Este foarte greu, dacă nu imposibil, să o supraevaluezi pe Marie Curie. A fost o uriașă personalitate a științei, prima femeie care a obținut un Premiu Nobel și singura personalitate care a fost răsplătită de două ori cu acesta, în două domenii diferite: fizică (în 1903) și chimie (în 1911). Rezultatele obținute de ea sunt cu atât mai remarcabile cu cât ele au fost obținute într-o perioadă în care femeile își găseau foarte greu locul în lumea științei.

Copilăria și tinerețea

Maria Salomea Skłodowska (viitoarea Marie Curie) s-a născut în ziua de 7 noiembrie 1867, în Varșovia, actuala capitală a Poloniei, care pe atunci se afla sub dominația Imperiului Țarist. Apropiații ei o alintau spunându-i Manya. Tatăl său, Wladyslaw (1832-1902), era profesor de matematică și de fizică, iar mama sa, Bronislawa (1836-1878) era învățătoare. Din nefericire, familia sa nu dispunea de resurse financiare, ba chiar am putea spune că se afla undeva la marginea sărăciei. Deși marcată de tragedii teribile (una dintre surorile sale mai mari moare de tifos pe când Maria Skłodowska avea numai opt ani, fiind urmată, după doi ani, de mama sa, răpusă de tuberculoză) ea este atrasă de școală, muncește foarte mult și, la 15 ani, absolvă un liceu pentru fete, fiind răsplătită cu medalia de aur pentru rezultatele la învățătură. succesul nu a fost obținut cu ușurință, ci în urma unei munci de-a dreptul epuizante. Maria avea să își amintească mai târziu: ”Aveam numai 15 ani atunci când am terminat studiile liceale, totdeauna am fost prima din clasa mea. Oboseala acumulată m-a obligat să mă odihnesc, la țară, timp de aproape un an.” Apoi, după ce s-a refăcut: ”M-am întors acasă, în Varșovia, sperând să pot preda într-o școală. Dar problemele familiale m-au împiedicat să fac acest pas. Tatăl meu, acum bătrân și obosit, avea nevoie de odihnă, iar banii erau foarte puțini. De aceea a trebuit să accept un post de guvernantă. Când aveam numai 17 ani am părăsit casa părintească pentru a începe o viață independentă.”

În această perioadă începe să participe cursurile așa numitei Universități Volante, o instituție de învățământ nerecunoscută de către Imperiul Țarist. ”Era un grup plin de entuziasm, alcătuit din tineri și tinere care erau uniți de pasiunea pentru studiu. […] Scopul lui era ca tinerii să se ocupe de propria lor educație, dar și să ofere instrucție pentru muncitori și țărani. În conformitate cu acest scop, ofeream cursuri de seară, fiecare predând ceea ce știa cel mai bine. Era o organizație secretă, ceea ce a făcut ca activitatea ei să se desfășoare în condiții foarte grele.” Este și perioada în care ia primul contact cu știința experimentală: ”Spre marea mea bucurie, pentru prima oară în viață, am reușit să intru în laboratorul de fizică municipal, care era condus de către unul dintre verii mei. Cu excepția sâmbetelor și duminicilor nu prea aveam loc să lucrez aici. Am încercat diferite experimente prezentate în tratatele de fizică și chimie. Uneori obțineam rezultate neașteptate. Câte o dată eram încurajată de succesele neașteptate pe care le obțineam, alteori mă cuprindea disperarea, în urma experimentelor eșuate din pricina lipsei mele de experiență.”

Vă rog să vă opriți un pic și să recitiți paragraful de mai sus. Din punctul meu de vedere el dezvăluie taina succesului de mai târziu al omului de știință care a fost Marie Curie.

Oricât de romantică a fost această perioadă, educația Mariei Skłodowska risca să intre într-o fundătură. Era nevoie de un pas mai departe, frecventarea cursurilor unei universități reputate. Exista un mare obstacol: lipsa banilor necesari. Așa că Maria Skłodowska este nevoită să facă o înțelegere cu sora sa, Bronislawa. Conform acestei înțelegeri Maria urma să o susțină financiar pe Bronislawa pentru a urma cursuri de medicină la Paris. O dată cu absolvirea lor, Bronislawa urma să îi acorde același sprijin. Maria trebuia să mai aștepte câțiva ani, până când va putea ajunge la Sorbona. În acest timp a obținut banii necesari pentru sora sa, angajându-se ca guvernantă la o familie din orășelul Szczuki.

Pe 5 noiembrie 1891, Maria Skłodowska începe cursurile de fizică la Universitatea Sorbona. Dincolo de constrângerile financiare, care au obligat-o o vreme să trăiască în frig, hrănind-se aproape numai cu pâine unsă cu unt și ceai, tânăra poloneză se confrunta și cu alte probleme. Iată ce spune ea: ”[…] la început a fost foarte dificil. De fapt, eram insuficient de pregătită pentru a putea urma fizica la Sorbona. În ciuda eforturilor mele din Polonia, nu eram la fel de bine pregătită, cum erau colegii mei francezi care frecventau același curs cu mine. Așa că am fost obligată să suplinesc deficiențele, în special în cele din domeniul matematicii. Mi-am împărțit timpul între cursuri, lucrări experimentale și studiul în bibliotecă. Lucram până noaptea târziu.” Aș mai adăuga că la sosirea sa la Paris, Maria aproape că nu cunoștea limba franceză… Sigur, i-a fost cumplit de greu acest început, dar Maria își amintește cu bucurie acea perioadă: ”Se deschidea o lume nouă pentru mine, lumea științei, pe care, în sfârșit, eram liberă să o cunosc.”. Doar așa, pentru a adăuga o mică nuanță, în vremea în care Maria învăța la Sorbona, dintre cei circa 1.800 de studenți, numai 23 erau femei.

În 1893, obține, ca șefă de promoție, licența în fizică. Un an mai târziu, obține și licența în matematică (de data asta ”doar” pe locul doi din promoție). Pe 26 iulie 1895 se căsătorește cu Pierre Curie, pe care îl cunoscuse, unde altundeva?, într-un laborator de fizică. A fost o mare schimbare în viața lui Marie Curie, un eveniment care, în anii ce aveau să vină, va duce la o mare revoluție în fizică.

Un scurt intermezzo

La sfârșitul anului 1895, germanul Wilhelm Röntgen, descoperea niște radiații invizibile, emise de tubul cu descărcări în gaze, pe care îl folosea pentru studierea razelor catodice. Mai târziu ele aveau să fie numite radiații X. Descoperirea, oarecum neașteptată, a făcut vâlvă în rândul fizicienilor. Unul dintre ei, francezul Henri Becquerel, decide să studieze îndeaproape fenomenul descoperit de către Röntgen. După o discuție cu Henri Poincaré, care constatase că emisia de radiații X este însoțită de producerea unui anumit tip de fluorescență în interiorul tubului de test, Becquerel se hotărăște să verifice dacă există vreo legătură și între fluorescența naturală a anumitor materiale și radiațiile X. Zis și făcut. De la tatăl său avea o colecție de roci care conțineau săruri de uraniu. După ce erau expuse la o lumină puternică acestea luminau și în întuneric. Becquerel, a constatat repede că, după ce erau expuse la lumina Soarelui, aceste săruri fluorescente emiteau radiații invizibile, care erau capabile să impresioneze o placă fotografică, chiar dacă aceasta era acoperită cu o hârtie opacă. O constatare interesantă, care, printr-o întâmplare fericită, avea să devină curând o descoperire epocală.

Henri Becquerel

Întâmplarea a făcut ca Becquerel, fiind confruntat cu un șir de zile noroase, să pună într-un sertar, pe o placă fotografică protejată în ambalajul ei, o bucată dintr-o rocă ce conținea uraniu, dar care nu prezenta fenomenul de fluorescență. Tot întâmplarea a făcut, nu știu din ce motiv, ca Becquerel să decidă să developeze placa fotografică. Nu mică i-a fost surpriza atunci când a descoperit că roca impresionase placa fotografică. Asta se întâmpla în luna mai a anului 1896. Becquerel, descoperise că radiațiile invizibile emise de sărurile de uraniu nu depind de o excitare externă (adică de lumina care provoca fluorescența), ci reprezenta o proprietate intrinsecă a sărurilor de uraniu. Becquerel descoperise radioactivitatea, descoperire care, în 1903, i-a adus Premiul Nobel.

Descoperirile

În 1897, la doi ani după căsătoria cu Pierre Curie, Marie începe să lucreze pentru teza sa de doctorat. Și-a ales ca temă studierea ”razelor uranice”, descoperite cu un an mai devreme de către Becquerel. (În același an, pe 12 septembrie, se năștea fiica ei, Irene, care, la rândul ei, în 1935, avea să obțină Premiul Nobel pentru descoperirea radioactivității artificiale.)

Marie și Pierre Curie

Pentru a studia fenomenele care duc la producerea radiațiilor de către sărurile de uraniu, Marie, împreună cu Pierre Curie, se folosesc de un dispozitiv inventat de către acesta din urmă. Este vorba despre un electroscop extrem de sensibil, cu ajutorul căruia se putea măsura intensitatea radiațiilor produse de mostra care conținea compuși de uraniu. În laboratorul de pe Rue Lhomond, Marie începe să analizeze mostre de pehblendă, un mineral care conține oxizi de uraniu.

Procedura era foarte minuțioasă. Mai întâi minereul era mărunțit fin, după care, cu ajutorul unui lung șir de reacții chimice, era separat în componentele principale. A descoperit relativ repede că radioactivitatea este independentă de tipul sării de uraniu, ceea ce a făcut-o să tragă concluzia că radiațiile înregistrate nu sunt rezultatul unui anumit comportament al moleculelor, ci al unor fenomene care se petrec în interiorul atomului de uraniu. A fost o descoperire excepțională care, singură, a adus-o pe Marie Curie în elita fizicii mondiale. Este și momentul în care ea introduce în vocabularul științei termenul ”radioactivitate”. Dar ea nu s-a oprit aici. Se obișnuise încă din adolescență să persevereze în experimente.

A început să analizeze și alte minerale care conțineau uraniu, pe care le-a obținut de la muzee de geologie. A descoperit că, dintre toate, plehblenda care provenea de la mina Joachimsthal, din Boemia, era de patru până la cinci ori mai activă decât ar fi trebuit să fie dacă s-ar lua în calcul numai conținutul de uraniu. Concluzia a venit de la sine: probabil că în mineral există și un alt element chimic radioactiv. Dar concluzia aceasta trebuia să fie confirmată experimental. În iulie 1898, Marie Curie, împreună cu soțul ei, publică un articol în care anunțau identificarea unui nou element chimic, care a primit numele de poloniu. În același an, în luna decembrie, cei doi anunță descoperirea unui alt element chimic, care a primit numele de radiu. S-ar părea că, din nou, munca fusese dusă la bun sfârșit. Dar Marie nu se putea opri aici. Știa că trebuie să mai facă un pas: să demonstreze fără vreo urmă de dubiu că aceste noi elemente chimice există cu adevărat și să le determine proprietățile. A decis să obțină un mic eșantion de radiu.

A urmat o perioadă de muncă intensă, de-a dreptul legendară. Pentru a putea identifica elementul chimic necunoscut a trebuit ca Marie să proceseze multe tone de plehbendă. Era o muncă fizică epuizantă și extrem de laborioasă. ”Uneori îmi petreceam toată ziua amestecând o masă fierbinte cu o bară grea din fier, aproape la fel de lungă ca mine. La sfârșitul zilei eram ruptă de oboseală”, nota Marie Curie. Dar munca asta aspră nu a descurajat-o: ”Nu voi fi în stare niciodată să îmi exprim bucuria și speranțele în rezultatele bune ale cercetării pe care o făceam. Uneori eram descurajată în urma unor eșecuri, dar asta nu dura mult și îmi reluam munca.”

Un cadru din filmul Madame Curie (1943), produs de Metro-Goldwyn-Mayer Studios.

În sfârșit, pe 21 iulie 1902, Marie Curie reușește să obțină o cantitate foarte mică de clorură de radiu și o folosește pentru a determina masa atomică a radiului, obținând valoarea 223,3 (valoarea exactă este 226,0254). Abia în 1910 va reuși să obțină radiu în stare pură.

În anul 1903 își susține teza de doctorat, intitulată ”Cercetări asupra substanțelor radioactive” (Recherches sur les substances radioactives).

Illustration, 10 noiembrie 1906, are pe copertă o imagine cu Marie Curie, ”prima femeie care predă la Sobona”

Premiile Nobel

În anul 1903, Academia Regală Suedeză de Științe anunță că Premiul Nobel pentru fizică va fi acordat lui Pierre Curie, Marie Curie și Henri Becquerel. Premiul a fost împărțit în două. Jumătate i-a revenit lui Becquerel, ”pentru descoperirea radioactivității spontane”, iar cealaltă jumătate a fost acordată soților Curie ”pentru rezultatele deosebite în cercetarea radiațiilor descoperite de dl Becquerel”. Merită să notez aici, în treacăt, că inițial se decisese ca numai Pierre Curie și Henri Becquerel să primească Premiul Nobel. Din fericire, Pierre a aflat la timp și a reușit să mobilizeze mai mulți oameni de știință reputați pentru susține nominalizarea lui Marie.

În anul 1911, Marie primește al doilea Premiu Nobel, de data aceasta pentru chimie ca o recunoaștere ”a serviciilor pentru progresul chimiei prin descoperirea elementelor radiu și poloniu, pentru izolarea radiului și studierea proprietăților acestui element remarcabil.”

O încheiere provizorie

Vă cer iertare, am depășit spațiul care mi-a fost acordat, așa că voi încheia brusc. Mai sunt multe lucruri de spus (unele mai puțin știute) despre extraordinara femeie care a fost Marie Curie. Pentru mine, așa cum știți, este mai important omul decât descoperirile revoluționare pe care le-a făcut. Vă promit că voi adăuga cândva la povestea lui Marie Curie.

Upgrade