Pe Stelian Grigore l-am întâlnit într-un mod cel puţin neobişnuit. Mă aflam pe șantierul arheologic de la Poiana Cireşului. Mai precis, mă întorceam de pe şantier către casa preotului din sat, acolo unde eram cazați. Nu m-a surprins să văd un străin în mijlocul echipei. În fond, specialişti în varii domenii se preumblau aproape zilnic pe acolo, discutând cu profesorul Marin Cârciumaru, conducătorul lucrărilor de pe șantierul arheologic.

M-a surprins însă o remarcă prinsă din zbor a străinului cu alură de fost halterofil, despre care ştiam doar că este directorul Casei de Cultură din Piatra Neamţ: „Domnule, eu dacă ar fi să mă definesc, aş spune că sunt un explorator. Ştiaţi că în România o astfel de meserie nu este recunoscută? Pur şi simplu nu există. Dar eu am fost şi voi rămâne toată viaţa un explorator!”.

A fost suficient pentru mine ca să-mi amân toate planurile de moment si să mă prefac ocupat pe lângă masa la care se așezaseră profesorul Cârciumaru și străinul nonconformist. Prima parte a discuţiei, mărturisesc, m-a pierdut complet. Era despre chimie, cu zeci de detalii care îmi aminteau, după o sumedenie de ani, de ce urâsem cu patimă o astfel de materie la școală.

Dar mai era ceva care mă făcea să rămân acolo, trăgând cu urechea. Mai ales din momentul în care întreaga discuţie „chimică” s-a canalizat asupra unei descoperiri efectuată cu un an în urmă, tot în situl de la Poiana Cireșului. În plus, un explorator chimist nu mai văzusem niciodată. Şi asta mă intriga. Voiam să stiu cât mai multe despre omul care vorbea cu o pasiune nestăvilită despre chimie, despre preistorie, despre explorări, de parcă ar fi fost o enciclopedie.

Am aflat apoi că urmează să ne revedem peste câteva zile, la sfârșit de săptămână, atunci când avea să ne conducă prin munţi, spre o sursă de chihlimbar, o posibilă găselniţă a oamenilor din paleolitic pe care noi trebuia să o redescoperim la rândul nostru. Şi mi-am zis „OK, acolo în munţi se va ivi ocazia să aflu mai multe!”. l-am cerut înainte câteva detalii profesorului Cârciumaru.

interviu-stelian-grigore-stiinta-tehnica-3Cine era acest „explorator-chimist?” „Cum, nu știi?”, mi-a replicat profesorul, „este Stelian Grigore, este unul dintre marii exploratori români. An de an călătoreşte în Arctica. Ţi-ar face plăcere să îl cunoşti, plus că este un bun povestitor și ţi-ar putea spune o sumedenie de lucruri interesante din întâmplările pe care le-a trăit”.

Înarmat cu această informaţie, eram pregătit să îl abordez pe străinul care îmi stârnise curiozitatea. Mai trebuia doar să găsesc momentul prielnic. Însă, pe munte, toate planurile mele s-au dat peste cap. Chimistul se metamorfozase în geolog sadea. Înarmat cu un ciocănel și o punguţă, uriașul din faţa mea se mișca cu o agilitate care mă scotea din minţi, însă era imposibil să nu rămâi cu gura căscată atunci când începea să îţi vorbească.

„lată, aici, odinioară, mai precis în Oligocen, acum circa 32 de milioane de ani, pe acest loc se întindea o lagună. Poţi vedea clar depunerile sulfuroase, iar, dacă ești atent, poţi vedea urmele organismelor de mici dimensiuni care trăiau atunci. Uite si resturile unui copac gigant fosilizat! Ăsta este un loc perfect în care să poţi descoperi ambră”, îmi povestește captivat, arătându-mi o formaţiune din care eu nu pricepusem iniţial mai nimic, dar care acum apărea clară ca lumina zilei.

În acel moment m-am îndreptat către șefa şantierului arheologic: „Elena, eu trebuie neapărat să stau de vorbă cu omul ăsta. Atunci când se termină treaba aici, o să îi cer să îmi dea un interviu”. „Ar fi extraordinar. Chiar are ce să îţi povestească. Ştiai că este un mare speolog, nu? Trebuie musai să îţi spună câte peșteri a descoperit, ce aventuri a trăit și cât de multe a lăsat în urmă!”.

Un explorator, un chimist, un geolog, un speolog, un om de cultură și, totodată, unul care făcuse sub ochii mei o demonstraţie de arheologie experimentală – asa ceva chiar nu mai văzusem niciodată. Eram de-a dreptul intrigat. Pe omul ăsta trebuia să îl cunosc. Aşa că m-am îndreptat către el şi i-am cerut, simplu, să discutăm împreună şi să realizăm un interviu. „Nici să nu te gândești”, a tunat acesta, „prefer să nu dau interviuri. Nu sunt genul de om căruia să îi placă să apară în public. Sunt alţii care vor asta, dar nu eu!”.

Şi uite aşa speranţele mele se duceau pe apa sâmbetei. A fost nevoie de câteva zile ca să îl pot convinge să discutăm şi, o spun cu toată convingerea, nu regret deloc insistențele mele. Dimpotrivă. Simt că am avut şansa extraordinară de a cunoaşte un om rar, unul dintre aceia cu a căror prezenţă să te poţi mândri oricând şi oriunde şi, mai mult, să leg cu acesta o prietenie trainică şi şinceră.

Dar despre cercetatorul, omul, „căutătorul”, aşa cum singur s-a definit Stelian Grigore, îl voi lăsa chiar pe el să vă vorbească în continuare.

Ce înseamnă „explorator”

Aş vrea să încep cu un lucru pe care eu îl consider important. Acela că, în locul formulării „explorator”, aş dori să o folosesc pe cea de „căutător”. Am început să explorez lumea la vârsta de cinci-şase ani, poate chiar patru, dar de pe la cinci ani încep să am amintiri, iar explorările astea au început în grădina bunicii.

Îmi amintesc cum urmăream un păianjen care îşi ţese pânza, cum prinde insecte în ea, o omidă care se înfăşura pentru a trece de la stadiul de larvă la cel de nimfă sau cum un fluture iese dintr-o pupă. În mintea mea de copil se năşteau tot felul de întrebări existenţiale. Încercam să înţeleg modul în care funcţiona natura. Eram capabil să stau ore întregi în grădină, privind acele mici vietăţi şi nu plecam de acolo până nu înţelegeam ceea ce vedeam.

Asta a fost o mare problemă a mea de-a lungul întregii vieţi. Eu, personal, nu am putut face lucruri pe care nu le-am înţeles. Si, chiar şi astăzi, o spun cu sinceritate, am avut şi am şi acum probleme, pentru că sunt un tip greu de condus, de integrat într-un sistem, într-o direcţie. Nu că aş fi eu vreun Gică Contra.

Mulţi mă întreabă şi azi de ce nu am ales o nişă, să mă ultra-specializez, să devin specialist într-un singur domeniu. Am avut multe ocazii să urc pe scara socială, ştiinţifică, dar eu am ales ceea ce am simţit eu cel mai bine, să fiu un explorator al lumii înconjurătoare. Nu ştiu dacă am conștientizat asta la o vârstă mică, dar pot spune că acum, la vârsta mea, sunt mulţumit de alegerile făcute şi mai ales pentru faptul că am rămas un om liber.

Cea mai mare satisfacţie a mea, dincolo de descoperiri, de tot ceea ce am realizat, de lucruri care ţin în fond de vanităţi, a fost nu să găsesc primul melc care dă din coadă, ca să mă exprim astfel. Ci satisfacția de a căuta, satisfacția de a descoperi lucruri pe care nu le înţeleg şi care mă provoacă să le înţeleg.

Stau ore în şir, sunt atent, citesc şi încerc să descifrez ceea ce nu înţeleg. Ăsta sunt eu, unde nu pricep ceva mă opresc şi nu plec până nu înţeleg.

Primii ani de explorator

Revenind, trebuie să spun că în Ploieşti, acolo unde m-am născut şi am făcut şcoala, exista (există şi acum) un muzeu de ştiinţe ale naturii, directoare fiind pe atunci o doamnă pe nume Zoe Stoicescu Apostolache. Ei bine, începând cu clasa a treia, apoi a patra, eu, copil, eram nedezlipit de acolo. Spun clasa a treia şi a patra pentru că atunci studiai pentru prima dată ştiinţele naturii la şcoală.

În anii următori de şcoală începeai să aprofundezi materia. Erau cei patru ani de biologie, botanică, apoi chimia, care începea în clasa a şaptea. Și de aici a început totul. Dar îmi amintesc cu plăcere că, încă de atunci, şi mă consider aşa şi acum, eram copilul Muzeului de Ştiinţe ale Naturii.

Poate şi pentru că îmi petreceam acolo aproape tot timpul, doamna directoare m-a primit şi m-a luat foarte în serios. Vă daţi seama? O femeie extraordinară care a înţeles că are de a face cu un nebun, în sensul pozitiv, şi împreună am trăit clipe extraordinare. Am mers, pe parcursul întregii şcoli generale și al liceului, cu cercetătorii de acolo, şi astfel am făcut nouă ani de cercetare (nouă ani pentru că făcusem liceul industrial), fără să îi am în cartea de muncă.

Dar am făcut tot ceea ce face un specialist, la modul cel mai serios, muncă de explorare, de catalogare a speciilor, tot ce înseamnă lucru temeinic într-o activitate muzeală, inclusiv participări la sesiuni de comunicări ştiinţifice şi publicarea unor articole în revista muzeului. De altfel, am făcut prima comunicare ştiinţifică la vârsta de doar 16 ani. Am făcut atunci un studiu malacologic, adică al faunei de melci, din bazinul Cricovului Sărat.

Ei bine, asta a fost prima mea explorare în adevăratul sens al cuvântului. Un an şi ceva am acoperit aria unui bazin hidrografic, iar lucrarea mea a fost tipărită într-un anuar al Muzeului de Ştiinţe ale Naturii din Ploieşti. Deci, pentru mine, lucrurile sunt cât se poate de clare. Formarea mea a fost făcută acolo, şi asta cu sprijinul nedisimulat al acestei femei, Zoe Stoi- cescu Apostolache, care mi-a fost ca o a doua mamă. Este o personalitate şi este unu dintre puţinii oameni care a primit premiul Emil Racoviţă al Academiei Române, o distincţie pe care a primit-o pentru redactarea primului dictionar ecologic din România.

Apoi, Muzeul de Ştiinţe Naturale mi-a dat ocazia să cunosc o mulţime de cercetători, o mulţime de oameni de ştiinţă care venea acolo în vizită sau veneau la sesiuni de comunicări. Aş aminti doar două astfel de personalităţi care mi-au marcat viaţa, biochimistul Eugen Macovschi şi biologul Alexandru Grossu.

Și, vedeţi, pe toţi oamenii aceştia de valoare de la care am învăţat enorm, eu nu îmi permiteam să îi deranjez de fiecare dată pentru fiecare nimic. Dar trebuia să pot comunica cu ei. Astfel că, încă din şcoala generală şi din liceu, am început să fiu autodidact şi să învăţ tot ceea ce mă interesa: geografie, istorie, geologie, biologie, botanică etc.

De ce atât de multe ştiinţe? Vă dau un exemplu. Am cunoscut oameni interesaţi de ştiinţele naturii, dar care refuzau să înveţe istoria. Pot spune cu toată convingerea că, dacă nu înveţi istoria, ca sistem, nu poţi înţelege ştiinţele naturii. Eu mereu am vrut să fiu la curent cu tot ceea ce apare nou în domeniile mele de interes. Pot spune că am şi fost obligat să învăţ atâtea ştiinţe.

„Mărturisesc că am avut o viață dublă”

Am absolvit Facultatea de Petrol şi Gaze, am primit repartiţia în industria petrolieră românească şi am lucrat în această industrie inclusiv câţiva ani după Revoluţia din 1989. Recunosc că eram foarte bine plătit şi, sunt conştient, mulţi m-ar întreba de ce am părăsit o slujbă bănoasă şi pentru care mă pregătisem. Am părăsit acest domeniu pentru că vedeam cum ţara asta începe să fie distrusă şi, mai mult, odată cu ea ne era distrusă şi libertatea. lar banii, indiferent câţi ar fi fost, nu puteau să compenseze o astfel de pierdere.

Mărturisesc, şi spun asta sincer, că am avut o viaţă dublă. Pe de o parte eram un om normal, cu un serviciu stabil, bine plătit, iar pe de altă parte eram omul care îşi trăia pasiunea de a explora şi de a călători. Nu ştiu cât am stat pe acasă şi pot spune că nici acum, la vârsta mea, nu m-am cuminţit. Tot simt nevoia să plec şi să călătoresc.

O a treia etapă în dezvoltarea mea, cred eu, a început în 1976, acum 40 de ani, când am devenit membru al Asociaţiei Speologice Hades şi am început să devin colaborator perma- nent al Institutului Emil Racoviţă al Academiei Române, acolo unde am avut bucuria de a fi autorul a peste 300 de fişe de peșteri noi şi zeci de kilometri de galerii noi descoperiţi.

interviu-stelian-grigore-stiinta-tehnica-4Spuneam, deci, că din 1976 multe dintre cercetările mele au fost legate de peşteri. Dar nu m-am rezumat strict la peşteri. Ca să înţeleg o peşteră trebuia să stiu geologie. Am avut privilegiul să descopăr şi să completez fişele dela primele peşteri din ţară în sare, loes, ghips şi brecie. Apoi, ca un efect cle domino, în aceste explorări ale mele am descoperit şi frumuseţea altor ştiinţe.

De aici s-a născut, ca un exemplu, interesul meu pentru arheologie. Până să pătrund în peşteri, nu simţisem arheologia aşa cum am simţit-o după ce am pătruns acolo şi când am început să le descopăr. Mă rog, să descopăr este mult spus, mai bine precizez să le redescopăr. De ce? Pentru că mult înaintea mea, pe acolo călcaseră oamenii din paleolitic. E ca şi cum ai spune că genovezul Cristofor Columb a descoperit America, una dintre cele mai mari erori pe care le învaţă elevii. Nu intru în detalii cine a fost Columb şi ce au făcut cei care au ajuns cu el în America, dar continentele americane au fost descoperite de oamenii din Paleolitic, iar asta se aplică şi în cazul peşterilor.

În momentul în care eu am început să găsesc galerii noi, iar în ele să găsesc urmele oamenilor preistorici de dinaintea mea, pot spune, mai în glumă, mai în serios, fără să îi supăr pe cei de la cadastru, că, deşi apare numele meu pe fişa peşterii, cei care au descoperit-o au fost cei de acum 20.000, 50.000, poate chiar 80.000 de ani. În acele momente s-a născut în mine dorinţa de a le cunoaşte viaţa, de a şti cine erau, cum erau, cum trăiau, care erau criteriile lor de alegere a unei aşezări ş.a.m.d. Atunci l-am cunoscut pe profesorul Cărciumaru de la Târgovişte.

În general, toţi speologii au fost instruiţi să observe dacă în peşteri sunt urme, dacă există condiţii pentru locuire. Dar astăzi, pot spune că, din cele peste 10.000 de peşteri, nu ştiu dacă au fost cercetate arheologic o sută. Este un efort fantastic să explorezi arheologic toate pesterile, mai ales când ştii clar că în multe dintre ele nu există urme de locuire. Aici este nevoie de mulţi specialişti. Unuia singur nu-i ajunge o viaţă să cerceteze toate peșterile din România.

De asta este nevoie, în primul rând, de speologi bine pregătiţi, unii care să ştie când să deranjeze un arheolog şi când nu. Un speolog bine pregătit poate să facă diferenţa dintre urma de fum lăsată pe peretele unei peşteri de un ţăran de acum 100 de ani, respectiv una lăsată de un om din paleolitic. Trebuie să existe un anumit tip de sediment. Multe peşteri au podeaua goală. O peşteră cu potenţial are straturi sedimentare suprapuse, care au păstrat urmele paleolitice. Şansele de a găsi urme de viaţă într-o peşteră sunt cam aceleaşi cu şansele de a găsi viaţă pe alte planete.

Peşterile nu au o viaţă foarte lungă nivel geologic. Ele sunt săpate, ajung la un echilibru arhitectural, capătă o anumită rezistenţă, după care ele sunt umplute. Umplere care se face în două moduri: clasic, adică sunt umplute de fostul râu care le părăseşte, respectiv prin compresionare, se dizolvă calcarul, iar calcitul ajunge să le umple. Mai sunt şi mişcările tectonice care pot duce la distrugerea lor fizică, chiar dacă ele sunt sisteme foarte rezistente.

Îmi amintesc că s-au făcut studii după 1977, anul acelui mare cutremur, şi nu a apărut niciun exemplu de modificare în peşteri. Vedeţi? Peştera este un paradox, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Pentru unii seamănă cu o închisoare, le dă o senzaţie de sufocare, de claustrofobie. Însă mie mi-a dat tot timpul o senzaţie de libertate. Chiar şi atunci când mă târam pe burtă prin galerii aproape inaccesibile. De ce? Pentru că eu, acolo, am posibilitatea să călătoresc cu milioane de aniîn urmă.

Şi iată una dintre drame, faptul că în ultimii 25 de ani au dispărut mai toate cluburile studenţeşti de speologie. Vreţi diferenţa? În anii ’70-’80 ai speologiei româneşti s-au desco- perit aproape zece mii de peşteri în România. Din 1989 şi până azi, nu ştiu dacă s-au mai descoperit o sută. Ori am tras noi prea tare şi am descoperit tot, ceea ce este puţin probabil, fie s-a schimbat politica, iar tinerii nu mai sunt atraşi de speologie. Sau, ca să fim sinceri, nu se mai investeşte într-o astfel de formă de cercetare.

Cele mai mari satisfactii le-am avut legat de Peştera Muierii. Acolo am călcat prima dată în 1979. lar de atunci şi până în 2005 am explorat această peşteră în fiecare an. De abia în anul 2005 am considerat această treabă încheiată. Este foarte greu să se mai găsească ceva acolo. Am elucidat geneza globală a sistemului carstic. Până în 1980 se cunoştea la Peştera Muierii traseul turistic, care era etajul median, şi două părţi, una nordică şi una sudică, ale unui etaj inferior. După 25 de ani de explorări, putem vorbi de cinci niveluri de carstificare.

Am mai găsit un nivel superior, un nivel izolat superior, conexiunea dintre sistemele inferioare, nordice şi sudice, şi un nivel subinferior, la nivelul actual al râului. Pot spune că aproape am dublat lungimea peşterii, de la trei kilometri la peste şase. Am descoperit foarte multe urme ale omului paleolitic și un schelet de urs de peşteră, atât de bine conservat încât a păstrat inclusiv cartilajele. El este conservat in situ, probabil s-a produs o calcifiere rapidă, şi, cred eu, este cel mai bun exemplar din lume pe care se poate face un test ADN.

Lucrarea de geomorfologie făcută la final, în 2003- 2004, a primit trofeul Emil Racoviţă de la Institutul de Speologie al Academiei Române. Eu am fost ultimul care a primit acest trofeu. Însă, chiar dacă pe diplomă se află numele meu, simt nevoia să subliniez, o întreagă generaţie a primit această recunoaştere.

Şi mai trebuie să adaug ceva. 90% dintre descoperirile mele au ceva aparte. S-au făcut în locuri în care s-a cercetat extraordinar de mult. Şi sunt locuri în care au fost nu numai zeci sau sute de cercetători, ci şi zeci de mii de oameni obişnuiţi. Asta s-a întâmplat şi la Polovraci, şi la peştera Ialomiţei, şi la pestera Răteiului. Am descoperit o mulţime de aspecte noi acolo unde lucrurile era considerate ca încheiate. Orice om zdravăn la cap mi-ar spune că acolo nu e nimic, că s-a uitat toată lumea, dar eu continuam să caut.

La Polovraci, spre exemplu, am descoperit o galerie imensă care este exact în traseul turistic. Galeria care fusese colmatată cu nisip era într-un perete pe lângă care trecuseră, fără exagerare, sute de mii de oameni, nu mai vorbesc de speologi. De ce m-am oprit acolo? De ce am săpat în nişte spărturi în care de abia băgai degetul? Pentru că era o schimbare de morfologie, o schimbare şi în aspectul galeriei, dar şi în sediment. Acolo se întâmpla ceva ce eu nu înțelegeam. Mi-am dat seama că aspectul bizar nu putea să apară decât la confluenţa unor râuri subterane. Şi astfel am ajuns să descopăr o nouă galerie.

Cum vă spuneam… atunci când nu pricep ceva, sap mai abitir decât o fac specialiştii.

Explorările arctice și expediția polară Svalbard

În ceea ce priveşte explorările mele arctice, vreau să subliniez că visul meu de a explora Polul Nord vine tot din copilărie şi este legat de un nume, Emil Racoviţă. Şi asta pentru că Racoviţă a lăsat în urma sa, în România, o adevărată şcoală spirituală. Din 2008 am mers aproape în fiecare an la Cercul Arctic. Dar cele mai importante acţiuni au fost cele din 2013 şi 2014, ani în care am iniţiat şi susţinut simpozionul Criosfera, în 2013 la Piatra Neamţ, iar în 2014 la Bucureşti. Să particip la cele două simpozioane mondiale arctice, din Polonia în 2013 şi din Finlanda în 2014, unde se adună cam 500 de cercetători interesaţi de zona arctică.

În perioada asta am trecut de două ori Cercul Arctic, prima dată în Rusia, la staţia arctică a Universităţii Omonosov, staţia Khibini, iar mai înainte am trecut la statia Oulanka, staţia finlandeză. A urmat o a treia expediţie, la Svalbaard, o expediţie 100% românească. O expediţie aparte, inedită, care nu și-a propus lucruri senzaţionaliste, de genul „primul român care a urcat Himalaya”.

În mod normal, expediţiile arctice le efectuam primăvara. Pe acesta am mutat-o în toamnă, şi asta pentru că pe 1 octombrie 2015 se împlineau 25 de ani de când ONU a decretat această zi ca ziua internaţională a persoanelor vârstnice. La noi a fost preluată eronat drept ziua pensionarului, dar, dacă privești documentele ONU, ea înseamnă cu totul altceva. Este vorba despre persoanele de vârsta a treia, nu de pensionari. Nu ţinem la asta, dar sigur vorbim de un record pentru că este cea mai bătrână expediţie românească. Cei patru membri ai expediției aveam între 57 şi 60 de ani.

interviu-stelian-grigore-stiinta-tehnica-5Toţi cei patru expediţionari eram membri ai Asociaţiei de Speologie şi Alpinism Hades care s-a născut în 1976 şi ţineam să ducem steagul acestei instituţii care durează de atâta timp, acolo, la capătul lumii. Deci eram, în primul rând, speologi. Ăsta era primul lucru care ne lega. În plus, toţi patru eram absolvenţi ai Universităţii de Petrol şi Gaze din Ploieşti. În glumă spun, să nu înţelegeţi acum că plecam să căutăm pe acolo petrol şi gaze.

Echipa era formată din loan Balmuş (57 de ani), Arthur Dăscălescu (60 de ani), Veron Toma (59 de ani) şi Stelian Grigore (58 de ani). Trebuie să mentionez că grosul fondurilor expediției a fost asigurat din bani proprii. Este, dacă preferați, o demonstrație de încurajare pentru vârstnici. Am avut recent întâlnirea de 30 de ani de la absolvirea facultăţii, şi am avut neplăcuta surpriză să văd că mulți dintre colegii mei, ajunşi la vârsta asta, au rămas şomeri. Este o vârstă ingrată. Noi doream să atragem atenţia societății că oamenii de vârsta asta încă sunt capabili să facă ceva, iar societatea noastră, bună sau rea, ar trebui să îi mai suporte pe aceşti oameni şi să nu îi arunce la coşul de gunoi.

Tot atunci s-au mai împlinit 25 de ani de la expeditia lui Teodor Negoiţă la Svalbaard. Iar noi reluam firul acestor expediţii deschise de Teo Negoiţă. În Ice Cave Lars Glacier, cea mai nordică peşteră de gheaţă a lumii, am făcut măsurători de topoclimat în subteran şi la exterior şi am încercat să deschidem o poartă pentru viitorii cercetători şi exploratori români. Pentru mulți, lucrurile astea nu pot părea spectaculoase.

Eu sper să putem organiza până în 2020 o expediţie la Svalbaard în fiecare an, din care să poată face parte tineri cercetători şi exploratori români. Într-o astfel de ordine de idei, nu înţeleg de ce România, care se află la 45 de grade în emisfera nordică, şi care ar putea să joace un rol important asemenea altor ţări care nu au ieşire arctică (vezi Polonia, Germania, Anglia, dar sunt prezente la masa datelor), nu vrea cu niciun chip să joace un rol. O investiţie minimală de bani ar putea foarte repede să aducă banii înapoi sau măcar să se autoîntrețină.

Uităm că toate condiţiile de la Cercul Arctic se regăseau pe teritoriul României de acum 20.000 de ani. Ca să îti înţelegi viitorul, trebuie să îti cunoşti trecutul. lar România este o mină de aur pentru aşa ceva. Sunt conştient că sunt extrem de puţini cei care ar investi doar de dragul ştiinţei, fără a primi nimic înapoi, dar trebuie să găsim un echilibru între investiții, ştiinţă şi profit. Eu fac eforturi să le deschid ochii şi altora, dar nu ştiu cât de eficient sunt în demersurile mele.

În primul rând, nu am mai trăit clipe precum cele de astăzi, de aproape 500 de ani. De la marile descoperiri geografice, este pentru prima dată în istoria lumii civilizate când apar noi rute comerciale. Este incredibil că oamenii de ştiinţă de la noi din România nu înţeleg aşa ceva. Este o oportunitate fantastică să pleci din Alaska şi să ajungi în Marea Britanie prin Pasajul Arctic. Este un traseu de trei ori mai scurt decât prin Canalul Panama. La fel, de la Beijing, ocolind Siberia, ca să aduci o marfă în Norvegia, faci de trei ori mai puțin decât ai face prin Canalul Suez sau, mai ales, pe la Capul Bunei Speranţe.

Apoi, în toată Arctica au apărut roci pe care nu a călcat picior de om. Va fi nevoie de zeci de ani pentru exploratorii viitorului ca să exploreze aceste noi teritorii, şi asta pentru că nimeni nu ştie ce este acolo. În acest moment se investeşte enorm în Arctica. Nu numai în geologie, ci în absolut orice domeniu. Estimez că, în maximum 30 de ani, o treime din populația plantei va mânca pâine, cu ghilimelele de rigoare, din Arctica. Important este să o facem chibzuit. Avem foarte multe de învăţat, pentru că acolo se află şi trecutul, şi viitorul civilizatiei umane”.

COMPLETARE

Expeditia românească la Svalbaard a veteranilor din Asociaţia de Speologie Hades s-a încheiat cu succes. Conform declaraţiilor oficiale ale celor patru membri ai expeditiei, s-au cules toate datele de climatologie necesare proiectului de amplasare a unui telescop robotic polar de producţie românească, în Svalbard găsindu-se şi un amplasament adecvat.

Apoi, s-au efectuat studii transdisciplinare asupra ghețarilor Larsbreen şi Longyearbreen aflaţi în stadiu avansat de topire. S-au descoperit şi prelevat probe din crioconite pentru prima dată în cercetarea românească, precum şi eşantioane cu tardigrade arctice. Cercetările speologice au avut ca rezultat descoperirea unui nou tip genetic de peşteră cantonată într-un nou tip de substart MORENAFROST, precum şi descoperirea prin modelare transdisciplinară a unui areal carstic cantonat în calcare ordovician-cambriene.

În acelaşi timp, cercetătorii români au colectat şi urmează să analizeze aproape 100 de eşantioane de roci, minerale şi fosile comune sau inedite. Toate aceste analize, sustin membrii expeditiei, trebuie să conţină obligatoriu studii comparative România-Svalbard, pentru că aparentul decalaj spaţio-temporal este în realitate benefic şi va oferi o pleiadă de răspunsuri fabuloase privind trecutul, dar mai ales viitorul României.

Comentați pe Facebook