Un articol scurt, plasat în dreapta paginii ziarului Pravda din 5 octombrie 1957, un text rece și lung de numai câteva paragrafe, anunța sec că sovieticii au reusit să plaseze un satelit pe orbita terestră. Se întâmplase deja: intrasem în era spațială. Dar cei ce decideau asupra conținutului principalului cotidian sovietic păreau să nu își fi dat seama de asta. În ziua de 4 octombrie 1957, în urmă cu mai bine de jumătate de veac, omul a reușit să deschidă larg poarta către spațiul cosmic, către Univers…
Spicuim din articolul dedicat primei Luni artificiale, publicat de Pravda în ziua de 5 octombrie 1957. „De câțiva ani oamenii de știință din Uniunea Sovietică lucrează pentru realizarea unui satelit artificial al Pamântului. Așa cum s-a anuntat deja în presă, lansarea primului satelit al URSS a fost planificată pentru a îndeplini programul de cercetări știintifice din cadrul Anului Geofizic Internațional.
Ca urmare a muncii susținute, oamenii de stiință și birourile de cercetare au reușit să construiască primul satelit artificial. În ziua de 4 octombrie 1957 a fost lansat de catre URSS primul satelit artificial al Pământului. Conform datelor preliminare, racheta purtatoare a imprimat satelitului viteza orbitala necesară, care este de aproximativ 8.000 m/s. În prezent Sputnik descrie o orbită eliptică în jurul Pamântului, iar zborul său poate fi urmărit între apusul și rasaritul Soarelui cu instrumente foarte simple (telescoape, binocluri etc.).
Conform calculelor, care acum sunt corectate pe baza observatiilor directe, Sputnik călătorește acum la o înălțime de 900 km deasupra Pământului, timpul pentru o revoluție completă este de o oră și treizecișicinci de minute, iar unghiul înclinării orbitei este de 65 de grade. În ziua de 5 octombrie satelitul va trece deasupra Moscovei de două ori: la 1:46 a.m. și 6:46 a.m., ora Moscovei. […]
Sputnik are o formă sferică cu un diametru de 58 cm și o greutate de 83,6 kg. El este echipat cu două radiotransmițătoare care emit continuu semnale pe frecvența de 20,005 și 40,002 MHz (15 și respectiv 7,5 m). Puterea transmițătorului asigură o recepție bună a semnalelor de către un mare număr de radioamatori. Semnalele sunt sub forma unor pulsuri de telegraf cu durata de 0,3 s, cu o pauză între ele de aceeași durată. Semnalul de pe o frecvență este transmis în pauza semnalului de pe cealaltă frecvență.
Stații științifice amplasate în diferite puncte din Uniunea Sovietică urmăresc satelitul și îi determină elementele traiectoriei. Deoarece densitatea straturilor superioare ale atmosferei nu este foarte bine cunoscută, nu există suficiente date pentru a determina cu precizie durata de viață a satelitului șși punctul de intrare în straturile dense ale atmosferei. Calculele arată că, datorită uriașei viteze a satelitului, la sfârșitul existenței sale va arde, atunci când va atinge straturile dense ale atmosferei, la o altitudine de câteva sute de kilometri.
Către sfârșitul secolului 19 posibilitatea realizării zborurilor cosmice cu ajutorul rachetelor a fost demonstrată științific pentru prima oară în Rusia, prin lucrările remarcabilului om de știință rus Konstantin E. Țiolkovski.
Succesul lansării primului satelit construit de mâna omului reprezintă cea mai importantă contribuție la tezaurul mondial al știintei și culturii. Experimentele științifice efectuate la mari înălțimi sunt extrem de importante pentru a înțelege proprietățile spațiului cosmic și pentru studiul Pamântului ca planetă a Sistemului Solar.
Pe toată durata Anului Geofizic Ințernational Uniunea Sovietică își propune să lanseze mai mulți sateliți artificiali. Aceștia vor fi mai mari și mai grei și vor fi folosiți pentru a desfășura activități de cercetare științifică.
Sateliții artificiali vor pregăti drumul către călătoriile interplanetare, iar contemporanii noștri pot vedea cum libertatea și munca susținută a poporului societății socialiste fac ca cele mai îndrăznețe visuri ale umanității să devină realitate.”
Uff, tare lemnos mai este acest text. Ați remarcat că din el lipsește ceva esențial? Lipsește numele omului care a făcut ca toate aceste lucruri să devină posibile. Era un mare visător acel om, cel care credea, ca și Țiolkovski, că „Terra este leagănul omenirii, dar omenirea nu poate ramâne vesnic în leagăn”. Acel om, al carui nume nu a fost dezvaluit publicului decât peste mulți ani, avea să fie identificat în textele vremii sub sintagma de „constructorul principal”.
Numele lui îl știm acum: Serghei Koroliov. S-a născut în ziua de 30 decembrie 1906 în localitatea Jitomir (acum apartine Ucrainei). Încă din tinerețe devine extrem de interesat de călătoriile spațiale. (Întocmai ca și în cazul lui Țiolkovski, von Braun și Oberth, lectura fantasticei cărți „De la Pamânt la Lună” a lui Jules Verne a lăsat urme adânci.)
Se pregatește ca inginer aeronautic la Politehnica din Kiev, după care, în 1930, înființeaza, împreună cu Fridrih Țander, grupul GIRD (Gruppa Izucenia Reaktivnogo Dvijenia – Grupul pentru Studiul Propulsiei Reactive). Grupul studiază diferite sisteme de propulsie reactivă și reusește să lanseze primele rachete alimentate cu combustibil lichid ale Uniunii Sovietice. Este vorba despre GIRD-9 și GIRD-10.
Succesele GIRD atrag atentia militarilor, care văd în rachete un mijloc de transport al încărcăturilor explozive catre ținte. GIRD este înlocuit cu RNII (Racketnîi Nauchno-Issledovatelkîi Institut – Institutul Stiintific de Cercetare al Rachetelor). Koroliov este numit director adjunct al institutului. El ar fi dorit să studieze posibilitatea realizării unor vehicule capabile să poarte omul în spațiul cosmic, dar conducătorul RNII, Ivan Kleimenov, și responsabilii militari, doreau ca institutul să se ocupe de construirea de rachete care să poată fi utilizate ca arme.
Ca urmare a acestui dezacord, Koroliov este destituit, dar ramâne în institut ca simplu inginer. Își continuă munca de cercetare, care culminează cu realizarea primului planor sovietic propulsat cu un motor rachetă. Este vorba despre RP-318. Între timp, în 1936, este numit constructor principal – director al departamentului de rachete al RNII.
În 1937 îl ajunge marea epurare stalinistă. Activitatea de cercetare a lui Koroliov era antisovietică! Deținutul Koroliov lucrează timp de un an la mina de aur din Kolima, unul dintre cele mai ucigătoare locuri din Gulagul sovietic. Este greu de înțeles cum de s-a ajuns aici, dar și mai greu de înțeles este cum a fost posibil ca dura experiență a Gulagului să nu ucidă visele lui Koroliov…
Am încercat să mă documentez asupra acelei perioade, dar din pacate, pâna acum nu am găsit decât o uriașă pată albă din care nu a razbătut nici cea mai mică informație… Dar, privind la cele ce au urmat, am înțeles că visătorul Koroliov era dublat de un caracter extrem de puternic. Spre norocul lui Koroliov, Stalin a înteles destul de repede că Uniunea Sovietica se afla în pragul razboiului cu Germania și că este nevoie de toate forțele disponibile pentru a moderniza dotarea tehnică a armatei roșii.
Cum talentul ingineresc al lui Koroliov era binecunoscut, la intervenția lui Serghei Tupolev, el însuși prizonier în Gulag (!), se decide eliberarea lui din mina Kolima. Dar nu își va găsi libertatea, pentru că va intra în sarasca TsKB-39, un institut de proiectare ce aparținea de Gulag! Ciudate sunt aceste institute de proiectare în care lucrau pușcăriașii… și poate că ne vom ocupa cândva de ele. Deocamdată știm că în sarasca TsKb-39 Serghei Koroliov nu a mai lucrat la dezvoltarea rachetelor, ci la proiectarea lui Samaliot 103, viitorul avion de atac la sol Tu-2. Dar noaptea, atunci când avea un pic de timp liber, se dedica studiului zborului cosmic.
În 1944, când se contura clar înfrângerea Germaniei, fiind informat de uriașul progres al lui von Braun în domeniul rachetelor, Stalin decide să dezvolte propriul program de rachete balistice. Cum Koroliov era recunoscut ca cel mai mare specialist sovietic în domeniul rachetelor, acesta este eliberat și trimis, în octombrie 1945, împreună cu o echipă de specialiști, în Germania ocupată de ruși, pentru a evalua progresele germane. Aici vizitează fabricile germane din Peenmunde și Norhausen. (Din păcate pentru ruși, care în primavară amânaseră asaltul asupra Berlinului pentru a captura aceste fabrici, le găsesc goale. Trecuseră pe acolo americanii.)
În ciuda faptului că multe rachete V2 se aflau deja în drum spre America, în fabricile vizitate de Koroliov se mai găsesc mașinile-unelte, echipamentele electrice și circa 300 de rachete V2 aflate în diferite faze de execuție. Totul este încărcat în trenuri și trimis către Rusia. Odată cu ele sunt duse la muncă fortata în Rusia câteva sute de ingineri și tehnicieni care lucraseră la producția rachetelor… (Și aici se ascunde o întâmplare neobișnuită, în care votca rusească a jucat un rol important, despre care voi povesti altădată.)
În 13 mai 1946, Stalin semnează un decret prin care se iniția dezvoltarea rachetelor balistice în Uniunea Sovietică. În august 1946 este înființat NII-88, un institut de cercetare pentru dezvoltarea rachetelor balistice. Koroliov este numit constructor-șef, de însuși ministrul însărcinat cu înzestrarea armatei, Dimitri Ustinov. Urmându-se instrucțiunile lui Koroliov, circa 200 de foști angajați ai fabricilor care produseseră rachetele V-2 sunt aduși la NII-88. Fostul deținut devenise acum paznic de deținuti…
Specialiștii germani nu au intrat în contact direct cu Koroliov și inginerii săi, dar vor primi liste lungi cu întrebări la care au trebuit să răspundă în scris. Între 1946 și 1953 de la baza Kapustin Yar, situată la est de Stalingrad, au fost lansate, în parte cu asistență germană, circa 100 de rachete V-2. Începând cu 1951 inginerii ruși vor înlocui treptat specialistii germani, care de altfel vor fi eliberați și retrimiși în Germania între 1951 și 1954.
La 1 aprilie 1953, în timp ce Koroliov era gata să lanseze prima rachetă de concepție sută la sută sovietică (este vorba de racheta R-11), Consiliul de Miniștri îi comanda realizarea unei rachete balistice intercontinentale, care va purta indicativul R-7. Acest din urmă lansator avea să fie o mașină monstruoasă, dacă este să o comparăm cu rachetele vremii.
R-7 era capabila, teoretic, să parcurgă 7.000 de km, avea o masa de 300 t și o înalțime de 30 m. Cele doua lansatoare, R-11 și R-7, erau identice din punct de vedere tehnic. Ambele se bazau pe utilizarea a patru motoare cu propergoli lichizi (kerosen și oxigen) dezvoltate pe baza motoarelor utilizate la rachetele V-2. Fiecare dintre aceste motoare avea o tracțiune de 25 tf. În jurul acestui grup de motoare erau plasate patru boostere echipate tot cu patru motoare de același tip. În total 20 de motoare!
Pentru a testa noul model de rachetă balistica, Uniunea Sovietică a construit două centre spațiale, unul la Baikonur și altul la Tuiratam, în Kazahstan. Primele încercari ale rachetei R-7 au început în primavara anului 1957. Primul tir, în 15 mai 1957, a fost un eșec. Al doilea, în 12 iulie 1957, de asemenea. Militarii deja priveau cu neîncredere către Koroliov, omul căruia îi explodau rachetele…
Dar lansarea din 21 august 1957 s-a soldat cu un succes total. R-7, racheta balistică intercontinentală, putea deveni operațională. Dar, din punct de vedere militar, racheta R-7 nu reprezenta un succes real. Funcționând pe bază de combustibil lichid, nu putea fi lansată decât după alimentarea cu oxigen lichid, ceea ce o făcea ineficientă în cazul unui atac surpriză. În schimb Koroliov și-a urmat visul. A luat legătura cu conducerea superioară de partid și de stat și a propus utilizarea ei pentru a plasa pe orbită un satelit, un Sputnik.
Se pare că Hrușciov, conducătorul URSS din acea vreme, nu a înțeles prea bine semnificația sintagmei „satelit artificial”, dar și-a dat acordul pentru demararea aplicațiilor civile ale rachetei R-7. Drept consecință, în 4 octombrie 1957, de la cosmodromul din Tiuratam decola spre cosmos primul Sputnik… Ne oprim aici cu biografia lui Koroliov, omul care a visat la explorarea spațiului, voi avea ocazia să mai reven asupra lui cu un alt prilej.
Mai este ceva de remarcat în legatură cu textul din Pravda cu care am început acest articol. Am spus și eu, ați remarcat și dumneavoastra, dacă s-ar fi inaugurat o nouă fabrică de pioneze probabil că textul ar fi fost mai înflăcărat. Deschiderea erei spațiale era privita cu răceală de către sovietici. Conducerea superioară de partid și de stat nu a înțeles decât târziu ce efecte poate avea lansarea primului satelit artificial al Pământului. Propaganda sovietică nu înțelesese ce bună reclamă putea fi un „bip-bip” care putea fi recepționat pe tot globul.
Americanii în schimb au privit cu teamă la primul Sputnik. Deși sovieticii nu se gândiseră că Sputnikul va avea un asemenea efect, americanii au văzut în Sputnik o amenințare. Obiectul acela, care trecea pe deasupra capetelor lor, putea purta arme nucleare… Era pentru prima oară în istoria Americii când teritoriul lor era direct amenințat de arme lansate de pe un alt continent.
Și asta se întâmpla tocmai într-o perioadă în care America era mai puternică și mai încrezătoare decât oricând. SUA pareau a fi o superputere intangibilă. Și iată că o mică sferă, cu diametrul de numai 58 de cm, demonstra lumii întregi fragilitatea puterii Americii…
Președintele american, Dwight David Eisenhower, a avut inițial o reacție similară cu cea a conducerii sovietice. I se părea lipsită de importanță lansarea primului satelit artificial al Pamântului. În schimb, presa americană a înțeles rapid importanța Sputnikului. În timp ce Pravda relata evenimentul cu răceala, New York Times publica un articol pe prima pagină sub un titlu scris pe trei rânduri (lucru rar în acea vreme pentru presa de peste ocean).
Și alte ziare au subliniat în mod similar importanța evenimentului. Apoi au început interpretările. Ziarul Manchester Guardian a avut nevoie de numai două zile pentru a specula asupra implicațiilor apocaliptice ale succesului sovietic.
Într-un editorial intitulat „Next Stop MARS?”, din 7 octombrie 1957, se putea citi: „Realizarea este imensă. Trebuie acum să privim altfel societatea sovietica și capacitățile ei militare. […] Sovieticii pot construi acum rachete balistice capabile să atinga orice punct de pe glob. […] Este evident că ei au un avans uriaș în domeniul tehnologiei rachetelor.”
Cum acest avans era inacceptabil pentru americani, președintele Eisenhower decide relansarea programului spațial american sub conducerea lui von Braun (a cărui viață fascinanta o vom povesti cândva) și decide înființarea NASA. Începea cursa spațială! Americanii vor lansa primul lor satelit abia la 31 ianuarie 1958. Este vorba despre Explorer 1, un satelit micuț, care cântarea numai 13,97 kg…
Între timp rușii lansaseră în spatiu, cu Sputnik 2, prima ființă vie. Este vorba despre cațelușa Laika. Aici se cuvine să vă spunem pe scurt și povestea acestui satelit. Hrușciov a fost foarte surprins de reacția internațională care a urmat lansării lui Sputnik 1 și a primit cu încântare valul de reacții care venea din toată lumea. Asa că s-a gândit că mai este nevoie de o nimicitoare lovitura propagandistică.
Pe 7 noiembrie 1957 urma să se aniverseze 40 de ani de la Revoluția din octombrie. Era nevoie de un mesaj clar, care să sublinieze mărețele realizări ale patriei sovietelor, în care clasa muncitoare, liberă de asuprire, poate să își materializeze orice vis… Așa că l-a chemat la el pe Koroliov, cel ce își pierduse ani din viață în Gulagul „libertatii sovietice”, și i-a spus asa: „Nu am crezut niciodată că vei reusi să lansezi un Sputnik înaintea americanilor. Dar ai reușit. Acum te rog să lansezi ceva în spațiu pentru următoarea aniversare a revoluției noastre.”
Credea Hrusciov că satelitii sunt asemenea tractoarelor care pot fi facute oricum și oricând… Koroliov a acceptat provocarea, deși asta a însemnat zile și nopți de munca asiduă. În ziua de 3 noiembrie 1957 pleca spre cosmos Sputnik 2, un satelit cu masa de 508 kg, care purta cu sine prima ființă vie de pe Terra: cațelușa Laika. Totul a fost pregătit, subliniem asta, în numai o lună!
Gândiți-va că era vorba de un sistem complicat, care trebuia să asigure condiții de supraviețuire pe orbită. De această dată, conducătorii sovietici au înțeles importanța evenimentului. Hrușciov, la cea de-a 40-a aniversare a Revoluției din octombrie: „Se pare că numele de Vanguard [proiectul american pentru sateliți artificiali] arată încrederea pe care o aveau americanii că satelitul lor va fi primul pe orbită.
Dar sateliții sovietici s-au dovedit a fi în frunte. Înconjurând Pamântul, Sputnicii sovietici demonstrează avansul științei și tehnologiei și întregii economii a Uniunii Sovietice, al cărei popor construiește o noua viață pe baza învățăturilor marxist-leniniste.” De aceasta data Hrușciov a înțeles valoarea propagandistică a succeselor spațiale…
Deocamdată nu am nimic de adăugat. Voi spune doar că niciodată în istoria omenirii un obiect atât de mic și nevinovat nu a produs atâta surprindere în lumea întreagă, cum a produs această sferă de 58 de centimetri, care purta numele de Sputnik.
