În numele siguranței cetățenilor se poate face orice. În numele apărării libertății, libertatea unor oameni poate fi încălcată, fără prea multe ezitări. Există argumente în acest sens. Argumente pe care nu prea pot să le înțeleg. Orice se poate justifica prin vorbe, până și acțiunile inumane. Importante sunt aparențele. Este suficient să știi cum să te folosești de cuvinte, pentru ca negrul evident să devină un alb iluzoriu.

Nu încerc să mă transform într-un justițiar. Nu pot emite judecăți de valoare. Nu am cum, nu am structura mentală necesară pentru elabora astfel de argumente. Pentru mine, importante sunt faptele, faptele reci și seci. În secolul XXI, cel pe care îl credeam ca fiind unul al progresului, cel în care omul va cuceri Cosmosul, constat, cu teamă, că demonul răului este cât se poate de treaz.

Deși spuneam că nu pot emite judecăți de valoare, totuși cred fără ezitare că cel mai profund drept al oricărui om de pe această planetă este dreptul la demnitate, un drept care, pe o cale sau alta, este amenințat în fiecare clipă.

Imediat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, SUA s-au trezit în fața unei situații fără precedent. Erau atacate, fără cruțare, de o forță din umbră. Cel mai puternic stat de pe planetă era incapabil își protejeze proprii săi cetățeni, pe propriul său teritoriu. Războiul convențional, cel în care o armată lupă împotriva altei armate, nu putea să înlăture amenințarea mortală care plutea asupra SUA.

Evident, aceasta este o abordare simplificatoare și simplistă, dar astfel, în foarte puține cuvinte, se poate explica ceea ce a urmat: o mobilizare, nemaiîntâlnită de la al Doilea Război Mondial, a forțelor americane. Când mă refer la forțe, le includ aici atât pe cele vizibile cât și pe cele din umbră. Scopul era unul singur, cel al oricărui tip de război: înfrângerea inamicului.

Numai că, în acest caz, inamicul era aproape invizibil. Răspândit aproape pe tot globul acesta putea ataca oricând și aproape oriunde interesele americane, și nu numai. Din acest motiv războiul secret l-a dominat tot timpul pe cel vizibil. Colectarea, prin orice mijloace, a informațiilor despre adeversar, o necesitate vitală pentru orice forță armată, a căpătat o amploare nenaiîntâlnită.

Imediat după atacul din 11 septembrie, SUA au luat o serie de decizii, care, în opinia Administrației americane, aveau drept țintă lupta împotriva terorismului. Nu insist asupra lor, în ansamblu, deoarece pentru acest text mă interesează numai tehnicile de interogare a suspecților de terorism, care ar fi trebuit, alături de alte mijloace, să aducă informații vitale despre armata din umbră care amenința SUA.

Puțină teorie

CIA a elaborat de-a lungul timpului mai multe manuale în care erau descrise tehnici de interogare a surselor. Două au devenit publice. Este vorba despre manualul „KUBARK Counterintelligence Interrogation” 1963 și de „Human Resource Exploitation Training Manual – 1983”folosit mai ales pentru cursurile de pregătire pe care CIA le organiza pentru țările din America Lantină.

În ambele manuale sunt descrise tehnicile de interogare a surselor potențiale de informații. Ambele manuale au capitole distincte dedicate „tehnicilor de coerciție”, care, alături de metodele „non-coercitive”, pot fi folosite pentru a obține informații de la suspecți.

Din manualul KUBARK, din 1963, aflăm că „Procedurile de coerciție au drept scop nu numai exploatarea conflictelor interne ale sursei, provocând-o să lupte cu ea însăși, ci și aplicarea unei forțe exterioare superioare, care să diminueze rezistența subiectului.”

Fiți acum atenți la ceea ce urmează: „Metodele non-coercitive nu dau rezultate, fără o corectă evaluare psihologică a subiectului. Dimpotrivă, metodele coercitive pot avea succes împotriva persoanelor cu profiluri psihologice extrem de diverse. Cu toate acestea, succesul poate fi mai rapid, dacă metodele de coerciție sunt adaptate la profilul psihologic al sursei.”

Din același manual mai aflăm că „Toate tehnicile de coerciție au drept obiectiv inducerea regresiei. Așa cum nota Hinkle, în «The Physiological State of the Interrogation Subject as it Affects Brain Function» (Felul în care este afectată funcționarea creierului în funcție de starea psihologică din timpul interogatoriului), prin aplicarea unor presiuni exterioare suficient de intense rezultă scăderea capacităților de apărare dobândite de un om civilizat, cum ar fi «… capacitatea de a îndeplini activități creative, de a face față situațiilor noi, provocatoare și complexe, capacitatea de a lupta cu frustrările. Perturbări relativ mici ale echilibrului psihologic cum ar fi cele produse de oboseală, durere, lipsa somnului, neliniștea, pot afecta aceste capacități»

Ca urmare, «cei mai mulți oameni care sunt supuși la proceduri coercitive vor vorbi și, de cele mai multe ori, vor dezvălui informații care nu ar fi putut fi obținute pe altă cale».” O descriere tehnică, cinică și, aparent, nevinovată. Sunt necesare doar „perturbări relativ mici ale echilibrului psihologic”, pentru a obține informația de cre este nevoie.

După încă puțină teorie a coerciției, manualul ne prezintă câteva tehnici. Îndrăznesc să le prezint, pe scurt, pe toate.

Arestarea

O să vă sune foarte familiar felul în care trebuie efectuată, după manual, o arestare.

Maniera și momentul în care se efectuează arestarea contribuie substanțial la atingerea obiectivelor interogatoriului. Scopul acesteia este de a produce surpriză și un disconfort mental maxime, astfel încât subiectul să nu poată prelua inițiativa. Arestarea trebuie să se producă în momentul în care subiectul se așteaptă cel mai puțin și când rezistența mentală și fizică sunt minime. [Din acest punct de vedere] momentul ideal pentru arestare este la primele ore ale dimineții […].”

Detenția

Detenția are rolul „de a rupe legăturile [subiectului] cu exteriorul” și pierderea propriei identității. Pentru a atinge acest obiectiv trebuie, conform manualului, evitată rutina zilnică, deoarece prizonierii pot deveni „depresivi și apatici”, iar asta are drept consecință creșterea rezistenței la interogatoriu. „Controlul mediului [de detenție], permite celui care interoghează să determine dieta, orele de somn și alte aspecte fundamentale. Este necesar ca acestea să fie modificate permanent, astfel încât să se obțină dezorientarea subiectului, ceea ce, probabil, va creea stări de teamă și de neajutorare.”

Privarea senzorială

Pentru ca sentimenul de disconfort să fie accentuat, pentru a accentua pierderea identității subiectului se poate apela la „privarea senzorială”. În manual se subliniază că „Aresarea și detenția au ca efect principal – mai ales când este vorba de  izolare totală – să îl priveze pe subiect în bună măsură de folosirea obișnuită a simțurilor sale: auz, văz, miros, gust, simț tactil.”

Urmează apoi câteva studii realizate asupra unor persoane care au fost puse în situații similare și o primă concluzie: „Trei studii sugerează că o persoană, cu cât este mai apropiată de standardul de normalitate, cu atât este mai afectată de privarea senzorială. Subiecții neurotici și psihotici par mai puțin afectați […]”.

Pentru noi, pentru oamenii care ne considerăm normali, etapele de urmat sunt în număr de patru. „Rezultate care pot fi obținute abia după câteva săptămâni într-o celulă normală pot fi obținute numai în câteva ore sau zile într-o celulă lipsită de lumină, izolată fonic, în care mirosurile au fost eliminate. […]” Apoi: „Primul efect al unui asemenea mediu este anxietatea. […].”

Urmează că: „Anchetatorul se poate folosi de anxietatea subiectului […] deoarece el va fi asociat în mintea subiectului cu o răsplată, cu o persoană care înlătură disconfortul.” Și, în final, „Privarea senzorială induce regresia prin privarea minții subiectului de lumea exterioară, forțându-l să se concentreze asupra lui însuși. În același timp, anchetatorul va căpăta o figură paternală, deoarece el este singurul care îi furnizează un contact cu lumea exterioară. Drept consecință, în mod normal, subiectul va deveni mai cooperant”.

Cumplit de cinic! Poate fi asta considerată o tortură? Eu cred că da. CIA crede că nu. Dar să mergem mai departe.

Amenințările și frica

Nu detaliez acest subiect. Voi da doar câteva scurte citate, fără a le mai comenta. Din cele ce urmează, pare că tortura fizică nu reprezintă o cale pentru a stoarce informații. „De obicei amenințarea cu coerciția, slăbește sau distruge rezistența subiectului, mai eficient decât coerciția însăși. De exemplu, amenințarea cu durerea, poate induce mai multă teamă decât senzația de durere. […]

Dacă este întreținută suficient de mult timp, o teamă puternică de ceva vag sau necunoscut, va induce regresia, în timp ce materializarea amenințării devine o formă de ușurare. Subiectul își va da seama că poate rezista unei amenințări materializate. În general, brutalitatea fizică directă creeaza numai resentimente, ostilitate și sfidare.”

Debilitarea fizică

În manual ni se spune că nu există „dovezi științifice” pentru eficiența metodelor bazate pe debilitarea fizică. Printre metodele folosite pentru debilitarea fizică sunt enumerate: încătușarea prelungită, efortul prelungit, căldura sau frigul excesive, privarea sau reducerea drastică a mâncării și/sau somnului etc.

Folosirea debilitării fizice pleacă de la ideea că aceasta atrage după sine și scăderea rezistenței psihice în fața anchetatorului. „Ipoteza aceasta nu este susținută de fapte”, se arată în manual, ”datele arată că rezistența [la interogatoriu] este atenuată prin presiuni psihologice și nu fizice”.

Durerea

Reacțiile în fața durerii intense sunt foarte individualizate, dar „unii sugerează – și asta pare foarte plauzibil – că durerea intensă provocată din exterior poate întări rezistența [în fața interogatoriului]”. Mai mult decât atât atunci când tortura este prelungită aceasta ar putea să îi dea subiectului un sentiment de superioritate asupra anchetatorului.

„Persoanele care au rezistat în fața suferinței [fizice] vor rezista mai ușor și în fața altor metode. Durerea nu face altceva decât să restabilească încrederea și echilibrul mental [ale subiectului]”. Altfel spus, conform manualului, tortura fizică este ineficientă.

Sugestia și hipnoza

Autorii manualului sunt oarecum prudenți în ceea ce privește eficiența utilizării hipnozei în timpul interogatoriilor. În plus, cel mai adesea, anchetatorii nu au nici o pregătire în domeniul folosirii hipnozei pentru a extrage informații de la subiecți. În schimb, este citat psihologul Martin T. Orne care a studiat folosirea hipnozei în timpul interogatoriilor.

Acesta arăta, printre altele, că deși „apariția unei stări veritabile de transă este condiționată de dorința subiectului de a accepta hipnoza”, totuși poate fi utilizat un mic truc: „este posibil să se administreze persoanei interogate un drog, după care să fie încurajată să discute despre un anumit subiect. Apoi se va administra din nou o doză de drog, astfel încât persoana sa devină inconștientă pentru o scurtă perioadă de timp. După trezire anchetatorul se va preface că citește notițe scrise în timpul stării de transă.”

Orne mai ridică o problemă importantă, în ceea ce privește hipnoza: „informațiile obținute în timpul stării de transă nu sunt fiabile” la care autorii manualului adaugă că: „dacă hipnoza este folosită ca un mijloc prin care subiectul să treacă de partea anchetatorului, și nu pentru a extrage adevărul, atunci această obiecție dispare.”

Drogurile

Ca și în cazul durerii, simpla amenințare cu utilizarea unor droguri poate fi mai eficientă decât administrarea lor. Se recomandă folosirea, mai degrabă, a unui placebo care are efect în „30 până la 50% din cazuri”. În plus, „eficacitatea folosirii unui placebo este accentuată în timpul interogatoriilor, deoarece poate rezolva problemele de conștiință.

Dacă subiectul nu face mărturisiri complete sau nu divulgă informații, aceasta se întâmplă adesea din motive de patriotism, loialitate etc. În asemenea condiții, dorința sa naturală de a scăpa de stresul produs de interogatoriu poate fi susținută de oferirea unei scuze acceptabile. «M-au drogat!», reprezintă una dintre cele mai bune scuze posibile.”

După ce se face o trecere în revistă a problemelor legate de folosirea drogurilor în timpul interogatoriului, autorii manualului precizează că drogurile au numai rolul de a anihila rezistența subiectului. „Îndată ce a fost atins acest obiectiv, tehnicile coercitive trebuie abandonate, atât din motive morale cât și pentru că ele nu mai sunt necesare.”

Câteva observații de etapă

Din cele ce am spus până acum s-ar părea că tortura aspră, cea cu care ne-a obișnuit cinematograful, nu face parte din metodele recomandate pentru a obține informații de la suspecți. Metodele coercitive descrise mai sus, par a fi de-a dreptul blânde, dacă ne-am baza numai și numai pe cele scrise în manualul KUBARK.

Nici manualul din 1983 nu aduce elemente suplimentare și îngrozitoare în ceea ce privește tortura. Din nefericire lucrurile nu stau deloc așa. Realitatea este cu totul alta. Acest aspect îl voi detalia în partea a doua a acestui articol. Deocamdată vreau să vă ofer numai câteva indicii.

George W. Bush, fostul președinte al SUA scria în memoriile sale, publicate subt titlul „Decision Points”: „George Tenet [fost director al CIA] m-a întrebat dacă are permisiunea de a folosi tehnici dure de interogare, inclusiv înecul simulat [waterboarding] asupra lui Khalid Sheikh Mohammed… «Desigur, la naiba», i-am răspuns.”

Puteți remarca foarte ușor faptul că această tehnică de „interogare coercitivă” nu este pomenită în manualul din care am citat mai sus. De fapt, în lupta împotriva terorismului SUA nu s-au sfiit să folosească tehnici extrem de brutale pentru a obține informații, așa cum veți vedea în episodul următor. Asta în ciuda faptului că „Durerea nu face altceva decât să restabilească încrederea și echilibrul mental [ale subiectului]”, așa cum se arăta în manualul KUBARK.

Mai mult decât atât, administrația George W. Bush a încercat, la un moment dat, să impună o nouă interpretare a Convenției de la Geneva privitoare la statutul prizonierilor, care interzicea în mod expres tortura. SUA doreau ca această convenție să nu se aplice talibanilor și membrilor Al Quaeda… Din punct de vedere al drepturilor omului consecințele au fost cumplite. Dar despre asta, așa cum v-am spus deja, voi vorbi în episodul viitor.

Comentați pe Facebook

DISTRIBUIȚI