Pentru a căuta adevărul, este nevoie ca toată viața să ne îndoim, pe cât posibil, de toate lucrurile
René Descartes

Către sfârșitul secolului al XIX-lea, Wilhelm von Osten, fost profesor de matematică la un gimnaziu din Berlin, avea ceva de demonstrat. Era convins că animalele sunt înzestrate cu o inteligență nebănuită, care ar putea fi scoasă la iveală printr-o educație adecvată. Cum dorea să demonstreze lumii întregi că are dreptate, a hotărât să educe trei animale: un cal, o pisică și un urs. Pisica și ursul nu s-au lăsat educate, în schimb calul, numit Hans, a început să obțină rezultate spectaculoase. După patru ani de școală, Hans se descurca bine în matematică, citit, muzică și în recunoașterea culorilor.  Wilhelm von Osten era foarte mândru de calul său, așa că, spre sfărșitul anilor 1890, a început să îl prezinte în apariții publice. Succesul a fost imediat, iar spectatorii uimiți l-au poreclit Hans cel Deștept.  

Ce știa să facă Hans cel Deștept? Știa să adune, să scadă, să împartă și să înmulțească numere. Mai știa să răspundă la întrebări ce țin de calendar de tipul ”dacă marți suntem în ziua a șaptea a lunii, ce zi va fi vinerea viitoare?”.  Putea diferenția tonuri muzicale și mai era capabil să citească în limba germană. Răspunsurile erau date prin bătăi de copită. În cazul cititului, de exemplu, litera A era confirmată printr-o bătaie de copită, B prin două, și așa mai departe. Reputația lui Hans cel Deștept a ajuns să fie atât de mare, încât, dincolo de Atlantic, ziarul New York Times i-a dedicat un articol elogios în ediția din 4 septembrie 1904.

Bineînțeles existau și sceptici. Aceştia au decis, în 1904, formarea unei comisii, alcătuită din 13 oameni de ştiinţă pentru a cerceta capacităţile extraordinare ale lui Hans cel Deştept. După un lung şir de experimente concluzia comisiei a fost că nu avem de-a face cu o fraudă. Von Osten nu oferea pe ascuns indicii calului. Mai mult decât atât Hans răspundea corect chiar și atunci când stăpânul său nu era prezent în sala în care se defășura experimentul. Totuși, comisia a decis că sunt necesare cercetări suplimentare pentru a explica neobișnuitele aptitudini ale calului deștept.

Sarcina i-a revenit lui Oskar Pfungst, un tânăr psiholog aflat la început de carieră. După multe experimente atent conduse, el și-a publicat concluziile în 1907. A publicat și o carte, care a apărut în ediția engleză cu titlul ”Clever Hans”, în anul 1911. ”Observațiile privind calul în condiții obișnuite nu erau suficiente pentru a ajunge la identificarea explicațiilor posibile. Au fost necesare realizarea de experimente în condiții controlate”, scria Pfungst în raportul său. Tânărul psiholog a dorit să afle dacă Hans cel Deștept chiar raționează sau dacă el primește informații prin organele sale de simț. ”Pentru a identifica organul, sau organele, de simț prin care calul ar putea primi stimulii necesari, am folosit metoda eliminării. Am început prin excluderea stimulilor vizuali cu ajutorul unor ochelari. Dacă în continuare calul ar fi oferit răspunsuri corecte, atunci am fi trecut la eliminarea auzului. Eliminarea stimulilor auditivi este mai dificilă, deoarece, chiar dacă avem un cal foarte docil, nu este sigur că bumbacul din urechi ar bloca total stimulii auditivi. Dacă și în cazul blocării auzului calul ar fi continuat să ofere răspunsuri corecte, atunci ne-am fi ocupat și de blocarea stimulilor tactili și a mirosului. […] Prin urmare, cititorul poate vedea cu ușurință că investigația noastră ar fi putut deveni foarte complexă și că ne-am pregătit pentru toate aceste posibilități.”, nota Pfungst. Concluziile experimentelor au venit destul de repede. Calul dădea răspunsuri greșite de fiecare dată când răspunsul corect nu era cunoscut celor prezenți în jurul lui. De exemplu, atunci când i se arăta un număr pe care numai el putea să-l vadă, dintr-o dată îi dispărea capacitatea de a citi numerele. Hans cel Deștept eșua în a răspunde corect și atunci când ochii îi erau acoperiți. Evident, calul se baza pe stimulii vizuali. De exemplu, dacă avea de calculat cât fac 4+3, cei prezenți în sală așteptau încordați până când calul bătea de șapte ori cu copita, după care se relaxau. Hans cel Deștept sesiza acest moment, și se oprea. Calul nu știa să socotească, dar era un foarte bun interpret al semnalelor nonverbale.

Pentru a înțelege aceste semnale nonverbale Pfungst a realizat un nou set de experimente, de această dată rolul calului era jucat de el însuși. În cartea despre care vorbeam mai devreme Pfungst spune că  ”În experimentele de numărare, cel care punea întrebările se afla în dreapta mea și trebuia să se concentreze puternic la un număr (de obicei între 1 și 10, dar uneori ajungeau până la 100). Apoi începeam să bat cu mâna pe masă, până când am crezut că am perceput un semnal de final. Am testat astfel 25 de persoane cu vârste diferite (inclusiv un copil de șase ani).” Apoi urmază un detaliu foarte important: ”Nici unul dintre participanții la experiment nu știa care este scopul acestuia. Desigur, era evident că îi privesc cu atenție, dar nici unul dintre participanți nu știa că urmăresc mișcări involuntare.” Cu excepția a două persoane, toți participanții la experiment făceau aceași gamă de mișcări involuntare, atunci când se ajungea la răspunsul corect. ”Cea mai importantă dintre acestea fiind mișcarea bruscă, ascendentă a capului, atunci când ajungeam la rezultatul corect. Evident, mișcarea depindea de poziția capului subiectului la începutul testului. Astfel, dacă la începutul testului capul subiectului era înclinat în față, atunci eliberarea tensiunii se manifesta prin îndreptarea lui. Dacă avea capul lăsat pe spate, momentul psihologic era marcat de o înclinare a capului spre înainte (deși, în anumite situații se accentua înclinarea spre spate). […] În toate aceste schimbări am observat o postură intermediară care nu era totdeauna ușor de interpretat: o poziție verticală a capului în care nu se putea observa nici o mișcare a capului, ci doar un ușor tremur. […] Se pare că ridicarea capului subiectului, care a servit drept semnal și pentru calul domnului von Osten, nu reprezintă decât o parte a unei legi mai generale, care poate fi astfel formulată: eliberarea tensiunii musculare care apare odată cu încetarea tensiunii psihice tinde să aducă poziția capului (și a corpului) care implică cea mai mică încordare a mușchilor. Aceste mișcări au o amplitudine foarte mică, de ordinul unui milimetru, doar într-un număr mic de cazuri amplitudinea lor a atins doi milimetri. Doar în cazul a doi subiecți, oameni de știință cu gândire abstractă, în ciuda încercărilor repetate nu am reușit să dau răspunsul corect.”

În ciuda demonstrației făcute de Oskar Pfungst, proprietarul calului nu a vrut să accepte nici o clipă concluziile experimentelor. Demersul său plecase de la ideea că animalele sunt posesoare ale unei inteligențe native, care poate fi educată astfel încât ele să poată realiza performanțele pe care le obținea Hans cel Deștept, și nu putea renunța cu nici un chip la această idee.

Hans cel Deștept a intrat în istorie. Psihologii au învățat că observatorul poate influența, inconștient, rezultatul unui experiment. Acum se vorbește despre ”efectul Hans cel Deștept” care trebuie evitat cu orice preț, pentru ca studiile din psihologie să nu fie afectate. Asta nu înseamnă că de la publicarea experimentelor lui Oskar Pfungst lucrurile au intrat pe un făgaș bun.

Un exemplu îl constituie tehnica numită comunicare facilitată (facilitated communication) care a apărut către sfârșitul anilor 1980. Această tehnică ar fi permis copiilor autiști să comunice cu cei din jur. Adepții acestei tehnici susțineau că acești copii erau capabili să comunice cu cei din jur prin tastarea de mesaje elaborate, dacă brațele acestora erau suținute deasupra tastaturii de către un ”facilitator” bine instruit.

Succesul acestei tehnici a fost mediatizat pe larg, oferind speranțe uriașe, atât părinților, cât și terapeuților. Dar, în foarte scurt timp, au început să apară probleme grave. În mesajele multor copii autiști se raportau incesturi și abuzuri petrecute la ei în casă. Au fost chiar situații în care, pe baza acestor texte, părinții au fost decăzuți din drepturi și au primit condamnări cu închisoarea.

Din fericire lucrurile nu au rămas așa. S-au realizat noi studii experimentale în cadrul cărora s-a căutat eliminarea efectului Hans cel Deștept. De exemplu, într-unul dintre experimente copilul și facilitatorul primeau întrebările prin căști. Atunci când întrebările erau aceleaşi pentru ambii, subiecții  tastau de fiecare dată răspunsul corect. Dar, atunci când întrebările erau diferite, subiecții tastau răspunsurile la întrebările pe care le primise facilitatorul, şi nu ei. La fel ca în cazul lui proprietarului lui Hans cel Deștept, facilitatorii erau persoane sincere și bine intenționate. Din păcate ei nu au respectat regulile pentru evitarea efectului Hans cel Deștept, astfel încât, fără să își dorească asta, i-au influențat pe copii astfel încât să relateze istorii absurde despre abuzuri și incesturi.