Cercetătorii de la Universitatea din Copenhaga au încercat să afle când urșii polari, descendenți ai urșilor bruni, au dezvoltat trăsături unice care să le permită să se adapteze la rigorile din Arctica.
Teoretizată de Charles Darwin în secolul al XIX-lea, selecția naturală este unul dintre principalele mecanisme prin care speciile evoluează pentru a se adapta mai bine la mediul lor. Acest proces se bazează pe supraviețuirea și reproducerea indivizilor cei mai bine adaptați la mediul lor. De-a lungul generațiilor, trăsăturile favorabile devin mai frecvente în populație, în timp ce cele mai puțin favorabile tind să dispară. Acest fenomen a avut loc în cazul urșilor polari, care au dezvoltat caracteristici specifice care le permit să supraviețuiască în condițiile extreme ale Arcticii. Strămoșii urșilor polari au fost urșii bruni, animale omnivore care trăiau în habitate temperate. Pe măsură ce condițiile climatice s-au schimbat și mediul arctic a prins contur, anumiți indivizi s-au confruntat cu noi provocări: un climat mai rece, un strat persistent de gheață și o disponibilitate limitată de hrană vegetală. Aceste presiuni ale mediului au selectat apoi anumite trăsături avantajoase. Desigur, această evoluție nu a fost rezultatul unui plan predefinit, ci al unor erori în copiile genelor care au apărut în mod natural de-a lungul generațiilor. Aceste erori (sau mutații genetice) au produs accidental avantaje ca răspuns la noile condiții de mediu, cum ar fi blana albă, care oferea un camuflaj eficient pe zăpadă și gheață (și, prin urmare, șanse mai mari de supraviețuire). Deși inițial riscante, aceste erori de copiere au permis în cele din urmă anumitor indivizi să supraviețuiască mai bine și să se reproducă în mediul polar, perpetuând aceste trăsături benefice în cadrul populației.
Un studiu realizat de o echipă cercetători de la Universitatea din Copenhaga arată că urșii polari s-au separat de verii lor bruni în urmă cu aproximativ 70 000 de ani, mult mai recent decât se credea anterior. Concluziile au fost prezentate într-un articol publicat în BMC Genomics.
Analizând genomul a peste o sută de urși polari și a tot atâția urși bruni, precum și a unor fosile de urși polari, cercetătorii au descoperit că această separare a fost treptată, marcată de adaptări genetice specifice mediului arctic. Ei au identificat șapte gene esențiale legate de culoarea blănii, funcția cardiovasculară și capacitatea de a metaboliza o dietă bogată în grăsimi. Una dintre concluziile majore ale studiului este că urșii polari nu au evoluat doar din cauza izolării lor geografice, ci și din cauza presiunilor de mediu. La sfârșitul ultimei ere glaciare, urșii polari au trebuit să se adapteze la un climat arctic extrem, în care vânarea focilor pe mare a devenit o abilitate esențială pentru supraviețuire. Această specializare alimentară le-a influențat genele, modificându-le fiziologia și metabolismul în acest proces. Mâncând în principal foci, din care grăsimea este o componentă majoră, urșii polari au trebuit să își adapteze metabolismul astfel încât să poată face față unei diete extrem de bogate în grăsimi fără a dezvolta boli legate de colesterol, cum ar fi bolile de inimă care ar afecta urșii bruni cu o astfel de dietă.
