Uneori curiozitatea și dorința de a experimenta este de nestăvilit. Uneori ingeniozitatea depășește limitele imaginabilului, și aduce pe experimentator în pragul dezastrului. Când este vorba despre tinerii entuziaști, ambele condiții sunt îndeplinite cu ușurință. În cele ce urmeaza vă voi spune povestea adevarată a unui tânar american care a împins experimentele de bucătarie atât de departe, încât și-a pus în pericol atât propria viață, cât și pe cea a vecinilor săi.

David Hahn s-a născut în octombrie 1976. Desigur, așa cum îi știm noi, astrologii ar găsi ceva de spus, desigur, mai ales după ce i-ar citi biografia. Ei ar spune că nu mai știu ce poziție a planetelor l-au înzestrat pe David cu o curiozitate ieșită din comun. Foarte probabil, David Hahn habar nu avea de vreo predicție astrologică. David, pe măsură ce înainta în vârstă, devenea din ce în ce mai curios.

Experimente de chimie

Se pare că a existat un anume moment care i-a declanșat nestavilita dorința de a experimenta. Tatal mamei sale vitrege i-a dăruit o carte. Iar cartea se numea „Golden Book of Chemistry Experiments” (Cartea de aur a experimentelor de chimie). Pe atunci avea cu puțin peste 10 ani. Imediat și-a transformat dormitorul într-un adevărat laborator de chimie, în care puteai găsi, alaturi de o sumedenie de cărți, diferite echipamente din jocurile de chimie pentru copii.

La 14 ani fabrica deja nitroglicerină. Unul dintre experimentele sale s-a soldat cu un mic dezastru: s-a produs o explozie care i-a avariat serios camera. David a primit imediat interdicția de a se mai juca de-a chimistul. Toate echipamentele improvizate de el au fost luate de catre părinți și aruncate. Trebuie să recunosc, a fost o decizie mult prea aspră.

Orice alt tânăr s-ar fi lăsat păgubaș. David nu era dintre tinerii obișnuiți. Nu prea ieșea el cu prietenii, în schimb stătea ore în șir în sala bibliotecii orașului, unde, pur și simplu, devora cărți de știință. Părinții lui chiar erau îngrijorați. Credeau că David se ține iarăși de trăsnai chimice, așa că adesea îl urmăreau pe ascuns. Voiau să vadă daca el se duce cu adevărat la bibliotecă. Iar el se ducea cu adevarat la bibliotecă. Îi mai verificau și camera, nu cumva să se apuce din nou de  experiențe năstrușnice de chimie. Iar el știa asta, așa că, prudent, reînnoitul său laborator de chimie l-a ascuns în…. fundul dulapului de haine.

Povestea lui David continuă… Într-o noapte, părinții lui au fost treziți de o bubuitură îngrozitoare, semn clar că personajul nostru își continuă experimentele. L-au găsit zăcând inconștient pe podea. Prietenul nostru, în ciuda numeroaselor cărți de chimie pe care le citise cu pasiune, părea să nu fi știut că fosforul roșu se aprinde foarte ușor și încercase să îl farâmițeze cu o șurubelnița!… A fost dus la spital. Nu era nimic foarte grav, mai greu a fost cu scosul grăunților de fosfor din pleoape…

Era să uit: înainte de această întâmplare chimică, tânărul David a mai avut o aventură. Într-o zi s-a dus la școală portocaliu la față. Vă imaginați cum arăta prietenul meu? Luase o doză prea mare de canthaxanthin (un aditiv alimentar, folosit pentru colorarea cărnii de somon). Aici se încheie aventurile chimice ale tânarului David. El urma să treaca într-o fază superioară, avea sa se ocupe de fizică, de fizica nucleului atomic!…

Experimente de fizică

„Forța ascunsă în atom va fi transformată în lumina, căldura și energia necesare în viața cotidiană. Chimiștii viitorului, alături de frații lor întru știință, fizicienii, vor găsi noi căi pentru a stăpâni și utiliza atomii a numeroase elemente, unele necunoscute de către știința zilelor noastre. Vrei să știi cum asemenea minunății se vor întâmpla în viitor?” Am citat din cartea preferată de David: The Golden Book of Chemistry Experiments. David era cercetaș (scout), adica membrul unei foarte prestigioase organizatii pentru tineri din SUA, echivalentul pionieriei frumoase din vremurile noastre de tristă amintire. Idealul oricărui adolescent era acela de a ajunge la gradul de „Eagle scout”. Pentru aceasta trebuia să obțină 21 de insigne de merit. Primele 11 erau obligatorii și implicau activități în sprijinul comunitații. Ultimele 10 erau opționale, pentru obtinerea lor cercetașul putând să aleagă dintr-o gamă largă de posibilități. David al nostru alege energia nucleara. Pentru a obține insignele el a desenat numeroase diagrame pentru a arăta cum funcționeaza fisiunea nucleară, a vizitat secțiile de radiologie ale spitalelor pentru a învăța cum sunt utilizati izotopii radioactivi și a construit o machetă de reactor nuclear folosind o cutie de suc, umerașe, bețe de chibrit, bandă adezivă etc.

În 10 mai 1991, în vremea în care avea vreo 15 ani, obține insigna de merit pentru energia nucleară. De acum încolo ambițiile lui David nu se puteau îndrepta decât în direcția materializării proiectelor nucleare. Nu uitați nicio clipă: David era un băiat teribil de curios, un băiat care credea mai puțin în cuvinte decât în propriile sale experimente. Spune cartea ceva? Atunci David trebuie sa verifice ce se spune în carte. David trebuia sa experimenteze. David vroia să vadă cu proprii săi ochi.

David hahn

David era acum pregătit pentru etapa următoare: experimentele de fizică nucleară. Avea nevoie informații suplimentare, de exemplu, de unde să procure oarece material radioactiv… Cine să îi ofere raspunsul? În bibliografia proiectului pentru obținerea insignei de merit avea o mulțime de organisme guvernamentale care i-ar fi putut oferi informații: DOE (Departamentul pentru Energie), NRC (Nuclear Regulatory Commission), American Nuclear Society etc. David se pune pe scris și trimite câte o serie de întrebari tuturor acestor organisme. Întrebările lui se refereau la modul de procurare și utilizare a izotopilor radioactivi. David nu era tocmai un tânar naiv, așa că în toată corespondența sa a folosit o identitate falsă. El s-a dat drept instructor de fizică la Chippewa Valley High School, care avea nevoie de aceste informații pentru o mai bună pregătire a elevilor. Răspunsul îi vine de la Donald Erb, director al Agenției pentru Producerea și Distributia Izotopilor. Acesta îi explică tot felul de lucruri despre cum se pot obține și izola izotopii radioactivi, îi prezintă caracteristicile unora dintre ei și așa mai departe. David a fost tare bucuros de răspunsul primit, dar, v-ați dat seama deja, David nu era un prost, el învăța din greșeli și mai avea și experiența dezastrelor chimice pe care le-a produs. A revenit cu o nouă scrisoare întrebând de riscuri. Donald Erb îi răspunde din nou, scriindu-i că „riscurile sunt minore” atâta vreme cât folosește cantități foarte mici și că „posesia oricărui material radioactiv în cantități și forme care sunt periculoase sunt obiectul licențierii de către NRC”.

Atâta îi trebuia tânarului nostru pentru a trece la fapte. S-a interesat în stânga și în dreapta și a aflat că detectoarele de fum folosesc cantități foarte mici de americiu-241. (Aici deschid o mica paranteză. Izotopul radioactiv are rolul de a ioniza aerul în camera de detecție. De îndată ce aici patrunde fum, scade foarte mult conductivitatea electrică ceea ce, prin intermediul unui dispozitiv electronic, duce la declanșarea alarmei.) Imediat a contactat companii producătoare de detectoare de fum scriindu-le că are nevoie de camerele de ionizare pentru un proiect școalar. Una dintre ele îi răspunde și este de acord să îi livreze circa 100 de bucăți cu pretul de un dolar bucata. Acum David avea izotopul radioactiv, dar unde era acesta plasat? Pentru a afla răspunsul scrie o nouă scrisoare, de data aceasta unei firme de electronică din Illinois. Primește rapid indicațiile necesare. Apoi David trece la fapte. Ia un bloc de plumb, îl găureste și pe fundul găurii plaseaza americiul-241 pe care îl extrăsese din detectoarele de fum. În fața găurii a pus o foiță de staniol, care avea rolul de a absorbi radiațiile alfa și a emite neutroni. Acum David al nostru era în posesia unui tun cu neutroni!

Detector de fum.

La ce bun un tun cu neutroni? Mai bine zis, la ce bun un tun cu neutroni dacă nu îl folosești la ceva? Deși nu avea gânduri alchimice, David al nostru voia sa transmute elemente. De fapt dorea să obțină combustibil pentru un reactor nuclear!

Inițial si-a îndreptat atenția către uraniu. S-a dat drept profesor universitar care avea nevoie de minereu de uraniu pentru laboratorul său și convinge o firmă cehă să îi livreze o cantitate mică de minereu. Îl primește. Deocamdată nu știe ce sa facă cu el. Apoi se gândește la altceva. De exemplu să transforme toriu-232 în uraniu-233. De unde sa procure toriu-232? Avea el răspunsul deja: din sitele de la unele lanterne cu gaz. (Aici, din nou, o mică paranteză. Toriul este folosit pentru a amplifica lumina produsă de lanternele cu gaz. El devine incandescent atunci când este încălzit.) David achiziționează circa 1.000 de site, desigur, tot sub pretextul proiectului școlar. În acest moment are o problemă: cum să separe toriul? Înainte de toate le-a ars, obținând o cantitate de cenușă care conținea toriu. Apoi a cumpărat (sacrificându-și economiile) baterii cu litiu în valoare de 1.000 de dolari. A demontat bateriile și conținutul lor l-a amestecat cu cenușa de la sitele lanternelor cu gaz. Materialul obținut l-a învelit în folie de staniol și apoi l-a ars cu ajutorul unui bec Bunsen. La final, tânărul nostru obține toriu ceva mai pur. Nivelul radiațiilor emise de toriul-232 obținut de David depășea de 9.000 de ori fondul natural de radiații și de 170 de ori nivelul pentru care era necesară o licență NRC!

David nu s-a oprit aici. Tunul său cu neutroni nu părea să fie eficient. Dar aflase că folosind radiu ar realiza un tun cu neutroni mai strașnic. Acum avea nevoie de radiu. Întrebarea obișnuită: de unde să îl procure? Răspuns: de la ceasurile mai vechi, în care cifrele de pe cadran și acele, pentru a fi vizibile noaptea, erau acoperite cu un material fluorescent care conținea mici cantități de radiu. A bântuit David toate târgurile de vechituri și a procurat cele necesare. Apoi a purificat radiul așa cum se pricepea el. A amestecat materialul extras din ceasuri cu sulfat de bariu și apoi a încălzit amestecul pâna când s-a lichefiat. În urma reacțiilor chimice a obținut o sare de radiu. Astfel a putut sa realizeze un nou tun cu neutroni, unul cu radiu. Din nou doza de radiații depășea cu mult nivelul admis de norme.

Dar David, deși îsi procurase un detector de radiații, părea să nu bage de seamă problema. El mărunțește minereul de uraniu cu ajutorul unui ciocan și praful îl pune în fata tunurilor cu neutroni. Încearcă și cu toriul. Nu obține nici un rezultat. Contorul său nu indica nici o creștere a radioactivității. Creșterea radioactivității ar fi trebuit să îi semnaleze că se afla pe calea cea bună în transmutarea elementelor. Dându-se, din nou, drept profesor, revine cu o scrisoare către NRC. I se raspunde și i se oferă soluția. Neutronii din tunurile lui sunt mult prea rapizi, trebuie să îi încetinească în vreun fel. Ar putea folosi apă, deuteriu sau tritiu. Apă avea destulă. Dar lui David îi placeau provocarile. Asa că a încercat sa faca rost de tritiu. Și, culmea!, chiar a făcut rost. A fost suficient sa afle care obiecte din comert folosesc tritiu. Nu le vom spune noi aici. Important este că a reușit sa facă rost de materiale care conțineau tritiu. Știu, mă veți întreba: tritiul este un gaz, cum să îl izoleze David al nostru? În aplicațiile comerciale, tritiul este încorporat într-o pastă. El nu făcea altceva decât să extragă această pastă și să o folosească în experimentele sale.

Acum David are 17 ani. Au trecut doi ani de când s-a apucat sa cerceteze fizica nucleară. A venit clipa cea mare, clipa în care putea sa inițieze reacții nucleare. Nu vă gândiți la vreo reacție nucleara în lanț, adică la vreo explozie atomică. Nu! David dorea să obtina uraniu-235, care, asa cum știți, este folosit în centralele nucleare. În ziua hotarâtă de el, David a îmbrăcat un poncho placat cu plumb, a luat tunul cu neutroni, a plasat ecrane cu pasta care conținea tritiu în fața lui după care, cu mare grijă, a pus în locul potrivit cutiuța cu minereu de uraniu. Dintr-o dată contorul de radiații a început să păcăne alarmant de repede, semn că doza de radiații creștea. S-a cam speriat David al nostru. S-a speriat și mai tare când a constatat că păcănitul alarmant apărea și în camera vecină. Apoi s-a îngrozit când a văzut că la o distanță de cinci camere nivelul de radiații crescuse alarmant. Atunci a luat decizia de demontare a instalației. A demontat totul și a încercat să scape de componente.

În dimineata zilei de 31 august 1994 poliția locală primeste o reclamație. Cineva părea sa fure o mașină. Era vorba de un Pontiac 6000, de Pontiacul lui David. Polițiștii ajung rapid și îl găsesc pe tânăr în timp ce încerca să încarce în portbagajul mașinii echipamentele improvizate din laboratorul sau. Atunci când privesc în portbagaj polițiștii devin iute bănuitori. Li se părea că acolo se afla o bombă (nu se gândeau la una nucleară). David îi liniștește spunându-le că… acolo se află materiale radioactive, și nu o bomba. Polițiștii devin și mai neliniștiți, cer ajutorul unei echipe specializate.

Aici se încheie povestea (care este una cât se poate de adevarată). Orășelul lui David Hahn a fost vizitat de echipe de decontaminare care au curățat zona. Operațiunea a costat 60.000 de dolari. David, ajuns oaia neagra a comunității, s-a înrolat în marină. O vreme a fost marinar pe un portavion… nuclear. Nu avea voie sa se apropie de reactor, pentru că doza de radiații încasată de el a depășit nivelul admis pentru o viață întreagă. Nu mai are importanță ce s-a mai întâmplat cu el. Este aproape ca in povești. După ce Făt Frumos se însoară cu prințesa nu mai este de adaugat nimic.

Comentați pe Facebook