Sunt o stea obișnuită, una asemănătoare cu Soarele vostru. Altfel spus sunt o stea galbenă, de mărime medie. Existența mea a început la vreo șapte miliarde de ani de la nașterea Universului și, este bine să vă spun, sunt în mare măsură rodul stelelor care m-au precedat. Cumva ele sunt mamele și bunicile mele.
Sunt o stea din Populația I, adică o stea tânără, din a doua generație de stele apărute în Univers. Voi puteți să vă dați seama de asta analizându-mi compoziția. Veți vedea că în mine sunt mulți atomi din elemente mai grele decât heliul. Apoi veți putea judeca singuri, deoarece știți deja că în Universul primordial nu exista, în ceea ce privește materia obișnuită, decât hidrogenul, heliul și ceva litiu. Restul elementelor chimice au fost fabricate de către cele de dinaintea mea, prin niște mecanisme pe care am să vi le povestesc eu ceva mai târziu. Dar să știți, chiar și Soarele vostru, căruia îi sunt soră, este o stea din Populația I.
Nașterea mea a fost un proces îndelungat, dacă mă gândesc la felul în care voi simțiți trecerea timpului. Cumva a fost și rodul întâmplării. Undeva, în locul în care urma să mă nasc eu, a existat o creștere de densitate a materiei, o nebuloasă, un nor molecular. Dar asta nu era de ajuns. Trebuia să se mai întâmple ceva. De pildă, trebuie să moară o stea. Un lucru trist, veți spune, dar așa este cu viața noastră a stelelor.
Nebuloasa din care ne naștem este prea liniștită. Ne trebuie ceva violent, o zguduitură care să trezească din amorțeală materia interstelară. De exemplu o undă de șoc, produsă de o supernovă, care marchează sfârșitul unei stele. Aceasta a produs mari perturbații în materia interstelară din care m-am născut eu. Aș vrea să vă spun că asemenea unde de șoc se produc și atunci când se ciocnesc galaxii. Eu am avut noroc, nu am avut de așteptat decât vreo 2 miliarde de ani de-ai voștri. Nu departe de locul în care m-am născut eu a murit o stea. Suratele mele îmi spun că a fost o stea tare glorioasă, o stea care a fabricat multă materie. Acum din ea a rămas o stea neutronică, dar vă voi povesti eu mai târziu despre cum mor stelele.
În momentul în care se declanșează nașterea noastră, materia începe să se aglomereze către centrul nebuloasei. Aici ne aduce servicii speciale gravitația, căreia i ne supunem și noi, stelele, și dumneavoastră. Dacă mă lăsați să simplific un pic lucrurile, aș putea spune că gazul interstelar, din pricina gravitației, începe să se comprime. Spun asta pentru a avea ocazia să vă pun o mică întrebare. Dacă luați o pompă de bicicletă (voi umanii aveți niște mijloace de transport tare drăgălașe) și îi astupați orificiul de ieșire, după care comprimați aerul în pompă, ce se întâmplă? Nu-i așa că aerul comprimat de dumneavoastră se încălzește? Același lucru se întâmplă și la scară mare, în Univers. Gazul din nebuloasă începe să se încălzească, numai că în cazul meu a fost vorba despre o comprimare gravitațională. Există un moment, pe perioada nașterii noastre, când materia din care ne naștem noi ajunge să fie suficient de densă încât devenim „adiabatic opace”. Este un termen complicat pe care îl folosiți voi umanii. De fapt este ceva mai simplu. Până în momentul în care ajungem să fim „adiabatic opace” noi radiem, adică cedăm căldură în exterior.
Din momentul în care ajungem, așa cum atât de complicat spuneți voi, să fim „adiabatic opace”, întreaga căldură generată în procesul de comprimare o păstrăm numai pentru noi, motiv pentru care ne încălzim din ce în ce mai tare. Devenim protostele! Din momentul în care a început să se aglomereze materia din nebuloasă a trecut numai o fracțiune de clipită, câteva sute de mii de ani de ai voștri.
O protostea nu e o stea, ci numai un fel de embrion. Încă nu pot fabrica energie. Încă nu am ajuns să trăiesc cu adevărat, ci doar mă pregătesc pentru întâmplările titanice ce vor urma. Gravitația își vede în continuare nestingherită de treabă, temperatura crește în continuare. Altfel spus, energia mea internă crește numai pe seama gravitației. De fapt, fenomenul acesta depinde de masa protostelei. Cele mai mici se contractă, scăzându-și luminozitatea, până când opacitatea interiorului se micșorează, rezultând o creștere a temperaturii și luminozității protostelei. Cele care sunt masive au dintru început o opacitate mai scăzută și la ele nu vom remarca în această perioadă o creștere a luminozității, ele se contractă pur și simplu.
Și vine acel moment magic… Momentul în care în centrul nostru temperatura atinge valori de ordinul a 10.000.000 K. Este clipa fantastică în care hidrogenul începe să fuzioneze. Este clipa în care m-am născut. Este clipa în care intru pe secvența principală, așa cum atât de frumos o numiți voi. În această clipă, mă iertați că o spun așa, încep să generez vânt stelar, care împinge către exterior o parte din materia din înveli șul meu. Oricum eu eram înconjurată de un disc uriaș de praf și gaz (la scara voastră de reprezentare a lumii). Așa, la nașterea mea, am făcut ceva curățenie în jurul meu. A fost mica mea contribuție pentru nașterea fiicelor mele, planetele.
Dar de această contribuție, măruntă, aș zice eu, depind acele adăposturi pentru viața ce va fi să vină. Asta ține de legile naturii, dar vă rog să îmi dați voie să mă las entuziasmată de aceste legi. Vă întreb eu pe dumneavoastră, ce am fi noi, stelele, dacă nu ar fi nimeni să se bucure de lumina noastră? Întunecimii nu îi pasă de lumină, întunecimea nu poate cuprinde nimic, întunecimea nu poate simți, întunecimea nu se poate bucura. Pentru asta este nevoie de poeți, adică de voi oamenii. Numai ei ne pot înțelege, numai ei ne pot arăta nouă că suntem frumoase. O să vă povestesc eu cândva despre rasele din Univers și despre poeziile lor.
Nu e așa că vi se pare simplă nașterea noastră? Așa pare numai din pricină că eu am simplificat lucrurile. Nu vreau să vă amețesc cumva cu cifrele pe care sunteți obligați să le puneți în calculele voastre pentru a ne înțelege natura. Dar trebuie să vă spun că pentru a ne naște trebuie să acumulăm destulă materie. Dacă masa protostelei este cuprinsă undeva în intervalul 1/12 și 1/100 mase ale Soarelui vostru, atunci, deși apar protostele reacția de fuziune nu se poate declanșa, steaua nu poate ajunge să trăiască. Căldură produc ele, e adevărat, dar căldura este produsă prin contracție (diametrul ecuatorial scade cu câțiva mm de ai voștri în fiecare an terestru). Nu ating la suprafață cine știe ce temperatură, abia dacă puteți măsura acolo vreo 1.800 K amărâte. Voi le numiți pitice maro, eu, dacă nu vă supărați pe mine, le numesc avortoni stelari. Nu este ușor să ajungi o stea. Numai în galaxia voastră puteți număra aproximativ 1.000 de miliarde de pitice maro. Noi, stelele, cele care fabricăm energie, suntem ceva mai puține. Numărătorii voștri nu s-au hotărât încă, dar ei vă pot spune că suntem între 200 și 400 miliarde de stele în Calea Lactee.
Să nu uit să vă spun (mi-am notat asta pe o protuberanță), puteți asista și dumneavoastră la nașterea stelelor. Este de ajuns să vă uitați la nebuloasa din constelația Orion. Nu este prea departe de Terra. Lumina de la ea ajunge la voi după o călătorie scurtă, de numai 1.500 ani. Cristi mi-a spus că v-a oferit o imagine a ei acum două luni. Frumos din partea lui, e o dovadă că ne respectă. Este o nebuloasă mare, care are un diametru aparent aproape cât al Lunii (care se află la numai câteva secunde lumină distanță de Terra). Acolo este o adevărată maternitate de stele. Dintre cele ce se nasc acum câteva zeci îmi seamănă mie, seamănă Soarelui vostru. Puteți astfel să asistați, aproape în direct, la nașterea stelelor. Nu găsesc în Univers multe spectacole mai fascinante decât acesta: nașterea stelelor. Poate doar moartea lor îl egalează. Dar să nu ne emoționăm acum prea mult. Aveți puțintică răbdare și vă voi mai spune o poveste.