Către sfârșitul anilor 1960 americanii încă se mai temeau de o surpriză din partea sovieticilor, care ar putea trimite înaintea lor oameni pe Lună. Teama lor era îndreptățită. Sovieticii, care nu erau capabili nici măcar să facă niște frigidere ca lumea, i-au luat pe nepregătite prin succesele lor în domeniul spațial. Marea națiune americană era umilită. Sovieticii lansaseră primul satelit artificial al Pământului, trimiseseră primul om pe orbita terestră, plasaseră primul satelit pe orbita Soarelui etc. etc. Toate succesele spațiale sovietice păreau să apară din neant, din cauza strictului secret care învăluia programul rusesc de cucerire a spațiului cosmic. Pentru a nu suferi încă o înfrângere, americanii au grăbit programul Apollo, care avea să-i ducă pe Lună. În acea vreme nu le erau cunoscute gravele probleme cu care începuse să se confrunte programul spațial sovietic. Iar graba aceasta nu avea cum să nu ducă la consecințe tragice.

Primele înfrângeri în cursa spațială l-au făcut pe președintele John F. Kennedy să se implice personal în accelerarea programului spațial american. Pe 25 mai 1961, la numai câteva săptămâni după zborul lui Gagarin, el prezintă un ”Mesaj special către Congres privitor la necesitățile urgente ale națiunii”.  În mesaj se arăta că ”Recunoaștem că sovieticii, cu rachetele lor puternice, au un puternic avans în fața noastră. Știm că ei vor obține și alte succese importante. Asta impune să ne mărim eforturile. Nu se poate garanta că ele vor face să trecem pe locul întâi, dar fără ele vom fi învinși. Ne asumăm un risc suplimentar, făcând aceste eforturi în văzul opiniei publice mondiale dar, așa cum a demonstrat-o zborul lui Shepard, asta ne permite să obținem o statură internațională atunci când ele sunt încununate cu succes. Trebuie să fim atenți, nu este vorba pur și simplu despre o cursă spațială, nu ne întrecem cu alte națiuni. Vom merge în spațiu pentru că acesta este un obiectiv în care omenirea trebuie să se angajeze și este datoria noastră de oameni liberi să o facem.” Dintre obiectivele programului spațial propus Congresului se afla și acela ca, până la sfârșitul anilor 1960, americanii să trimită oameni pe Lună.

Pe 12 septembrie 1962, în fața mulțimii adunate pe stadionul Rice din Huston, Texas, Kennedy avea să rostească cel mai însuflețitor discurs, referitor la explorarea spațiului, ținut vreodată de către un șef de stat. ”Nu există deocamdată nici o dispută în spațiul cosmic. El este periculos pentru noi toți, în egală măsură. Cucerirea spațiului cosmic merită tot ceea ce omenirea are mai bun. […] Unii spun, de ce Luna? De ce să fie ea scopul nostru? Am mai putea întreba, de ce să urcăm pe cel mai înalt munte? De ce am traversat Atalnticul în zbor acum 35 de ani? […] Noi am ales să mergem pe Lună! Am ales să mergem pe Lună, și să facem și alte lucruri, în acest deceniu, nu pentru că este ușor, ci pentru că este greu. [Am ales să mergem pe Lună] pentru că astfel ne putem organiza cel mai bine energiile și abilitățile, pentru că este o provocare pe care suntem dispuși să o acceptăm, [o provocare] pe care nu suntem dispuși să o amânăm, ci una pe care ne-am propus să o câștigăm.”

Au urmat acei ani romantici și plini de entuziasm, care aveau să se finalizeze prin marea victorie americană. Așa cum ceruse Kennedy, mai înainte ca deceniul 1960 să se sfârșească, Neil Armstrong punea piciorul pe Lună.

Graba

Entuziasmul reprezintă, cred, unul dintre cele mai importante motoare pentru atingerea unor obiective îndrăznețe, cum era cel al trimiterii unui om pe Lună. Dar, atunci când nu este însoțit de cenzura rațiunii, entuziasmul poate deveni periculos. Americanii se grăbeau și încercau să scurteze etapele, pentru a fi primii pe Lună. Începuseră să nu mai țină seama de măsurile de siguranță stricte, care sunt impuse în orice activitate aerospațială.

Programul Apollo a fost demarat pe timpul președintelui  Eisenhower. În iulie 1960, administratorul adjunct al NASA, anunța demararea lui. Inițial programul Apollo nu avea un obiectiv clar definit, el trebuind să fie un succesor al programului Mercury, cel care urma să trimită primii oameni în spațiu. Capsula Apollo urma să transporte trei astronauți, iar printre misiunile care urma să le îndeplinească ar fi fost transportul către o stație spațială, zboruri circumlunare și, în ultimă instanță, debarcarea oamenilor pe Lună.

După ce președintele Kennedy a stabilit zborul către Lună drept obiectiv principal al NASA, care trebuia atins înainte de sfârșitul anilor 1960, lucrurile au devenit clare și a început o cursă contra conometru.

Voi sări acum peste ani și etape pentru a ajunge în luna august 1966, când la Centrul Spațial Kennedy ajungea nava spațială (alcătuită dintr-un modul de comandă și un modul de serviciu) care urma să fie folosită pentru prima misiune cu echipaj uman din cadrul programului Apollo. Ea fusesese construită de către North American Aviation și purta indicativul CSM-012. În momentul predării exista o listă cu cu 164 de modificări care trebuiau să fie executate asupra navei spațiale. Semn rău. Misiunea urma să demareze la începutul anului 1967 și încă mai existau probleme care trebuiau rezolvate. În lunile care au urmat predării CSM-012 au mai fost identificate alte 623 de probleme care impuneau modificări… semn și mai rău.

Era stabilit deja echipajul principal al misiunii: Virgil I. ”Gus” Grissom (avea două misiuni la activ: Mercury 4 și Gemini 3), Edward H. White II, senior pilot (zburase în cadrul misiunii Gemini 4 și a fost primul american care a ieșit în spațiu) și  Roger B. Chaffee (nu efectuase nici un zbor spațial) și deja existau dificultăți cu simulatorul de zbor, care nu mai ținea pasul cu modificările capsulei spațiale.

De la stânga la dreapta: White, Grissom, Chaffee

Între 10 octombrie și 30 decembrie 1966 au fost efectuate mai multe teste, cu și fără echipaj, în camera de altitudine a Manned Spacecraft Operations Building (MSOB), în care se simulau condițiile existente la altitudini de până la 76 km. Pe timpul testelor s-au identificat probleme grave cu sistemul de control al mediului (Environmental Control Unit) din modul de comandă, cel care îi adăpostea pe astronauți. Problemele au impus reproiectarea și înlocuirea acestuia. Foarte rapid a fost livrat un nou sistem de control al mediului, dar, după instalare s-a constatat că avea scurgeri ale lichidului de răcire. A fost schimbat din nou, iar problemele s-au rezolvat. Testele fiind satisfăcătoare, nava spațială a fost instalată în vârful lansatorului Saturn IB, după care, pe 6 ianuarie 1967 întregul ansamblu a fost transportat la rampa de lansare.

Primul zbor cu echipaj uman din cadrul programului Apollo urma să demareze pe 21 februarie 1967, dar până la momentul lansării mai trebuiau efectuate teste suplimentare.

Drama

Dimineața zilei de 27 ianuarie. Înconjurată de structura rampei de lansare, racheta Saturn IB având în vârf capsula Apollo strălucea maiestuos. În acea zi urma să se facă un test care urma să verifice dacă totul este în regulă pentru misiunea care urma să demareze peste câteva săptămâni. Era un fel de repetiție generală a lansării, în cadrul căreia se verificau toți pașii până la pornirea motoarelor. Punctul culminant era decuplarea tuturor legăturilor cu rampa de lansare, pentru a se testa capacitățile sistemelor interne de a funcționa singure, fără nici un ajutor din exterior. Rezervoarele de combustibil și oxigen lichid sunt goale iar sistemele pirotehnice sunt dezactivate, așa că testul nu este considerat unul periculos.

Începând de la ora 12:55 GMT (ora locală 7:55) racheta este alimentată cu energie iar echipele de tehnicieni încep pregătirea testului și efectuează verificările preliminare. În continuare, timpul va fi prezentat în ore GMT.

La ora 18:00 echipajul se instalează în cabină. Până atunci, echipați în costumele spațiale, respiraseră oxigen pur, pentru a elimina orice urmă de azot din sânge. Această etapă era necesară în cazul zborului propriuzis. La fel ca în cazul capsulelor Mercury și Gemini, pe timpul zborului, atmosfera din cabină era alcătuită din oxigen pur, la presiunea de 0,34 atmosfere. Prezența azotului în sânge ar fi dus la probleme similare cu cele cu care se confruntă scafandrii atunci câmd urcă prea repede la suprafață: azotul dizolvat în sânge începe să se transforme în bule de gaz. De ce a fost aleasă soluția unei atmosfere alcătuită din oxigen 100%? Motivul este simplu: învelișul capsulei este supus la forțe mai mici și nu există necesitatea asigurării unei rezerve de azot suplimentare pentru asigurarea mediului din capsulă. Asta se traduce printr-o reducere semnificativă a masei vehiculului spațial.

Urmează conectarea costumelor spațiale ale echipajului la sistemul central al capsulei Apollo.

La 18:20 Grissom raportează că oxienul pe care îl primește are un miros ciudat, ”de lapte acru”. În acest moment se oprește numărătoare inversă. Analiza rapidă a oxigenului primit de către astronauți arată că nu există nici o problemă.

La 19:42 este reluată numărătoarea inversă și se închide trapa capsulei. După alte trei minute începe presurizarea cabinei cu oxigen pur. Pentru a putea fi eliminată orice urmă de azot, presiunea din cabină trebuie să depășească cu circa 10% presiunea atmosferică normală.

Urmează trei ore de teste. Comunicațiile sunt extrem de proaste, pline de paraziți supărători. Există momente în care păcăniturile din căști împiedică orice discuție cu echipajul aflat în capsula Apollo. Grissom exclamă: ”Cum să ajungem pe Lună dacă nu suntem în stare să comunicăm la o distanță de câteva zeci de metri?”.

La 22:40 este oprită din nou numărătoarea inversă pentru remedierea problemelor de comunicație. Ori de câte ori comunicațiile radio erau restabilite s-au efectuate diferite sarcini prevăzute de numărătoarea inversă.

La 23:20 totul era pregătit pentru transferul către resursele interne ale rachetei. Este momentul T-10 minute și numărătoare inversă este oprită din nou, pentru a lăsa loc unor noi încercări de rezolvare a problemelor de comunicație. Toate celelalte sisteme funcționau normal.

La 23:31:04,7 unul dintre astronauți, probabil Grissom, strigă în microfon ”Foc!” (Semnalul radio este foarte prost iar specialiștii care au analizat înregistrările audio nu au putut decide dacă s-a strigat ”Hey!” sau ”Fire!”). După mai puțin de două secunde, la 23:31:06,2, se aud alte cuvinte neclare urmate de ”… Avem foc în cabină!” Se pare că aceste cuvinte au fost rostite de către Chaffee. La 23:31:16,8 se aude un alt mesaj foarte neclar din cauza gravelor probleme de comunicare radio. Specialiștii care au analizat înregistrarea au mers pe trei interpretări posibile pe care le prezit într-o traducere aproximativă (între paranteze am lăsat varianta în limba engleză): ”Ne luptăm cu un incendiu puternic. Vrem să ieșim… deschideți.” (They’re fighting a bad fire – Let’s get out …. Open ‘er up.); ”Avem un incendiu puternic… Scoateți-ne de aici… Ardem.” (We’ve got a bad fire – Let’s get out …. We’re burning up.); ”Raportăm un incendiu puternic… vrem să ieșim…” (I’m reporting a bad fire …. I’m getting out). Acestea au fost ultimele cuvinte recepționate din capsula Apollo. Se aude un ultim strigăt de durere la 23:31:21,8 și încetează orice comunicare radio.

Între timp, la 23:31:19, presiunea din interiorul capsulei crește foarte mult, iar învelișul ei cedează.

La circa cinci minute și jumătate de la declanșarea focului se reușește deschiderea trapei. Era mult prea târziu pentru cei trei astronauți…

Ancheta

După catastrofă a fost înfiinţată o comisie de anchetă, care urma să identifice cauzele tragediei. Pe 5 aprilie 1967 aceasta a prezentat raportul final.

Încă de la începutul raportului, comisia a ținut să precizeze că: ”Suntem foarte preocupați de faptul că descrierea problemelor care au dus la accidentul Apollo 204 [acesta era indicativul inițial al misiunii Apollo 1] ar putea fi interpretată ca un act de acuzare al întregului program spațial cu echipaj uman și o critică severă a persoanelor implicate în dezvoltarea lui. Intenția comisiei nu a fost aceasta. Rolul ei a fost acela de a identifica erori în cel mai mare și mai complex program de cercetare și dezvoltare derulat vreodată. Acest raport nu reprezintă o imagine completă a acestui program, ci prezintă deficiențele descoperite.”

Deși nu a fost identificată exact sursa incendiului, s-au găsit indicii ca punctul de plecare a fost un scurtcircuit produs, cel mai probabil, într-o zonă aflată sub scaunul lui Grissom. Cum s-a putut produce scurtcircuitul? Firele electrice de la bordul capsulei Apollo foloseau o izolație pe bază de teflon, foarte bună din punctul de vedere al rezistenței la foc, dar mai puțin bună atunci când firele erau îndoite în mod repetat. Se pare că, din acest motiv, unele dintre fire au avut izolația compromisă în urma operațiuniunilor repetate de înlocuire și reparare a sistemului de climatizare. La asta s-ar fi adăugat și o scurgere de lichid de răcire, care, în contact cu firul, sau firele, dezizolate ar fi putut genera o reacție exotermică care, în condițiile unei atmosfere alcătuite din oxigen pur, ar fi putut și ea să fie punctul de pornire al incendiului.

Dar, ca în orice catastrofă aerospațială, nu este de ajuns o singură cauză. Au mai existat și factori favorizanți. Evident, cel mai important dintre ei a fost atmosfera alcătuită din oxigen pur din interiorul capsulei. La o primă vedere, s-ar putea considera că decizia NASA de a folosi oxigen pur a fost o greșeală inginerească copilărească. La orele de chimie am văzut și eu cum o sârmă din fier înroșit introdusă într-o eprubetă cu oxigen începe să ardă violent. Este imposibil ca inginerii de la NASA să nu fi știut asta. De ce au folosit oxigenul pur pentru atmosfera din capsulă? Există argumente raționale pentru asta. Atunci când capsula se afla în spațiul cosmic, presiunea era coborâtă până la circa 0,34 atmosfere. La o asemenea presiune oxigenul nu mai este atât de reactiv. Apoi, pentru activitățile extravehiculare, se impune folosirea oxigenului, la aceeași presiune de 0,34 atmosfere, pentru ca astronauții să își executa sarcinile. O presiune mai mare i-ar fi imobilizat. Încercați să deformați o minge bine umflată și veți înțelege de ce. La astea se mai adăugau și considerente ce țin de masa vehiculului. Așa cum v-am spus mai devreme, dacă s-ar fi folosit o atmosferă similară cu cea terestră s-ar fi adăugat o masă suplimentară, suficient de mare încât să pună sub semnul întrebării drumul spre Lună.

Astronauții ar fi putut să fie salvați dacă ar fi fost extrași rapid din capsulă. Dar asta a fost imposibil. Trapa principală se deschidea spre interior! (Vă reamintesc că în momentul testului în interiorul capsulei presiunea era de 1,1 atmosfere.) Pentru a o putea deschide, era obligatoriu ca mai întâi să fie egalizată presiunea din interiorul cu cea din exteriorul capsulei. Era prevăzută o asemenea posibilitate. Lângă panoul din partea stângă se afla o supapă, acționată manual, destinată acestui scop. Din păcate incendiul s-a întins mai întâi către panoul din stânga pentru ca mai apoi, în scurt timp, să ajungă și la panoul din dreapta. Lui Grissom, singurul care putea ajunge la supapă, i-a fost imposibil să o acționeze.

Dar lucrul cel mai grav, greșeala inginerească de care pot fi acuzați proiectanții capsulei, a fost prezența materialelor inflamabile în interiorul capsulei. În interiorul ei erau folosite pe scară largă benzi de velcro, care acopereau o suprafață de 3,2 metri pătrați. Materialul fusese testat din punctul de vedere al inflamabilității în atmosferă de oxogen pur, dar numai la o presiune de 0,34 atmosfere… Alături de benzile de velcro au mai fost identificate și alte materiale inflamabile prezente în capsulă, cu o masă totală de 30 kg…

Concluzie

Închei citându-l pe Grissom care în 1966 spunea așa: ”Desigur, totdeauna exista posibilitatea unei defecțiuni catastrofale. Se poate întâmpla asta la orice zbor […] Trebuie să te pregătești cât mai bine pentru o asemenea eventualitate și să pleci la zbor cu un echipaj foarte bine antrenat.” Avea să moară la un antrenament, din cauza unei mari grabe…

 

 

Comentați pe Facebook