Dacă aş avea o maşină a timpului şi aş putea să mă întorc în trecut, în primul rând aş alege anul 1115, era asta. În dimineaţa de 23 iulie a acelui an, s-a întâmplat un lucru remarcabil: Soarele a răsărit “înghiţit” de Lună sau de vârcolaci, depinde cum vreţi să puneţi problema.
Nu ar trebui să călătoresc mai departe de dealul Cotrocenilor sau cum s-o fi numit dealul ăsta în urmă cu 900 de ani. Atunci a avut loc ultima eclipsă totală de Soare vizibilă din Bucureşti, fără să punem la socoteală cele 2 eclipse totale cu care au fost răsfăţaţi bucureştenii în ultimii 50 de ani (1961 şi 1999).
Apoi aş alege alte 8 date calendaristice din trecut, dar şi 2 momente din viitor. Tot eclipse totale. Aşadar, în decursul a 4500 de ani, între 1500 îH şi 3000 dH, din zona Bucureştiului se pot observa doar 13 eclipse totale de Soare. Destul de rar nu-i aşa?
Să aştept 200 de ani până la următoarea eclipsă totală din Bucureşti – mi-am zis că nu e de mine. Mai bine călătoresc până la capătul Pământului să văd una. Şi asta fac de vreo 12 ani cu mai mult sau mai puţin succes.
August 1999, România
Cu eclipsa de la noi a început, de fapt, marea mea pasiune pentru acest tip de fenomene. Ţin minte că era o perioadă însorită în Bucureşti, dar nu m-am bazat pe asta. M-am consultat (şi de atunci continui să mă consult) cu specialiştii de la Institutul Meteo şi am aflat că deasupra Bucureştiului vor poposi nori grei la ora eclipsei. Aşa a şi fost, iar cei care au ales să rămână în Bucureşti pentru acest spectacol au avut mari emoţii.
Am căutat şi am găsit un câmp de lângă oraşul Călăraşi cu cer senin şi cu 2 minute şi 20 de secunde de totalitate. Pentru că am ales să fac fotografie şi mai ales pentru că nu mă pricepeam aproape deloc la acest lucru, am văzut eclipsa cu ochiul liber doar pentru câteva zeci de secunde. Restul secundelor, atât de preţioase din timpul totalităţii, le-am petrecut în spatele camerei foto căznindu-mă să obţin câteva cadre ale coroanei solare.
Pentru că am văzut foarte puţin din spectacol, mi-am propus să ajung măcar la următoarea.
Martie 2006, Turcia
”Următoarea” totală pentru mine a fost cea din sudul Turciei, de la Side. Văzută de pe un cer senin, de un albastru profund. Această eclipsă mi s-a părut cea mai spectaculoasă de până acum.
Pentru 3 minute şi 44 de secunde, Soarele ne-a dezvăluit o coroană cu foarte multe şi clare striaţii, destul de alungită – era în plin minimum solar, câteva protuberanţe rozalii şi două “inele cu diamant” cum nu am mai văzut de atunci.
În acel moment am realizat că nu pot sta deoparte atunci când se produc eclipsele totale de Soare şi mi-am propus să ajung la cât mai multe, dacă se poate la toate! Am devenit un ”eclipse-chaser” sau, pe româneşte, un ”vânător de eclipse”.
Şi, pentru că sunt obişnuit ca ce-mi propun să mi se şi întâmple, din momentul 2006 şi până în prezent nu am pierdut niciuna.
August 2008, Siberia
Mi s-a părut extrem de interesant şi de provocator să traversez Siberia cu celebrul tren trans-siberian pentru a ajunge la întâlnirea cu umbra Lunii. Am plecat din România pe 27 iulie şi peste 3 zile eram în Novosibirsk pentru marea ”vânătoare”. Am avut noroc de cer senin şi ghinion în acelaşi timp cu vântul foarte puternic. Eclipsa a durat 2 minute şi 17 secunde, maximum din ce se putea obţine din acea parte a lumii.
Pregătirile pentru expediţie au durat mult. Cred că mai bine de 1 an. Ţin minte că în fiecare zi aşezam cu grijă într-un tabel datele meteo obţinute live de pe satelit pentru a face o statistică a zonelor care mă interesau: Novosibirsk, Barnaul, Munţii Altai şi câteva orăşele de la marginea deşertului Gobi, în special oraşul Yiwu.
Expediţia din Siberia a fost un real succes, imaginea obţinută ajungând imaginea zilei la NASA, practic cea mai prestigioasă recunoaştere a unui demers de fotografie tehnică a obiectelor cereşti.
Iulie 2009, China
Expediţia din China a fost o mare dezamăgire pentru mine. Probabil că din când în când se mai întâmplă să ai şi nori la eclipsă, deşi, analizând situaţia la rece, puteam să găsesc o soluţie de evadare din zona cu nebulozitate. Din păcate, bugetul nu mi-a permis acest lucru.
În orice caz, experienţa a fost una formidabilă: am stat 6 minute în întuneric la amiază şi nu în ultimul rând am experimentat eşecul unei expediţii pregătite cu luni bune înainte. Până la urmă din greşeli învăţăm cel mai bine, iar experienţa este ceea ce câştigi abia după ce ai avut nevoe de ea.
Această eclipsă a fost cea mai lungă din secolul 21 şi a putut fi observată în toată splendoarea ei numai din insulele Pacificului de Vest.
Iulie 2010, Oceanul Pacific
Eclipsa din Pacific mi-a dat posibilitatea sa aflu ce înseamnă cu adevărat o expediţie până la “capătul” Pământului. Am zburat cu 6 avioane diferite până pe atolul Hao, din inima Pacificului pentru observaţia unei eclipse cu durata de 3 minute. În mijlocul Pacificului, pe o insulă din arhipelagul Tuamotu, vremea e foarte capricioasă, iar jocul de-a eclipsa printre nori seamănă cu ruleta rusească.
Nu credeam că voi spune aşa ceva, dar faptul că am văzut eclipsa printre nori poate ajuta specialiştii la explicarea unui fenomen foarte greu de surprins şi încă neelucidat: benzile de umbră expuse pe norii de joasă altitudine. Sper ca şi imaginile mele să ajute, întrucâtva, la descifrarea acestui controversat fenomen atmosferic.
Noiembrie 2012, Queensland, Australia
Este cea mai serioasă şi cea mai importantă expediţie spre eclipsă, din câte am făcut până acum.
Împreună cu Marc Ulieriu (redactor-şef Ştiinţă&Tehnică) şi Florin Mingireanu (inginer în aerospaţiale ROSA), am reuşit un experiment unic în lume – imagini şi date despre atmosfera Terrei de la 25km din stratosferă. Totul în timpul unei eclipse totale de Soare.
Pe scurt, am ridicat din deşertul australian, un balon cu heliu, care a dus la limita spaţiului cosmic, în conul de eclipsă de Soare, echipament de măsurare şi de preluare imagini – AFLAȚI AICI TOATE DETALIILE
Noiembrie 2013, lacul Turkana, Kenya
Pentru prima dată, urmăresc o eclipsă totală din Africa. Şi tot pentru prima dată intru în echipa de observare a acestui fenomen, condusă de Dr. Glenn Schneider – NASA. Din toată Africa centrală, deşertul din nordul Kenyei avea cele mai mare şanse de cer senin, la ora eclipsei.
S-a dovedit că statistica e bună doar pe hârtie, pentru că pe teren, se pot întâmpla multe alte lucruri, cu şanse mai mici în tabelele meteorologilor. În loc de senin, am avut parte de furtună de nisip, urmată de o furtună tropicală. Din fericire, Glenn avea şi planul 2 pregătit. În loc să aşteptăm statistica să se producă, am urcat într-un avion de mici dimensiuni şi am observat cele 10 secunde de totalitate de la 3000 de metri altitudine, cu uşa avionului deschisă.
A fost cea mai aventuroasă si palpitantă vânătoare de eclipsă, la care am participat până acum.
Martie 2015, 11.000m – deasupra Mării Norvegiei
Am ales să observ eclipsa din 2015 din avion, pentru că şansele de senin, în prima lună cu Soare după noaptea polară, erau prea mici. Variantele ar fi fost insulele Feroe sau Svalbard. Cei care au ales Feroe au avut parte de nori, dar cei din Svalbard au avut noroc de cer senin, e adevărat la o temperatură glacială: – 22 grade Celsius.
Din avion, de la peste 11.000m, de pe un cer aproape negru, eclipsa a părut ireală. Nu aş fi crezut că se poate vedea atât de bine din spatele unui hublou. Dar, de la baza stratosferei, fotosfera şi coroana solară devin extrem de clare şi de bine definite, practic în cazul coroanei se câştigă cel puţin două diametre solare în dimensiunea observabilă.
Ceea ce e mult şi compensează, oarecum, pentru lipsa contactului “direct” cu atmosfera reală, de la sol.
Martie 2016, insulele Moluce, Indonezia
O poveste care se întâmplă în 9 martie și pe care o puteți urmări pas cu pas ÎN ARTICOLUL DEDICAT, dar și pe contul de facebook al S&T!
FOTO: astrofoto.ro
