numai speologilor amatori. Au ei măcar habar că Institutul de Speologie din România, înființat în 1920 de Emil Racoviță, a fost primul din lume? Că și azi este unul dintre puținele institute de acest de gen din întreaga lume?
Și, cu toate acestea, noi suntem complet desconsiderați de către cei ce ar fi trebuit să aprecieze munca noastră.
