Bombardamentul cu micrometeoriţi produs în urmă cu patru miliarde de ani asupra Pământului şi planetei Marte a produs o răcire dramatică a climei celor două planete, întârziind apariţia vieţii. Aceasta este concluzia unui studiu publicat pe 1 aprilie în revista Geochimica et Cosmochimica Acta.
Cercetătorii de la Imperial College din Londra au analizat efectele bombardamentului meteoritic produs în perioada timpurie a Sistemului Solar (Late Heavy Bombardment – LHB). Acest bombardament, care a durat circa 100 milioane de ani, a generat cantităţi mari de bioxid de sulf în atmosfera superioară a celor două planete având ca effect o răcire catstrofală a climei celor două planete.
Micrometoriţii provin în general din centura de asteroizi care se găseşte între orbitele lui Marte şi Jupiter. Aceste obiecte, de mărimea unor grăunţi de zahăr, au fost capturate de câmpurile gravitaţionale ale Pământului şi ale planetei Marte. La intrarea în atmosferă ele au atins temperaturi mai mari de 1000 garde Celsius, ceea ce a dus la eliberarea bioxidului de sulf conţinut în ele. În atmosferă, dioxidul de sulf a fostmat aerosoli, sub forma de particule solide şi lichide, care reflectă lumina solară, ducând la răcirea planetei.
Autorii studiului au calculat că ploaia de micrometeoriţi a adus circa 20 milioane de tone de dioxid de sulf, în fiecare an, în atmosfera superioară a Pământului pe parcursul celor 100 de milioane de ani, cât a durat bombardamentul meteoritic (Late Heavy Bombardment – LHB). În aceeaşi perioadă în atmosfera lui Marte s-au generat 500.000 tone pe an de dioxid de sulf.
Profesorul Mark Sephton, unul dintre coautorii studiului a arătat că “O foarte mică parte din energia Soarelui ajungea pe suprafaţa Pământului în urmă cu 4 miliarde de ani, fapt care a îngreunat apariţia vieţii. Lipsit de scutul magnetic şi fiind ţinta permanentă a impactului meteoritic, Marte a pierdut gazele care produc efect de seră din atmosferă, rezultând o răcire globală. Influxul de dioxid de sulf în atmosfera marţiană a dat o lovitură suplimentară vieţii marţiene.”
Echipa de cercetători a calculat că influxul de dioxid de sulf în atmosfera Pământului timpuriu a avut acelaşi efect asupra climei ca o erupţie vulcanică similară cu cea a vulcanului Pinatubo din 1991, în fiecare an, timp de 100 de milioane de ani. În 1991 erupţia vulcanului Pinatubo a eliberat 17 milioane de tone de gaze, inclusiv dioxid de sulf, ceea ce a blocat circa 10% din lumina solară, ducând la o scădere a temperaturii medii cu circa jumătate de grad Celsius.
Cercetătorii afirmă că eliberarea de dioxid de sulf în atmosfera terestră a avut consecinţe dezastruoase. În acea vreme energia provenită de la Soare era cu 30% mai mică decât în prezent. Acest fapt, combinat cu efectul dioxidului de sulf a aruncat Pământul într-o iarnă arctică, punând în dificultate, timp de milioane de ani, viaţa primitivă de pe planeta noastră.
Pe Marte consecinţele au fost mult mai dramatice. În acea vreme, datorită schimbărilor climatice rapide, apa lichidă prezentă la suprafaţa marţiană a dispărut, transformând planeta dintr-o lume umedă într-una aridă şi rece.
Pentru a ajunge la aceste concluzii cercetătorii au simulat ceea ce s-a întâmplat pe timpul bombardamentului cu micrometeriţi atunci când aceştia au pătruns în atmosferă prin folosirea pirolizei unor mici fragmente de roci cu o compoziţie similară celei a unui micrometeorit. Prin analiza spectrală a gazelor rezultate în urma încălzirii eşantioanelor la temperatura de 1.000 grade Celsius s-a putut evalua cantitatea de dioxid de sulf eliberată.
