Politehnist, lector, cercetător, inginer în tehnologii aerospațiale – Cătălin Nae este omul de știință care a parcurs un arc complet, îmbinând cariera academică și științifică cu aceea managerială. Domnul Nae este, din 2007, directorul unuia dintre cele mai însemnate institute de cercetare-dezvoltare din România – INCAS –, un institut care, de bună vreme, produce performanță în domeniul aerospațial la nivel european și mondial.

S&T a stat de vorbă cu dl. Nae despre provocările prin care a trecut INCAS în ultimii ani, despre prezentul și viitorul institutului, despre colaborarea cu ESA și cu Comisia Europeană, dar și despre următorul astronaut… român! în cadrul unui interviu neconvențional și spumos.

S&T: Cum este să fiţi directorul unuia dintre cele mai mari institute de cercetare din România?

Cătălin Nae: Aceasta este o întrebare foarte interesantă! Fac parte dintr-o categorie de oameni pentru care ideea de a deveni director este asociată cu preocuparea tehnică, privitoare la activitățile pe care le-am avut. Vreau să urc în ierarhia administrativă nu pentru a deveni șef, ci pentru a putea să îmi pun în practică ideile, proiectele.

Din acest punct de vedere este interesant să fii directorului unui institut de cercetări, dacă ai un proiect în derulare și pe care să îl poți promova. Pe de altă parte, asta implică și o mare responsabilitate, având în vedere că toate activitățile pe care le desfășurăm sunt mari consumatoare de resurse. Un entuziasm prea mare pentru propriile idei poate lăsa loc la diverse interpretări…

Da, sunt bucuros că sunt directorul unui important institut de cercetare, îmi place să fac parte dintre cei care construiesc strategia unui anumit domeniu de activitate, unde institutul nostru are o poziție importantă.

Din acest punct de vedere aș dori să dovedesc în vreun fel că toate lucrurile care se întâmplă aici au și contribuția mea, ca director al acestui institut. De ce spun asta? Directorul unui institut de cercetare are un rol foarte important în ziua de azi. În general, colectivul de cercetare este cel asociat cu realizările tehnice, iar directorul începe să se transforme mai degrabă într-un administrator de resurse.

Foarte curând s-ar putea să se întâmple și în cercetare ceea ce se întâmplă în zona medicală. Directorul unui spital nu mai este cel mai performant medic de acolo, așa cum se întâmpla pe vremuri. El devine un manager. Este un administrator, care, deși este asociat cu performanța spitalului, s-ar putea să nu mai aibă nici o legătură directă cu obiectul de activitate al instituției. Nu vreau să fiu un astfel de director!

În continuare, ambiția mea, dar și a celor din generația din care fac parte, este aceea de a îmbina capacitatea administrativă cu implicare în proiecte tehnice ambițioase, cu capacitatea de a îți pune amprenta, din poziția de administrator, asupra activității tehnice. Din acest motiv, aș dori ca performanțele unui institut, cum este al nostru, să fie asociate cu realizările și cu impactul acestora, și mai puțin cu gestionarea eficientă a resurselor și cu indicatorii tehnico-economici.

 

S&T: Cum a reușit să supraviețuiască institutul după 1989, mai ales în primii ani, ani în care toată lumea părea să încerce demolarea cercetării românești?

Cătălin Nae: Situația a fost complicată. După 1990, institutele de cercetare de dimensiunea INCAS-ului au devenit societăți comerciale și au fost scoase la vânzare. Ele erau în proprietatea FPS: 70% și FPP: 30%. Ulterior, a existat un proces de „renaționalizare” a acestora și transformarea lor în INCD-uri [Institute Naționale pentru Cercetare-Dezvoltare].

Nu a fost ceva simplu, nu toată lumea a reușit acest lucru, nici institutul nostru nu a reușit. Institutul nostru, prin faptul că avea un domeniu de activitate mai deosebit, dar și active importante, nu a reușit să reziste presiunilor imobiliare și de altă natură și să devină institut național în 1996. A rămas societate comercială, care putea fi scoasă la vânzare.

Aici este meritul fostului director general, dl. Cornel Oprișiu, care a reușit să reziste presiunilor și tentațiilor de a vinde active. Institutul nostru posedă o suprafață însemnată de teren, o suprafață însemnată de clădiri. Am reușit depășirea crizei fără să vindem active. Au existat mici derapaje, dar am reușit să trecem prin această perioadă fără să vindem active și fără să ne „poluăm” domeniul de activitate.

Aici este un aspect interesant. Tot timpul eram întrebați dacă avem spații neutilizate. Imaginați-vă ce însemna asta, în ideea că vine cineva și vrea să închirieze o aripă de clădire, nu era vorba despre câteva birouri. Iar cine închiria o aripă de clădire o făcea într-un scop cât se poate de pragmatic.

Chiriașul, dacă dovedea că a făcut o mică investiție în clădire, o putea cumpăra, cu o simplă cerere la AVAS. Lucrurile mergeau cam așa: te duceai și închiriai o clădire de la cineva, susțineai că ai zugrăvit trei pereți, apoi făceai o cerere și te împroprietăreai cu clădirea. S-au întâmplat lucruri din astea. Noi am reușit să trecem de această perioadă. Am mai reușit să ne păstrăm și baza materială. Fără ea, lucrurile ar fi stat cu totul altfel.

Acum suntem, probabil, a doua platformă de cercetare din România, după cea de la Măgurele. Avem o foarte puternică infrastructură de cercetare, care este dedicată unui anumit domeniu de activitate. La nivel european, suntem recunoscuți ca fiind singura platformă de cercetare care se autoîntreține din contractele de cercetare.

Da, am reușit să trecem prin această perioadă pornind de la ideea de a nu ne da bătuți, în vremea în care eram societate comercială. Nimeni nu a putut să ia bucăți din institut sau să înființeze alte firme în interiorul institutului. Toate contribuțiile oamenilor de aici s-au concentrat pe dezvoltarea de tehnologii și capabilități pentru institut.

Din păcate, am devenit târziu institut național și lucrul acesta s-a simțit din plin. Până în 2008, am fost societate comercială și nu au existat investiții. Singura sursă de venituri erau contractele de cercetare și era foarte greu să ne dezvoltăm infrastructura. Dacă am fi reușit să devenim institut național de cercetare-dezvoltare, încă de la început, atunci lucrurile ar fi stat altfel.

Imaginați-vă că timp de 18 ani nu au existat bani nici măcar pentru a monta geamuri termopan. Noi avem o suprafață de birouri de 12.000 metri pătrați, iar montarea lor ar fi dus la o reducere semnificativă a consumului energetic.

 

S&T: Cum s-a schimbat activitatea institutului după aderarea la Uniunea Europeană? Cum vedeți cooperarea științifică europeană în momentul de față?

Cătălin Nae: S-au schimbat foarte multe! Aderarea la Uniunea Europeană a fost foarte importantă pentru institutul nostru. În momentul de față, peste 50% dintre contractele noastre sunt contracte europene. Chiar din 2004 a fost posibil să nu ne mai uităm numai la piața internă pentru contracte de cercetare. Dintr-o dată am intrat pe o piață mai mare.

Din acel moment, am putut deveni independenți și să ne arătăm capacitățile fără a fi închistați într-un sistem național. A face parte din programele europene de cercetare este esențial în momentul de față. Politica românească în domeniul cercetării a plecat de la ideea că dacă ai nevoie de bani pentru proiecte de cercetare, atunci trebuie să te adresezi Uniunii Europene, deoarece România contribuie la fondurile europene pentru cercetare.

Noi tocmai asta am făcut: am apelat la principala sursă de finanțare care este programul cadru european pentru cercetare. Asta ne-a permis să depășim multe dificultăți. Vă reamintesc că până în 2008 noi nu eram recunoscuți, în țară, ca institut național de cercetare-dezvoltare și nu am avut acces la finanțări interne.

Apoi, dintr-o dată, din momentul aderării la UE, am avut acces la ceea ce ne doream: la marea industrie europeană. Acest lucru nu ar fi fost niciodată posibil dacă nu am fi făcut parte din proiecte europene de cercetare. Acesta este mecanismul în momentul de față. Nu mai este ca pe vremuri, când un om inteligent sau reprezentanții unui institut se duceau la poarta unei fabrici si spuneau că au o idee formidabilă.

Acum poate că te primesc, dar asta doar pentru a vedea o ciudățenie, ceva exotic. În prezent, mecanismul prin care industria se adresează cercetării este altul. Industria are un sistem foarte focalizat care se adresează unui mecanism care se numește programul cadru european pentru cercetare, în care ea deja își exprimă ideile pe termen lung.

Mai este ceva important legat de apartenența noastră la Uniunea Europeană. În momentul de față nu mai avem o problemă legată de mobilitatea cercetătorilor. Mult timp activitatea noastră a fost grevată de ideea că sunt inteligenți dar suntem obligați să stăm acasă. Acum nu mai există asemenea opreliști.

Pe de altă parte, cercetători de oriunde din Europa pot veni să lucreze la noi, pentru că institutul nostru este de nivel european. Lucrul acesta este foarte motivant în ceea ce privește resursele umane. Acum fiecare știe ce să facă pentru a rămâne competitiv.

Sigur există și câteva neajunsuri legate de apartenența noastră la UE. De exemplu este foarte greu să colaborăm cu americanii sau cu rușii. Dar aceste mici probleme sunt compensate din plin de marea deschidere către marile programe europene de care beneficiem în prezent.

 

S&T: Ce ne puteți spune despre colaborarea cu ESA în ceea ce privește programele spațiale?

Cătălin Nae: Faptul că România a devenit membru ESA reprezintă o mare realizare pentru România. Acum există numeroase oportunități pe care încercăm să le exploatăm cât mai mult. Vreau să vă spun că acordurile de parteneriat cu ESA sunt mult mai generoase decât cele cu Comisia Europeană în ceea ce privește cercetarea.

De la început sunt recunoscute elementele de piață, în sensul că ESA se comportă ca un cumpărător. Prin finanțare, ESA pune companiile împreună și le cere să realizeze un anumit produs (un lansator, un satelit etc.). Evident, există reguli foarte stricte, care nu pot fi îndeplinite de oricine. Noi avem șansa să intrăm în parteneriatele ESA și să valorificăm două lucruri.

În primul rând, deoarece România este membră ESA, obținem finanțare pentru proiectele noastre, câtă vreme suntem capabili să facem ceea ce ni se cere. În al doilea rând, putem avea drepturi de proprietate intelectuală pe care le putem exploata ulterior. Subliniez asta, ESA nu doar îți cumpără munca, cum se întâmplă în cercetare, ci te lasă să îți folosești drepturile de proprietate intelectuală. Aceste două lucruri sunt foarte importante pentru noi.

Concret, pentru sectorul care ne interesează pe noi, avem un centru de excelență pentru lansatoare și vehicule spațiale, interesul este să pătrundem în domeniile în care avem competențe. Vrem să construim un lansator suborbital, pentru care există un potențial comercial din momentul în care va deveni operațional. ESA ne sprijină pentru ca noi să ne asociem împreună cu alții și să facem așa ceva. Lucrul acesta se întâmplă în prezent.

Există și o mică problemă. Interesul multor firme străine este să își facă birouri aici, în România, pentru a atrage finanțarea primită de România pentru proiecte ESA. De fapt, banii se întorc rapid către firmele mamă, din țări care sunt membre ESA de mai multă vreme. ESA este foarte atentă la această problemă și încearcă să o rezolve.

Nu același lucru se întâmplă cu Comisia Europeană, care nu prea este interesată în găsirea de soluții pentru această problemă. Concret, pe lângă faptul că nu avem un integrator de produs, care să valorifice rezultatul final, ne mai trezim că o firmă, să zicem, din Franța, își înființează aici niște birouri, participă la programul public de cercetare românesc, dar toată munca se face în Franța. Repet, ESA caută să rezolve această problemă.

Revenind la programele ESA, ne dorim să participăm la programul lansatorului Ariane 6. Acest program este o mare oportunitate pentru noi, deși programul este demarat de mai multă vreme, dar nu suntem chiar la spartul târgului, cum ar fi cazul pentru programul Ariane V. Ne dorim să integrăm cât mai multe capacități industriale din România în programul Ariane 6.

Suntem interesați și de participarea la dezvoltarea câtorva vehicule mai speciale, dintr-o nouă generație, cum este PRIDE (Programme for Reusable In-orbit Demonstrator in Europe) și IXV (Intermediate eXperimental Vehicle). La momentul actual, participăm la dezvoltarea a trei tipuri de sateliți, care sunt în curs de dezvoltare.

Deasemenea, împreună cu germanii, participăm la realizarea unei infrastructuri pentru testarea motoarelor rachetă Vinci. Este adevărat, ne-am fi dorit ca această infrastructură să fie construită la noi în țară, dar încă nu este cazul. Totuși, este important faptul că participăm la dezvoltarea acestei infrastructuri, în urma căreia vom avea și noi avantaje, pentru că vom avea acces la instalația respectivă.

Ne dorim să realizăm și în România capacități de testare pentru ESA. Avem programul suport pentru activitățile desfășurate cu ESA, STAR, coordonat de Agenția Spațială Română (ROSA), care ne asigură finanțarea din surse interne. Există și aici o întreagă discuție. Care ar trebui să fie prioritățile?

Eu vorbesc din perspectiva programelor tehnologice, care se referă la dezvoltarea de noi vehicule spațiale. Dar programele ESA acoperă o gamă mult mai largă decât poate să pară la o primă vedere. Există programe tehnologice, care țin de partea noastră, de inginerie aerospațială, dar mai există și programe legate de științele vieții, de telecomunicații spațiale etc. Din această perspectivă, ESA caută în permanență să realizeze un anumit echilibru între domeniile abordate.

În România, mi-aș dori o implicare mai mare a țării noastre în zona tehnologică. Cu siguranță, cei din zona științelor vieții, de exemplu, nu vor fi de acord cu opinia mea. Să nu uităm că acum suntem abia la început în privința cooperării în cadrul ESA. S-a făcut o anumită strategie, o anume repartizare pe domenii, dar ea s-ar putea modifica, în funcție de rezultate. Sunt necesare mai multe iterații succesive pentru a vedea care sunt domeniile în care putem avea rezultate semnificative.

Așa cum vă spuneam mai devreme, pe partea tehnologică avem deja rezultate semnificative, suntem deja în situația de a fi implicați în programe semnificative ale ESA.

 

S&T: Vom mai trimite un român în spațiul cosmic?

Cătălin Nae: Poate că o să vă surprind, dar asta este o chestie mult mai posibilă decât pare la prima vedere. Să nu uităm că nici data trecută când a fost trimis un român în spațiul cosmic, dl Dumitru Prunariu, nu aveam nici stație spațială, nici lansator, nici vehicul de transport. În urma unei decizii politice, cosmonautul nostru a folosit un întreg sistem care exista deja. Fiecare țară din blocul estic a avut propriul reprezentat în acel program, și a existat și o anumită contribuție financiară la respectivul program.

Un mecanism asemănător ar putea fi folosit în continuare. Din acest motiv cred că nu este atât de greu, pe cât se crede, să avem un român în spațiul cosmic. Asta ține de capacitatea noastră de a propune un proiect care să stârnească interesul comunității științifice. Evident, contează și partea economică, dar ea nu constituie o problemă de nedepășit. Totul depinde de capacitatea noastră de a iniția programe de cercetare.

Dacă trimiți un om în spațiu, el trebuie să aibă ce face acolo. Trebuie inițiate mai multe programe de cercetare, care să fie evaluate din punct de vedere științific. În funcție de evaluări și de OK-ul primit, se face o prioritizare în raport cu celelalte programe spațiale. Trebuie să demonstrăm că merităm să trimitem un om în spațiu. În momentul în care vom avea capacitatea de a propune asemenea programe vom avea și posibilitatea să trimitem un om în spațiu.

Și, să nu uităm, România deține circa 1% din Stația Spațială Internațională, teoretic am avea o șansă să trimitem un om acolo. Dar nu neapărat această contribuție este decisivă, ci, așa cum spuneam, totul depinde de puterea noastră de a propune programe de cercetare care să fie interesante pentru comunitatea științifică.

La un alt nivel, echipe de cercetare din România, participă la programe înrudite, legate de prezența omului în spațiu. Avem echipe care au participat la zboruri parabolice 0g, în care se reproduc condițiile legate de starea de imponderabilitate. Până vom ajunge să trimitem un om în spațiu ne concentrăm pe participarea la programe care implică folosirea de roboți spațiali pentru cercetarea cosmosului. Să știți că avem rezultate foarte frumoase în această direcție.

incas-stiinta-tehnica-9

 

Ș&T: În urmă cu puțin timp, dl. Dan Pantazopol ne-a povestit despre Elie Carafoli. La un moment dat, savantului i s-a cerut să realizeze un avion supersonic în numai trei ani. Carafoli a răspuns că nu se poate.

Cătălin Nae: Este adevărat, i se ceruse să realizeze un avion supersonic în numai trei ani. Este de discutat dacă avionul ar fi trebuit să fie supersonic sau nu. Dar, să nu uităm că avionul IAR 93 a ieșit în numai trei ani și jumătate. În zilele noastre, dacă cineva s-ar angaja să facă un avion într-un timp atât de scurt nu ar avea mari șanse, dacă ar folosi ceea ce noi aveam la dispoziție în anii ’70.

Nu uitați, oamenii din acea vreme s-au angajat să construiască o aeronavă, în contextul în care accesul nostru la tehnologie era extrem de redus. Că un avion este sau nu supersonic e o chestiune de detaliu până la un anumit punct. Totuși, oamenii aceia au reușit să realizeze avionul IAR 93 în numai trei ani și jumătate! Acest avion făcea parte din categoria superioară a avioanelor transonice.

A existat și proiectul unui avion supersonic, care s-a împiedicat de problema motorului. Ca o paranteză, aceeași problemă a existat și în cazul avionului IAR 93. Pot spune că accesul la motorul Viper pentru acea aeronavă a fost cheia reușitei noastre. Revenind la avionul supersonic, ne-am dat repede seama că este practic imposibil să facem rost de un motor pentru el.

Mai pot să vă spun că toate investițiile de pe această platformă au fost dedicate, la acea vreme, pentru programul avionului supersonic. Da, a existat un program pentru un avion supersonic, a existat și un mock-up [o machetă la scara 1/1, n.r.]. Programul ajunsese la un stadiu mult mai matur decât s-ar putea crede la prima vedere și, în final, totul s-a oprit din lipsa motorului.

Pentru a vă convinge de importanța acestui aspect, vreau să vă spun că, în prezent, Rusia încearcă să își găsească un loc în domeniul aviației civile. Pentru a putea îndeplini cerințele de competitivitate în acest domeniu, Rusia a declanșat două mari programe naționale: unul pentru realizarea de materiale compozite, iar cel de-al doilea este dedicat construirii de motoare performante.

Nu uitați, Rusia are deja o mare tradiție în domeniul motoarelor cu reacție, dar asta nu îi este de ajuns. În ceea ce privește avionul supersonic românesc, nu a existat nicio problemă în ceea ce privește competența celor care l-au proiectat ci, așa cum vă spuneam, a fost o problemă legată de motor.

 

S&T: INCAS are în vedere, în prezent, realizarea unui avion supersonic?

Cătălin Nae: Astăzi, deși lucrurile stau cu totul altfel (avem acces la tehnologie și dispunem de instrumente de analiză avansate) problema motorizării rămâne una foarte greu de rezolvat. Vă spun asta și din perspectiva modernizării avionului IAR 99.

Avem un asemenea program, pentru care am achiziționat un motor de ultimă generație. Nici nu vă puteți imagina cât de complicat a fost întregul proces de achiziție. Din fericire, am depășit dificultățile, iar anul viitor veți vedea zburând demonstratorul IAR 99 modernizat.

Revenind la avionul supersonic construit de noi, avem cunoștințele necesare pentru a-l proiecta, dar trebuie să mai ținem seama că este vorba despre un program industrial pentru care este necesară o investiție financiară masivă pentru a industrializa un asemenea proiect. Rolul nostru se oprește în momentul în care proiectul ajunge la nivel industrial.

Aici mai apare un aspect. Din păcate, industria românească este, în prezent, la un nivel destul de scăzut în raport cu industria aeronautică europeană. În ceea ce privește capacitățile de cercetare și proiectare în domeniul aerospațial, suntem la cel mai înalt nivel. Avem acces la programe și proiecte europene, acolo unde industria noastră nu poate avea vreo șansă de integrare.

Aici ne confruntăm cu un paradox. Institutul nostru beneficiază de finanțare publică, atât din partea statului român, cât și din partea Uniunii Europene. Din păcate, un agent economic din domeniul aeronautic nu poate beneficia de același sprijin. Conform standardelor europene este interzis guvernului să sprijine industria națională prin subvenții sau ajutoare de stat. Lucrul acesta este valabil nu numai pentru România, ci pentru toate țările Uniunii Europene.

Noi avem rezultate foarte frumoase în cercetarea aerospațială, publicăm numeroase articole în reviste științifice, participăm la conferințe internaționale, dar, din păcate, industria din România nu ne poate valorifica rezultatele. În România, nu există un mecanism prin care industria să preia produsul, rezultatul cercetării.

La modul cel mai general, lucrurile stau cam așa: investim 100 de lei pentru cercetare. Rezultatul acestor 100 de lei nu se regăsește în produse și venituri suplimentare realizate în industrie, care, la rândul lor, să aducă bani suplimentari la bugetul statului, conducând astfel la o creștere a sumelor alocate pentru cercetare. Noi putem demonstra oricând cât de inteligenți și competenți suntem, dar din păcate nu ne putem demonstra utilitatea, tocmai din lipsa unei industrii naționale dezvoltate, care să ne poată prelua ideile.

 

S&T: Spuneți-ne câte ceva despre echipa de la INCAS. Câți cercetători aveți? Care este media lor de vârstă? Cum poate un tânăr să devină cercetător la INCAS?

Cătălin Nae: În prezent, avem circa 210 persoane care lucrează cu normă întreagă, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată. O parte dintre ei nu sunt cercetători, pentru că avem o infrastructură destul de complexă. Noi facem o distincție între personalul tehnic și cel de cercetare. Asta nu pentru că ar exista o diferență de ierarhizare între ei, ci în felul în care își desfășoară activitatea.

Avem un departament tehnic semnificativ, format din circa 46 de persoane, care este puternic implicat în asigurarea condițiilor de funcționare a infrastructurii institutului. O parte dintre ei sunt specialiști de nivel superior, care ar putea să îl depășească pe cel al unui cercetător. Totuși, ei nu intră în categoria cercetătorilor, ci constituie un personal tehnic specializat, care asigură buna funcționare a platformei.

Restul personalului, circa 150 persoane, sunt cercetătorii, și reprezintă nucleul de cercetare al institutului. Pe vremuri, se considera că, odată ajuns pe o funcție de cercetare într-un institut, vei ieși la pensie de acolo. În zilele noastre, lucrurile s-au schimbat. Dar, din punctul meu de vedere, important este felul în care se intră în cercetare.

Avem tineri care iau legătura cu noi încă de pe băncile facultății. Aceștia chiar primesc unele sarcini în cadrul Institutului. Odată cu absolvirea, odată cu obținerea licenței, cei ce doresc să vină la noi trebuie să treacă un examen. Trecerea acestui examen le permite tinerilor să capete încrederea că vor fi acceptați în comunitatea în care ajung, pe baza competențelor demonstrate prin trecerea lui.

Odată acceptați, trebuie făcută o alegere: fie se îndreaptă către zona tehnică, fie intră în cercetare. În cel de-al doilea caz, intervine o nouă examinare.

Vreau să fac o mică paranteză. În România, pentru a urma o carieră științifică, trebuie să ai un doctorat. Aici apare o mică problemă. Dacă nu obții doctoratul ca ciclul trei de învățământ superior și alegi să îl susții ca pe o încununare a decenii de activitate, te vei confrunta cu o dificultate.

Să zicem că vei fi încadrat pe funcția de cercetător științific gradul trei. Dacă ai obținut doctoratul la 50 de ani, te vei trezi în situația în care vei avea același salariu ca un coleg care deține același titlu, dar care are mai puțin de 30 de ani. Nu putem face o diferență, în acest caz, între un inginer cu experiență și unul debutant.

Revenind, cum ajungi cercetător la noi? În primul rând, trebuie să treci examenele despre care vă vorbeam. Apoi trebuie să îți susții doctoratul. Fără el, nu ai nicio șansă. Mai trebuie să demonstrezi că ai lucrări valoroase, că ai publicat articole în reviste de prestigiu și așa mai departe. Toate acestea se adună într-un dosar pe care îl susții în fața unei comisii.

Pentru a deveni cercetător științific gradul 2 și 1, este vorba despre o comisie la nivel național. Pe parcursul acestui proces, vei beneficia de ajutorul institutului. Noi îi consiliem în acest sens pe cei care vin la noi și le explicăm că toți pașii trebuie făcuți într-un interval de timp foarte scurt. De la o anumită vârstă încolo, așa cum vă spuneam mai devreme, lucrurile se complică foarte mult.

În ceea ce îl privește pe inginerul aflat în zona tehnică, despre care vă spuneam mai devreme, el are o șansă în plus față de cel aflat în zona de cercetare. Dacă urcă în ierarhia zonei de dezvoltare tehnologică, el acumulează o experiență deosebit de valoroasă în exploatarea unor instalații de cercetare unicat, ceea ce îl face greu de înlocuit. El are șansa să poată ieși la pensie de la noi din institut, și chiar îl încurajăm în acest sens.

Referitor la cercetătorii tineri, noi dorim și ne propunem să aducem cât mai mulți, îi susținem financiar, îi ajutăm cât mai mult cu putință să dobândească toate titlurile științifice, dar apare un moment în care ei devin foarte scumpi și trebuie să își merite banii pe care îi primesc.

Cel puțin teoretic, un cercetător științific gradul 2 ar trebui să fie capabil să își obțină propriile contracte de cercetare și să nu fie nevoit să lucreze pe contractele altora. El are un salariu mare și nu ar trebui să ajungă în situația de a lucra pe contractul cuiva care are un salariu mult mai mic decât al său, deoarece pot să apară mici conflicte.

De obicei, în acel moment, marea lor majoritate pleacă de la noi. Unde pleacă? Pleacă înspre zone plătite mai bine, pe baza prestigiului pe care l-au obținut prin munca la noi. În general, oamenii de peste 40-45 de ani, după ce și-au obținut toate gradele științifice și au căpătat o anumită reputație sunt interesați să își găsească în altă parte o slujbă mai bine plătită. Este un lucru cât se poate de firesc.

 

S&T: De unde vă vin finațările pentru programele de cercetare?

Cătălin Nae: Lucrurile stau cam așa: aproape 60% dintre finanțări vin din programele asociate cu cele ale Uniunii Europene. Pe lângă aceasta, mai există o finanțare de bază, numită finanțare nucleu, la care nu am avut acces până în 2009, pentru că nu eram Institut Național pentru Cercetare-Dezvoltare, care ne asigură circa 20% din fonduri.

Noi folosim inteligent această finanțare, nu pentru a da salarii, ci pentru a asigura un caracter permanent anumitor activități din institut. Avem niște obiective pe care vrem să le îndeplinim, niște programe pe termen lung cum ar fi modernizarea unei aeronave, cercetări speciale în tunelurile aerodinamice și așa mai departe, pentru care folosim sumele obținute prin finanțarea nucleu.

Pe lângă aceste două finanțări, mai beneficiem și de sumele alocate de la bugetul statului pentru programul național de cercetare. Din nefericire, finanțarea din această direcție este din ce în ce mai scăzută. De aici primim numai circa 10% din finanțarea necesară activității noastre.

Restul finanțării îl obținem prin serviciile pe care le prestăm industriei, atât civile, cât și militare. Privitor la acest aspect, vreau să subliniez că nu dorim să ne transformăm în societate comercială. Dorim, în schimb, să prestăm servicii și să ne valorificăm drepturile de proprietate intelectuală.

Desigur, putem înfiinţa ceea ce se numeşte „start-up-uri”, dar nu dorim să înființăm o colecție de asemenea firme, care să facă parte direct din structura organizatorică a institutului. Am înființat, de exemplu, o firmă care este operator aerian. Subliniez, dorim să rămânem în continuare institut național de cercetare-dezvoltare.

 

S&T: Care sunt cele mai ambițioase proiecte la care lucrați în prezent?

Cătălin Nae: Cele mai ambițioase proiecte sunt legate de participarea la programul european Clean Sky. Suntem singura entitate din Europa de Est implicată în acest program. Participăm la realizarea celui mai mare demonstrator aerian european, un A 340 modificat, cu ajutorul căruia vor fi testate soluții noi pentru a mări eficiența zborului avioanelor de pasageri.

Suntem implicați, atât în faza de proiectare cât și în cea de execuție, prin intermediul ROMAERO, în realizarea unor structuri de aripă care să asigure curgerea laminară în jurul lor. Continuarea acestui proiect ar fi Clean Sky 2, pentru care s-a propus realizarea unui elicopter hibrid. Este vorba despre o structură hibridă de elicopter care are două elice propulsive, lângă rotorul principal.

Va fi un elicopter de mare viteză și va fi continuatorul demonstratorului Eurocopter X3. În acest proiect va fi implicată și fabrica IAR Brașov, pentru construcția fuselajului central. Clean Sky reprezintă cel mai ambițios program la care participăm. Nu uitați, acesta este unul dintre cele mai avansate programe din domeniul aeronautic la nivel european.

Un al doilea proiect ambițios, la fel de important ca primul, este IAR TD, un demonstrator tehnologic pentru o nouă generație de avioane de antrenament. În prezent, în dotarea armatei române se află avionul IAR 99, care este rezultatul cercetării românești la nivelul anilor 1980. Noul avion va fi echipat cu cele mai moderne echipamente și sisteme pentru antrenamentul în zbor al piloților militari. Probabil că anul viitor acest avion va efectua primul său zbor de test.

Pe lângă aceste două proiecte, avem în vedere dezvoltarea de laboratoare aeriene pentru monitorizarea mediului. Am dezvoltat o bază de cercetări pentru mediu la Strejnic și avem propriile noastre aeronave. Aceasta face parte din strategia noastră de extindere a domeniului de activitate. Avem parteneriate cu Meteo France și CNRS, entități care sunt implicate mai puțin în dezvoltarea de noi tehnologii și mai mult în utilizarea lor.

Mai avem colaborări importante și cu ESA, care se dezvoltă an de an, dar cele trei proiecte pe care le-am prezentat mai devreme reprezintă circa 70-80% din volumul activității noastre.

 

S&T: Aveți o zi a porților deschise?

Cătălin Nae: Da, avem. Noi dorim să sprijinim înființarea unor centre de promovare pentru tinerii care doresc să se adreseze științelor aerospațiale. În acest sens, am inițiat chiar un program la nivel european.

Totodată, dorim să permitem accesul tinerilor în institut, desigur, în mod organizat, pentru a participa direct la unele dintre activitățile noastre. Aceștia pot să fie nu numai studenți, ci chiar elevi de liceu pasionați de ingineria aerospațială.

Vedeți, nu este vorba doar despre o invitație de a vizita institutul, este mai mult decât atât. Iar lucrurile acestea se întâmplă deja. Suntem parteneri în cadrul programului REStARTS (Raising European Students Awareness in Aeronautical Research). De trei ori pe an, primim grupuri de studenți din România, dar și din străinătate, pentru asemenea activități. Iar în cadrul acestui program, tinerii de la noi au avut ocazia să viziteze marile centre de cercetare din Europa.

Upgrade