Știință & Tehnică a abordat rareori subiectele legate de OZN-uri. Motivul este unul singur: lipsa documentelor de încredere. În jurul a ceea ce am putea numi fenomen OZN s-a creat un val de legende și de contrafaceri, încât este foarte greu să mai poată fi abordat cu seriozitate. Care ar fi acele documente în care putem avea încredere? Greu de spus în câteva cuvinte. Poate mai nimerit ar fi să vă dau un exemplu.

În ultimii ani, Ministerul Apărării al Marii Britanii a dat publicității un mare numar de dosare privitoare la fenomenul OZN. Documentele le puteti consulta și dumneavoastră, dacă accesați Arhiva Națională a Marii Britanii. Veți găsi acolo mii de pagini de rapoarte privitoare la apariții, cel puțin aparent, inexplicabile.

Atunci când le veti parcurge veți putea identifica patru categorii de materiale, asa cum remarca și Dr. David Clarke, de la departamentul de jurnalism și comunicare al Universității Scheffield Hallam. Aceste patru categorii ar putea fi următoarele:

  • Politica OZN;
  • Activități parlamentare, inclusiv răspunsuri la întrebari ale parlamentarilor și anchete parlamentare;
  • Corespondență publică;
  • Rapoarte privind evenimente OZN.

Desigur, pasionații de OZN-uri au acum o mare bază de date privitoare la apariții care, măcar la o primă vedere, sunt inexplicabile. Dar nu ar trebui să luam drept extraordinar oricare dintre rapoartele publicate. Adesea avem de-a face cu fenomene ce se petrec în atmosfera terestră, cum ar fi meteorii, aștri foarte strălucitori etc., sau cu obiecte de origine pamânteană (reintrări de sateliți în atmosfera terestră, avioane etc.).

Ne rămân la dispoziție, pentru analiză, foarte puține evenimente. Dintre acestea unul a făcut înconjurul lumii, fiind prezentat în multe publicații. Este vorba despre o întâmplare petrecută cu mult timp în urmă, în ziua de 20 mai 1957. Am căutat documentul original. Am descoperit că el se află în dosarul defe-24-1931.

A urmat apoi căutarea raportului care mă interesa. Nu a fost chiar ușor, dar în cele din urmă, la pagina 260 am reușit să găsesc raportul care făcuse prima pagină a multor cotidiene în 2008. (Între timp site-ul unde am găsit raportul a dispărut, așa că am să postez la sfârșitul acestui text paginile de arhivă referitoare la raportul pe care îl voi comenta mai departe.)

Așa am reușit să aflu că nu este vorba despre un raport propriu-zis, ci despre o scrisoare, datând din 1988, care a fost adresată Ministerului Apărării al Marii Britanii.

DAYTON, Ohio — North American F-86D Sabre at the National Museum of the United States Air Force. (U.S. Air Force photo)

În această scrisoare, care se întinde pe două pagini și jumătate, descoperim mărturia unui pilot american, care în 20 mai 1957 a fost implicat într-un eveniment legat de urmărirea unui obiect zburator neidentificat. Așa cum veti vedea mai departe, acest obiect avea caracteristici cu totul neobișnuite. Dar să dam cuvântul pilotului american.

Era o noapte tipic englezească în Kent. Aripa 406 vânătoare-interceptare [o aripă este formată din mai multe escadrile, fiind echivalentul unui regiment de aviație de la noi, n.m.] era atașată sectorului Met (RAF) și avea avioane F-86D aflate în stare de alertă în funcție de cerințele operative. Era 20 mai 1957, iar escadrilele noastre erau considerate ca fiind calificate pentru luptă atunci când am primit o solicitare operativă.

În acea noapte escadrila 514 vânatoare-interceptare era în stare de alertă. Două avioane F-86D erau în alertă de 5 minute [adică trebuiau să fie capabile să decoleze la 5 minute după declanșarea alarmei, n.m.] la capătul pistei bazei RAF de la Manston, așteptând semnalul de decolare. Era târziu, iar condițiile erau IFR [Instrumental Flight Rules, zbor fără vizibilitate, numai cu ajutorul instrumentelor, n.m.].

Uitându-mă în jurnalul de zbor, au fost un total de 30 de minute de zbor de noapte, din totalul de o oră și 15 minute de zbor. Nu mai rețin detalii, cum ar fi ora exactă de alarmare sau ceea ce făceam înaintea alarmării, dar rețin faptul că unitatea auxiliară de alimentare cu energie electrică [Auxiliary Power Unit, APU, n.m.] era conectată deja la avion. Eram gata de decolare imediat dupa alarmare.”

Pilotul american a decolat și în circa 5 minute a ajuns la nivelul de zbor 310 (adica 31.000 picioare, ceea ce înseamnă circa 9.500 m). Centrul de control de la sol pentru interceptare (GCI – Ground-controlled interception) a indicat o direcție de zbor către Marea Nordului.

„Îmi amintesc foarte exact termenii în care discutam cu GCI (nu îmi amintesc codul de chemare). Am fost informat exact asupra situației. Informațiile inițiale indicau că solul observase un semnal foarte intens, care se deplasa deasupra zonei East Anglia. Acesta se deplasa foarte puțin și, din conversația mea cu CGI, am aflat că fuseseră parcurse toate procedurile cu celelalte agenții de control și că s-a confirmat că este vorba despre un obiect zburător neidentificat cu un traseu de zbor foarte neobișnuit. În informarea inițială se sugera că obiectul neidentificat stătea pe loc lungi intervale de timp.

Instrucțiunile erau «go to gate» pentru a grăbi interceptarea. Gate este termenul utilizat pentru a indica folosirea tracțiunii maxime (în cazul lui F-86D aceasta implica folosirea postcombustiei) și deplasarea către punctul inițial [Initial Point] la circa 32.000 picioare [aproximativ 9.700 m, n.m.]. În acest timp radarul meu era pornit și am încercat, prea devreme, să identific obiectul necunoscut.

De la sol mi s-a cerut să raportez orice observație vizuală, la care eu am raspuns ca «sunt în beznă și îmi este imposibil să văd ceva!» Probabil că în zonă existau nori alto stratus, dar zburând deasupra Mării Nordului nu aveam nici un punct de reper. De exemplu nu aveam stele, lumini, siluete. Pe scurt, nu vedeam nimic. CGI a continuat să mă dirijeze, iar dialogurile [dintre noi] descriau straniile maimuțăreli ale unui OZN.

Manevrele care mi s-au indicat anunțau dirijarea către un punct de unde teoretic puteam lansa rachetele. Îmi amintesc că, după ce am ajuns la nivelul de zbor, am cerut permisiunea să opresc postcombustia, dar mi s-a cerut să o las în funcțiune. Nu mult mai târziu am constatat că viteza mea era undeva în jurul a 0,92 Mach. Aceasta era viteza maximă pe care F-86D o putea atinge în zbor orizontal.

Apoi am primit ordinul să lansez o salvă completă de rachete împotriva OZN-ului. În acel timp aveam numai gradul de locotenent și eram foarte îngrijorat de gravitatea situației. Ca să fiu sincer, aproape că făcusem pe mine! În acest timp eram foarte ocupat: trebuia să zbor, să caut obiecte neidentificate, iar acum eram nevoit să setez și să armez armele.

Am cerut autentificarea comenzii de deschidere a focului și am primit-o imediat. Era foarte complicat pentru mine să caut într-un tabel plin cu litere și cifre, pentru a vedea dacă autentificarea era corectă, acestea erau tipărite pe o coală de hârtie de 5 pe 8 inci, iar mărimea semnelor nu depășea pe cele tiparite de o masina de scris obișnuită.

Era întuneric complet. [În carlingă], luminile erau stinse. Am folosit o lanternă, în timp ce încercam să urmaresc în continuare radarul. O spun sincer, aveam atâtea de făcut, încât nu mai îmi vedeam capul de treabă. Autentificarea fiind validă, am setat 24 de rachete pentru salvă. Nu am acordat prea multă atenție coechipierului meu, dar îmi amintesc că el răspundea «Roger» la toate mesajele. Nu pot să presupun decât că era la fel de ocupat ca și mine.

Am primit dirijarea finală, instrucțiunile îmi cereau să virez 30 de grade la babord pentru a intercepta obiectul neidentificat. […] Acesta se afișa [pe ecranul radarului] exact unde mi s-a spus că ar trebui să fie, la 30 de grade și o distanță de 15 mile. Ecoul radar strălucea pe ecran cu o intensitate incredibilă. Era similar cu ecoul pe care l-aș fi primit de la un B-52 […]. Îmi aduc aminte asta cu exactitate.

Am deplasat markerul de distanță deasupra ecoului, iar linia luminoasă a pălit atunci când s-a suprapus cu ecoul radar. Am fixat o țintă ce părea a avea proporțiile unui portavion zburător. Vreau să spun că semnalul recepționat de radar era atât de puternic încât nu putea scăpa sistemului de control al focului de pe F-86D. Folosesc comparația cu alte avioane, de vânătoare sau de linie. Un avion de linie este ușor de fixat ca țintă, în timp ce pentru un avion de vânătoare nu oferă un ecou [radar] destul de intens și, pentru acest tip de avion, fixarea ca țintă nu se poate face decât la distanțe mai mici de 10 mile.

Cu cât este mai mare avionul, cu atât mai usor este de fixat. Ecoul de acum aproape că se fixase singur ca țintă. Nu pot explica unui profan ceea ce s-a întâmplat, dar este suficient să spun că aceasta a fost ținta cea mai ușor de fixat pe care am văzut-o vreodată. Am fixat-o în numai câteva secunde, pe când se afla la o distanță de 15 mile, care era bătaia maximă a radarului meu. Am transmis catre CGI codul Judy. Ceea ce însemna că mă voi folosi de radarul propriu pentru viitoarele manevre de orientare către țintă.”

Urmează o descriere foarte tehnică a radarului de la bordul avionului F-86D. Apoi este descrisă scena interceptării OZN-ului.

DAYTON, Ohio — Northrop F-89J front cockpit at the National Museum of the United States Air Force. (U.S. Air Force photo)

„Acum să mă întorc la interceptarea OZN-ului. Așa cum spuneam, aveam o viteză de apropiere de 800 noduri și radarul meu era foarte stabil. Punctul [care reprezenta ținta] era centrat [pe ecran] și erau necesare numai ușoare manevre de corecție. Interceptarea era foarte rapidă, iar cercul [este vorba despre cercul de ochire, care înconjura punctul ce reprezenta ținta, n.m.] a început să se micșoreze rapid.

Am anunțat «20 secunde!», iar CGI m-a anunțat că așteaptă. [Markerul care indica] viteza de apropiere se afla în continuare în poziția orei 8 sau 9 [asta însemna că viteza de apropiere era de circa 800 noduri, n.m.]. Cu 10 secunde înainte de lansarea rachetelor, am remarcat ca markerul de viteză de apropiere a început să își modifice poziția. El s-a mișcat rapid către ora 9, apoi s-a dus către ora 3, a ajuns la ora 12, după care s-a plasat în poziția corespunzătoare orei 11. Asta indica o viteză de apropiere negativă [adică avionul se îndepărta, n.m.] de 200 noduri (aceasta era viteza maximă de apropiere negativă care putea fi afișată).

Acum nu mai aveam nici o posibilitate să cunosc viteza OZN-ului. Acesta s-ar fi putut deplasa la numere Mach mari, dar pe ecranul meu aș fi văzut numai 200 noduri. Cercul [de ochire], care se micșorase pâna la 1,5 țoli diametru, a început să se măreasca rapid. În câteva secunde a ajuns la 3 țoli diametru, iar ecoul radar a început să se miște în sus pe ecran. Asta însemna că se îndepărta rapid de mine. Am raportat acest fapt către CGI și am fost întrebat: «Ai văzut ținta?». Am răspuns că sunt în beznă totală și că nu pot vedea nimic. În acest timp OZN-ul a ieșit din raza de acțiune, de 30 de mile, a radarului meu. […]”

După acest șir de evenimente, pilotul american primește ordinul să revină la bază. Chiar în timpul drumului catre aerodrom i se comunică faptul că toate informațiile privitoare la misiunea care tocmai se termina sunt strict secrete. Întors la bază, pilotul primește vizita unui personaj civil ciudat.

„Civilul era îmbrăcat ca un vânzător IBM, cu un pardesiu albastru închis. (Nu îmi amintesc fața [personajului], țin minte doar că avea în jur de 30 de ani.) A început imediat să îmi pună întrebări despre zilele de dinaintea misiunii. […] După ce am relatat toate cele întâmplate, mi-a comunicat că totul este strict secret și că nu am voie să discut cu nimeni, nici măcar cu comandantul meu. Mi-a spus că ar fi amenințată securitatea națională, dacă voi scăpa vreun cuvânt.”

Iar mărturia pilotului american se încheie așa:

Am impresia că, orice ar fi fost, avion sau navă spațială, s-a deplasat cu o viteză de zeci Mach pentru a putea face ceea ce am văzut [pe ecranul radar]. Poate că vălul secretului va fi ridicat și se vor putea face cunoscute faptele.”

Am redat pe larg mărturia pilotului american, tocmai din dorința de a nu lasa ca rezumarea ei să deformeze cumva relatarea. Este evident, avem de-a face cu un eveniment cu totul excepțional, daca amintirile nu cumva l-au pacalit pe pilot. Între timp i s-a aflat și numele (el nu apare în documentele publicate de către Ministerul Apărării al Marii Britanii). Este vorba despre Milton Torres, care la vremea evenimentului avea 24 de ani.

Totuși, ce s-a întâmplat în acea zi de 20 mai 1957? În documentele făcute publice de către Ministerul Apărării al Marii Britanii există și o scrisoare către secretariatul pentru aviație în care se oferă două posibile explicații. Din păcate, din motive de securitate, au fost șterse atât numele destinatarului, cât și autorul răspunsului.

Prima explicație oferită se referă la anumite condiții meteo, care au făcut posibilă apariția unui ecou fals pe radar. Cea de-a doua pune în discuție posibilitatea ca Milton Torres să fi fost, fără voia sa, cobaiul din cadrul unui experiment legat de războiul electronic. Adică, prin mijloace electronice, a fost creată o țintă falsă, care a apărut atât pe radarele de la sol, cât și pe radarul de la bordul avioanelor de luptă.

Să nu uitam că a trecut mai bine de jumătate de veac de la eveniment. Să mai remarcăm faptul că avem numai documente din arhivele britanice privitoare la acest eveniment. Americanii tac, în arhivele pe care le-au făcut publice, cel puțin până acum, nu a apărut nicio informație privitoare la evenimentul din 1957. Și totuși, nu vom putea afirma ca avem de-a face cu o navă extraterestră. Avem prea puține date pentru a putea susține o asemenea ipoteză.

Am vrut să merg mai departe cu analiza evenimentului din 1957. Am găsit, pe site-ul revistei New Scientist, un articol dedicat cazului Milton Torres. Aici era citat David Clarcke, cel despre care aminteam la începutul acestui text, care  spunea că, cel mai probabil, Milton Torres a fost un „cobai” în cadrul unui experiment din cadrul unui proiect secret al CIA.

În cadrul acestui proiect, cu ajutorul unor dispozitive specializate, se puteau crea pe ecranele radarelor inamicului ținte false. Aceste ținte false puteau avea orice viteză și orice mărime. La vremea respectivă nu mai auzisem despre un asemenea proiect. De aceea am căutat la CIA informații suplimentare. Să nu uităm că este vorba despre un program vechi de jumătate de veac și este de presupus că există măcar date sumare care să fi fost făcute publice.

Inițial nu am găsit nici un fel de informații. Existau unele relatări, dar ele nu proveneau direct de la CIA, așa că nu puteam pune bază pe ele. Altfel spus, sursele nu erau unele credibile. Și totusi, după multe căutări istovitoare, am aflat că există cel puțin un document al CIA în care se vorbește despre programul Palladium. El poartă numele de „Stealth, Countermeasures, and ELINT, 1960-1975” (Invizibilitate, contramăsuri și ELINT, 1960-1975) pe care îl puteti citi aici.

Referitor la proiectul Palladium, aflăm din acest document, se încerca păcălirea radarelor sovietice prin recepționarea fasciculului radio al radarului inamic, după care acesta era „introdus” într-o linie de întârziere și, mai apoi, era retrimis către emițător. Practic, prin modificarea timpului de întârziere și modificarea intensității semnalului reemis se puteau crea ținte false.

Una dintre operațiunile Palladium s-a desfășurat în timpul crizei rachetelor din Cuba (1962). Sistemul Palladium a fost montat pe un distrugător aflat în vecinătatea coastelor cubaneze. Au fost create tinte false, care păcăleau radarele bateriilor de rachete SA2 sau pe cele ale avioanelor de vânatoare cubaneze. Rachetele antiaeriene se activau, gata să distrugă ținta produsă artificial de către sistemul Palladium, iar piloții avioanelor de vânătoare erau ademeniți catre fantomele radar și chiar se pregăteau să deschidă focul…

Să fi fost activ sistemul Palladium înca din 1957? Să fi fost el testat în Marea Britanie în acea noapte de 20 mai? Greu de dat un răspuns sigur la aceste două întrebari. Așa cum spuneam, nu avem toate datele necesare. Totuși, această explicație este foarte plauzibilă. Este foarte probabil ca Milton Torres să fi fost cobai în cadrul unui test al unei componente a războiului radioelectronic.

Dar, chiar dacă explicația probabilă este una cât se poate de pamânteană, fenomenul OZN ramâne, și pe viitor, un subiect fascinant, câtă vreme va fi tratat cu seriozitate și nu într-o manieră pseudoștiințifică. Asteptăm noi desecretizari de documente…

Comentați pe Facebook