Au fost ani de-a dreptul eroici. Omenirea începea să rupă mrejele gravitației, pentru a trimite oameni în Cosmos. Erau de înfruntat multe necunoscute, trebuiau rezolvate multe probleme tehnice. La toate acestea se mai adăuga un factor nemilos: bătălia ideologică a războiului rece. Cele două mari puteri ale vremii, URSS și SUA, transformaseră aventura spațială într-o cursă pentru imagine. Americanii suferiseră înfrângeri importante, dar erau pe cale să recupereze rămânerea în urmă. Asta devenise o mare amenințare pentru sovietici. Cei care aveau să trimită primii oameni pe Lună aveau să marcheze câștigarea unei bătălii decisive. Înfruntarea era una pe viață și pe moarte.

În programul sovietic de trimitere a oamenilor spre Lună o componentă importantă ar fi trebuit să fie nava spațială Soiuz. Probabil că în viitor am să scriu un material amplu în care am să vă povestesc despre programul sovieticilor, care este ca un roman, plin de intrigi, invidii, lupte de culise, răsturnări spectaculoase de situații. Un roman ale cărui ițe sunt greu de descâlcit.

Primele teste în zbor cu nava spațială Soiuz au fost unele lipsite de echipaj. Pe 22 octombrie 1966, de la cosmodromul de la Baiconur, decola navă spațială Soiuz. În comunicatele oficiale ea a purtant numele de Cosmos 133. Misiunea era una foarte ambițioasă. La câteva zile după lansare urma să fie trimisă în spațiu o altă navă spațială nepilotată, tot de tip Soiuz, ci care urma să se efectueze o cuplare automată pe orbită. Probleme apărute la lansator au amânat lansarea acesteia. Între timp lucrurile au început să meargă prost. Sistemul de control al atitudinii navei spațiale s-a defectat, aceasta începând să se rotească. Câteva zile s-a încercat recuperarea controlulului asupra navei spațiale, dar toate s-au soldat cu eșecuri succesive. În cele din urmă s-a dat comanda de revenire pe Terra. Nici acum lucrurile nu s-au desfășurat cum trebuie. Pornirea motorului de reintrare nu s-a făcut la momentul oportun, iar nava spațială urma să aterizeze în China. De la sol s-a dat comanda de autodistrugere a capsulei de revenire.

A doua tentativă de testare a navei spațiale Soiuz s-a terminat tot cu un eșec. Pe 14 decembrie 1966, după ce s-a dat comanda de lansare, motoarele lansatorului nu au ajuns la tracțiunea necesară pentru decolare și s-au oprit automat, abandonându-se lansarea. După alte 30 de minute, în timp ce personalul de la sol se pregătea pentru demararea operațiunilor de golire a rezervoarelor lansatorului, pe neașteptate, a intrat în funcțiune racheta de salvare a capsulei de reintrare. Aceasta a fost ridicată în aer până la o altitudine de circa 600 de metri, după care s-a deschis parașuta, iar capsula a aterizat la o distanță de aproximativ 300 de metri de rampa de lansare. Imediat personalul s-a îndreptat către bunkerul din apropierea rampei de lansare.

La scurt timp lansatorul a explodat. Catastrofa a fost generată de sistemul automat de salvare a capsulei. În momentul în care s-a dat comanda de lansare, giroscoapele de la bordul capsulei s-au inițializat și au marcat verticala locului la acel moment. Timpul a trecut, iar giroscoapele și-au păstrat orientarea inițială. Numai că, pe măsură ce Pământul se rotea, verticala indicată de sistemul giroscopic nu mai coincidea cu verticala reală. La un moment dat, pentru sistemul automat de salvare, care avea drept reper sistemul giroscopic, părea că racheta s-a înclinat dincolo de valoarea admisă, ceea ce indica o deviere periculoasă de la traiectoria programată. Din acest motiv sistemul s-a activat iar capsula a fost îndepărtată de rachetă. În a doua etapă, lichidul folosit pentru răcirea capsulei, care era mult mai inflamabil decât benzina, s-a scurs pe rachetă. Au fost necesare doar câteva minute pentru a se produce o explozie puternică, în urma căreia a fost distrusă atât racheta, cât și rampa de lansare.

A treia tentativă de testare a navei spațiale Soiuz a demarat pe 7 februarie 1967, când a fost lansat Cosmos 140. Inițial totul părea să funcționeze conform planului. Dar, începând cu parcurgerea celei de-a patra orbite au început să apară probleme grave. Nava spațială avea dificultăți cu orientarea în spațiu, iar sistemul de control al atitudinii consuma prea mult combustibil. În cele din urmă se ia decizia readucerii pe Terra a capsulei. Sistemul de control al atitudinii a funcționat în continuare foarte prost, ceea ce a dus, așa cum să se constate mai târziu, la apariția unei găuri cu diametrul de circa 300 mm în scutul termic. Nava a căzut în Marea Aral, unde s-a scufundat la o adâncime de 10 m, la sute de kilometri distanță de locul programat pentru aterizare.

O decizie fatală

Trei lansări soldate toate cu eșecuri. Pentru oricine era evident că nava spațială Soiuz încă nu este pusă la punct, rămânând multe probleme grave de rezolvat. În condiții normale nimeni nu ar fi îndrăznit să trimită oameni în spațiu la bordul unui asemenea vehicul. Dar condițiile din acele vremuri nu erau nicidecum unele normale. Eram în plin război rece, iar cele două mari puteri luptau din răsputeri să îl câștige și în planul imaginii. Vă reamintesc că suntem în perioada în care se declanșase cursa pentru trimiterea de oameni pe Lună. Americanii obținuseră deja progrese importante cu programul Gemini și pregăteau prima lansare din cadrul programului Apollo. Sovieticii nu mai lansaseră oameni în spațiu din martie 1965, atunci când a avut loc misiunea Voshod 2, în cadrul căreia Alexei Leonov devenise primul om care a părăsit protecția navei spațiale pentru a pluti liber în spațiu.

Revenind la nava spațială Soiuz, inginerii au identificat mai mult de 200 de probleme grave care impuneau găsirea unor soluții. Au fost discuții lungi și aspre. În cele din urmă se decide că trebuie demarate zborurile pilotate. Pe 25 martie, în cadrul unei întruniri la Kremlin, se decide următorul pas. S-a aprobat lansare două nave spațiale pilotate de tip Soiuz, care se vor cupla pe orbita terestră. Prima dintre ele urma să transporte un singur cosmonaut, și avea să joace rolul de vehicul activ. A doua navă Soiuz transporta trei cosmonauți, și avea să joace rolul de vehicul pasiv. După realizarea cuplării, doi dintre cosmonauții de la bordul celei de-a doua nave Soiuz aveau să iasă în spațiul cosmic, pentru a trece la bordul primei nave Soiuz. La o zi după acest transfer, cele două nave spațiale urmau să se decupleze și mai apoi să se reîntoarcă pe Terra. O misiune ambițioasă, care ar fi putut oferi speranța că sovieticii rămân cu șanse serioase în cursa pentru zborul spre Lună.

Zborul

Pe 23 aprilie 1967, la numai câteva luni de la ultimul eșec al unei nave spațiale Soiuz nepilotate, cosmonautul Vladimir Komarov, decola spre orbita terestră la bordul navei spațiale Soiuz 1. La 540 secunde după lansare Soiuz 1 intra pe orbită. Datele telemetrice indicau o singură problemă: panoul solar de pe partea stânga nu se depliase, ceea ce ridica probleme în ceea ce privește alimentarea cu energie electrică a navei spațiale. Din nefericire, aceasta era numai una dintre problemele cu care avea să se confrunte Komarov.

Gagarin și Komarov.
Soviet cosmonauts Yuri Gagarin and Vladimir Komarov in Star Town near Moscow. 1964. (Photo by: Sovfoto/UIG via Getty Images)

Curând s-au descoperit că erau şi altele. Antena de rezervă pentru telemetrie nu s-a depliat iar capacul de protecție a senzorului sistemului 45K, pentru orientarea pe orbită folosind drept repere Soarele si stelele, nu s-a deschis. Această a doua problemă era una cu adevărat serioasă. În absența reperelor, era foarte dificil ca nava Soiuz să poată fi orientată într-o poziție corectă.

Primul raport de pe orbită al lui Komarov releva pe scurt situația: ”Aici Rubin. Mă simt bine. Panoul solar stâng nu s-a depliat. Rotirea către Soare nu s-a produs. Curentul dat pe panourile solare: 14 amperi. Comunicațiile KV [pe unde scurte] nu funcționează. Am încercat o rotire manuală. Rotirea nu s-a produs, dar presiunea în tancurile DO [DO – motoare de corecție] a scăzut la 180.” Curentul furnizat de către panourile solare era mult prea mic și nu asigura reîncărcarea bateriei de la bord, care avea să se descarce complet mai înainte ca nava Soiuz să fi parcurs 19 orbite terestre. Se hotărăște abandonarea misiunii și anularea lansării celei de a doua nave spațiale Soiuz.

Problemele erau neliniștitoare. Komarov nu putea folosi nici al doilea sistem de orientare, un sistem ionic, care ar fi permis determinarea orientării navei spațiale în raport cu fluxul de ioni din jurul Terrei. Acesta funcționa cu intermitențe. Deoarece comunicațiile pe unde scurte nu funcționau, legătura radio cu Komarov se desfășura cu pauze mari, numai pe perioadele în care stațiile de la sol aveau vedere directă către nava spațială. În acea vreme nu exista un sistem global de comunicații… Pe parcursul unor orbite nu a existat nici un contact radio cu solul. Putem spune că, acolo sus, cosmonautul a rămăs singur. Ce a făcut în timp ce parcurgea aceste orbite ”tăcute”? Nu putem ști. Boris Certok în cartea ”Rockets and People: Hot Days of the Cold War” presupune așa: ”Komarov s-a odihnit pe timpul orbitelor tăcute? Nu. Ca un adevărat pilot de încercare, a încercat să orienteze manual nava și a memorat tot ceea ce s-a întâmplat. Pe parcursul celei de-a 13-a orbite numai stațiile din Orientul Îndepărtat au reușit să intre în legătură cu Komarov. El a raportat că a făcut încercări repetate de a se orienta către Soare. Încercările sale au eșuat. A activat senzorul pentru orientarea ionică, dar acesta nu a funcționat.”

Echipa de control a zborului trebuia să ia o decizie în ceea ce privește procedurile ce trebuiau urmate pentru revenirea pe Terra. Dar nici în timpul celei de-a 15-a orbite nu s-a ajuns la un punct comun de vedere. Se știa doar că ce-a de-a 17-a orbită este cea mai potrivită pentru revenire. Timpul se scurgea implacabil. În ultima clipă se decide ca aterizarea să se facă pe parcursul celei de-a 17-a orbite, folosindu-se sistemul ionic de orientare. Instrucțiunile îi sunt transmise lui Komarov de către Gagarin, pe timpul celei de-a 16-a orbite, după care se pierde din nou contactul cu nava spațială. Au urmat minute încordate, până la restabilirea legăturii cu Komarov. În momentul în care s-a refăcut legătura nava spațială ar fi trebuit să își fi modificat deja parametri de zbor, intrând deja pe traiectoria de revenire. Dar datele telemetrice arătau altceva: parametri orbitali ai navei spațiale rămăseseră neschimbați. Komarov a explicat situația: inițial sistemul ionic de orientare a funcționat corect, dar în apropierea ecuatorului terestru acesta a încetat să mai funcționeze ceea ce a blocat pornirea motorului principal.

În grabă se pregătește un nou set de instrucțiuni care a fost transmis lui Komarov tot de către Gagarin. ”Efectuezi o orientare manuală la ora 5, pe perioada luminată de soare a orbitei; te rotești cu 180 de grade pentru a te orienta către aterizare. Înainte de a intra în umbră, activează stabilizarea cu giroscoapele KI-38. Atunci când ieși din umbră ajustează manual orientarea. Ține minte! La ora 5, 57 minute și 15 secunde, pornești principal. Timpul calculat pentru funcționarea motorului este de 150 secunde. Dacă după 150 de secunde motorul nu se oprește automat, atunci trebuie să îl oprești manual.”

Este o produră cu totul nouă, pentru care nu fusese antrenat nimeni. Iar lui Komarov trebuia să-i reușească din prima încercare! Nu mai avea mult timp la dispoziție până când bateria avea să se descarce complet. În cele din urmă, când Komarov se afla pe traiectoria de întoarcere pe Terra s-a primit unul dintre ultimele mesaje transmise de către acesta: ”Motorul a funcționat 146 secunde. S-a oprit la ora 5, 59 minute, 38,5 secunde. La ora 6, 14  minute, 9 secunde a fost dată comanda «Urgența-2»” Mesajul era unul dătător de speranțe. Comanda ”Urgența 2” nu oferea motive de îngrijorare. Nava spațială, cu numai unul dintre panourile solare depliat, avea o configurație asimetrică. În momentul intrării în atmosfera înaltă orientarea capsulei s-a modificat cu mai mult de 8 grade, ceea ce a dus la abandonarea coborârii ghidate iar nava a început să urmeze o traiectorie balistică. A urmat apoi ultimul mesaj al lui Komarov: ”Senzorii termici au inițiat separarea”. Vestea era cât se poate de bună. Modulul de coborâre se detașase de restul navei spațiale și urma să coboare pe Pâmânt. Era ora 06:14:14. La ora 06:22 radarele forțelor aeriene au detectat modul de coborâre, care se afla pe traiectoria corectă. Calculele au arătat ca acesta va ateriza la 65 km Est de Orsk, la ora 06:24.

Catastrofa

La centrul de control al zborului lucrurile păreau să fie în ordine, deși nu se mai știa nimic de Komarov. Gagarin a încercat să afle informații prin sistemul de comunicații al forțelor aeriene dar nu a reușit. Certok îi citează în cartea sa cuvintele rostite pe un ton supărat: ”Nu poți afla nimic de la serviciul de căutare si salvare al generalul Kutasin. Nimeni nu poate primi răspunsuri clare până când nu se raportează comandantului șef.” Nu mai era nimic de făcut, oamenii s-au relaxat, fiind convinși că lucrurile sunt în regulă. Se poartă discuții referitoare la evenimentele din timpul zborului, iar Gagarin comentează cu năduf: ”Ce v-ați fi făcut fără un om la bord? Sistemul ionic al vostru s-a dovedit nefiabil, senzorul 45K s-a defectat… iar voi nu aveți încredere în cosmonauți!” Discuțiile s-au întrerupt în momentul în care Gagarin a fost chemat pentru a răspunde urgent la un apel telefonic. Pleacă și se întoarce după câteva minute. Fața sa era lipsită de binecunoscutul său zâmbet. ”Am primit ordin să plec imediat la Orsk. Aterizarea nu a fost în parametri nominali. Atât știu…”

Rămășițele capsulei Soiuz 1.

Mai târziu, spre seară, agenția de știri sovietică, TASS, transmitea un comunicat scurt: ”[…] Cu toate acestea, datele preliminare arată că la altitudinea de 7 km  a fost dată comanda de deschidere a parașutei, dar aceasta s-a răsucit, ceea ce a dus la  o coborâre cu viteză mare, ceea ce a dus la moartea lui V.M. Komarov. Moartea sa prematură reprezintă o mare pierdere pentru poporul sovietic. […]”

Anunțul din Pravda, privitor la moartea lui Komarov.

O greșeală elementară

Care au fost cauzele tragediei? Capsula de revenire a navei spațiale Soiuz este acoperită cu un polimer special, care realizează o bună protecție termică. După ce se realizează acoperirea aceasta este introdusă într-o autoclavă, pentru a se declanșa procesul de polimerizare. În mod normal, containerele pentru parașute trebuie să fie acoperite cu niște capace de protecție, pentru a evita contaminarea lor cu polimerul respectiv. Nu așa s-a procedat în cazul capsulei lui Komarov. După scoaterea capsulei din autoclavă suprafețele celor două containere erau acoperite cu un strat rugos de polimer. Nimeni nu și-a dat seama că aceasta ar putea fi o problemă fatală. O rugozitate mare, implică o forță de frecare mare, iar parașuta extractoare nu mai are puterea de a extrage parașuta principală din containerul său. Asta s-a întâmplat. O greșeală inginerească elementară a dus la pierderea vieții lui Komarov.  Și încă ceva. La același tratament a fost supusă și capsula celui de-al doilea echipaj Soiuz, cea cu care nava lui Komarov ar fi trebuit să se cupleze. Dacă nu ar fi apărut problemele care au dus la anularea misiunii, atunci sovieticii nu ar fi pierdut un singur astronaut, ci patru…

Concluzie

O greșeală ce putea fi evitată dacă ar fi fost respectate standardele inginerești pentru vehiculele spațiale, a dus la pierderea unei vieți omenești. Probabil, dacă graba și presiunile politice nu ar fi fost atât de mari, ea ar fi putut fi evitată. Veți spune că așa era la comuniști. Posibil. Dar nici NASA nu a fost scutită de asemenea greșeli. Cu numai câteva săptămâni înainte de la moartea lui Komarov, americanii aveau să piardă trei astronauți, din cauza unei greșeli inginerești copilărești. Dar asta este o altă poveste…

Comentați pe Facebook