AstroFest 2026: serbăm 45 de ani de la zborul singurului cosmonaut român, Dumitru-Dorin Prunariu

La 45 de ani de la istoricul zbor cosmic din mai 1981, Dumitru-Dorin Prunariu a susținut în cadrul ședinței festive a Academiei Române din 14 mai 2026 discursul intitulat „Zborul cosmic – un început de drum pentru România cosmică”. Singurul român care a ajuns în spațiu propune nu doar o rememorare a misiunii Soiuz 40, ci și o reflecție asupra locului României în marile proiecte științifice ale prezentului și viitorului. De la experiența personală a zborului cosmic până la rolul educației, cercetării și participării României la programele Agenției Spațiale Europene, discursul reprezintă o pledoarie pentru ceea ce autorul numește „România cosmică”. Publicăm în continuare textul integral al intervenției.

Dumitru-Dorin Prunariu: „Pentru mine, evocarea zborului cosmic din mai 1981 nu este doar rememorarea unui episod excepțional din propria viață. Este, înainte de toate, prilejul de a înțelege mai limpede sensul unui început. Un început pentru un om, desigur, dar mai ales un început pentru o țară. Un început de drum pentru ceea ce numesc astăzi, cu toată convingerea, România cosmică.

Atunci când am urcat la bordul navei Soiuz 40 și am pornit către stația orbitală Saliut 6, nu am simțit că reprezentam doar o performanță tehnică sau o reușită personală. Am simțit, în modul cel mai direct, că purtam cu mine capacitatea unei națiuni de a visa la scară mare, de a investi în educație, de a respecta știința și de a privi dincolo de orizontul imediat al prezentului. În acele clipe, România a fost prezentă în Cosmos nu numai printr-un om, ci prin tot ceea ce formase acel om: școala, exigența profesională, disciplina, cultura tehnică, dar și încrederea că și o națiune de dimensiune medie poate avea un loc demn în marea aventură a cunoașterii.

Privind astăzi înapoi, înțeleg mai bine că zborul cosmic nu a fost un punct final, nu a fost o medalie pusă într-o vitrină a istoriei, ci a fost o deschidere. A fost o poartă. A arătat că România poate participa la marile eforturi ale umanității atunci când își valorifică inteligența, seriozitatea și vocația creatoare. A arătat că destinul nostru nu este limitat la geografie, la conjuncturi sau la resurse, ci poate fi extins prin cunoaștere, cooperare și perseverență.

Experiența cosmică are și o dimensiune personală profund transformatoare. Dincolo de antrenamente, de rigorile tehnice, de responsabilitățile misiunii, rămâne acea confruntare tăcută și definitivă cu imaginea Pământului văzut din spațiu. De acolo, de sus, frontierele nu se văd. Conflictele nu se văd. Vanitățile noastre nu se văd. Se vede însă o planetă fragilă, splendidă, învăluită într-o peliculă subțire de atmosferă, singura care face posibilă viața. Se vede casa noastră comună.

Această imagine nu te mai părăsește niciodată. Ea schimbă modul în care înțelegi politica, responsabilitatea publică, rostul științei, sensul solidarității umane. Te obligă să devii mai conștient de precaritatea echilibrelor care ne susțin existența și, în același timp, mai atent la ceea ce ne unește dincolo de diferențe. Zborul cosmic m-a învățat, într-un fel ireversibil, că omul este mai mare decât disputele sale și că viitorul său nu poate fi construit decât prin cooperare, luciditate și respect pentru adevăr.

Totodată, zborul cosmic m-a învățat ceva esențial despre raportul dintre performanța individuală și munca de echipă. Nicio misiune spațială nu este opera unui singur om. În spatele unui zbor stau ani de pregătire, colective întregi de specialiști, instituții, școli de gândire, discipline tehnice și umane, capacitatea de a avea încredere unii în alții și de a lucra într-un sistem de mare exigență. În spațiu înțelegi mai mult decât oriunde că succesul autentic nu aparține niciodată exclusiv individului. El este expresia unei comunități de competență și caracter.

Din acest punct de vedere, momentul 1981 trebuie înțeles nu doar ca o filă de istorie națională, ci ca un semn că România avea și are resurse umane și intelectuale capabile să participe la domeniile de vârf ale civilizației contemporane. Acesta este, cred, mesajul cel mai important pentru generațiile tinere: performanța nu apare spontan; ea se pregătește în timp, în școală, în laborator, în rigoare, în disciplină și în curajul de a asuma standarde înalte.

După acel început simbolic, drumul României în domeniul spațial a continuat prin instituționalizare, cooperare internațională și participare tot mai matură la programele europene. Relația României cu Agenția Spațială Europeană are rădăcini mai vechi, fiind consolidată prin acordul-cadru ESA–România din 1999; România a devenit stat european cooperant în 2006, iar din 22 decembrie 2011 a devenit oficial stat membru ESA. Astăzi, România se numără între cele 23 de state membre ale Agenției Spațiale Europene.

Acest parcurs nu este unul pur formal. El înseamnă acces la proiecte, la standarde tehnologice, la competiție științifică reală, la programe în care contează valoarea și seriozitatea. Înseamnă posibilitatea ca institute de cercetare, universități și companii românești să participe la construcția Europei spațiale. Înseamnă ca tinerii noștri ingineri, fizicieni, matematicieni, specialiști în observarea Pământului, telecomunicații, navigație, securitate cibernetică și știința materialelor să lucreze în rețele de excelență, nu la marginea istoriei, ci în interiorul ei.

ESA însăși traversează în prezent o etapă de extindere și consolidare a rolului său strategic, cu accent pe observarea Pământului, navigație, telecomunicații, lansatoare, securitate și servicii spațiale esențiale pentru societate. Pentru statele membre, inclusiv pentru România, aceasta înseamnă că spațiul nu mai este de mult doar un domeniu al prestigiului, ci unul al infrastructurilor critice și al competitivității economice.

Pentru România, provocarea viitorului nu este doar să fie prezentă în ESA, ci să fie relevantă în ESA. Nu este suficient să participăm; trebuie să contribuim semnificativ. Nu este suficient să avem talent individual; trebuie să construim ecosisteme. Nu este suficient să evocăm cu emoție trecutul; trebuie să transformăm memoria într-o strategie.

Care ar fi, așadar, câteva dintre așteptările mele pentru viitorul României cosmice?

Mai întâi, consolidarea educației. Nicio politică spațială serioasă nu poate exista fără o bază solidă în matematică, fizică, informatică, inginerie și cultură științifică generală. Apoi, legătura reală dintre cercetare și industrie. Tehnologia spațială produce transfer către multe alte domenii: comunicații, agricultură de precizie, monitorizarea mediului, managementul dezastrelor, medicină, securitate, transporturi. În al treilea rând, continuitatea instituțională. Domeniul spațial cere viziune pe termen lung. El nu poate fi dezvoltat în ritmul improvizației sau al ciclurilor scurte de interes public.

Mai cred că România trebuie să înțeleagă mai profund dimensiunea strategică a spațiului. În secolul XXI, cine nu are acces la date satelitare, la tehnologii de comunicații sigure, la infrastructuri de navigație, la capacități de analiză și anticipare, acela riscă să devină dependent de alții în sectoare esențiale. Spațiul este, în același timp, frontieră științifică, infrastructură economică și dimensiune de securitate.

Dar, dincolo de toate acestea, există o miză mai înaltă. Explorarea spațială este una dintre puținele activități umane care obligă civilizația să gândească la scară mare și pe termen lung. Ea ne scoate din provincialismul istoriei imediate. Ne amintește că suntem o specie capabilă de creație, nu doar de conflict; de descoperire, nu doar de consum; de solidaritate, nu doar de competiție oarbă.

De aceea, atunci când vorbim despre destinul omului în Univers, nu ar trebui să o facem cu triumfalism, ci cu luciditate și cu modestie. Universul nu ne aparține. Noi aparținem, în mod tainic și profund, acestui Univers. Suntem făcuți din aceeași substanță din care s-au născut stelele. Suntem o formă de conștiință prin care cosmosul ajunge, pentru o clipă, să se contemple pe sine.

Aceasta este, poate, cea mai tulburătoare lecție a zborului cosmic: că omul este în același timp foarte mic și extraordinar de mare. Mic prin fragilitatea sa biologică, prin durata scurtă a vieții sale, prin limitele sale. Mare prin puterea spiritului, prin capacitatea de a cunoaște, de a se depăși, de a transforma experiența în sens și sensul în responsabilitate.

Cred că viitorul omenirii nu va fi decis doar de ceea ce vom cuceri tehnologic, ci de ceea ce vom înțelege moral despre noi înșine. Vom merge mai departe în spațiu, fără îndoială. Vom reveni pe Lună, vom construi noi infrastructuri orbitale, vom trimite misiuni tot mai îndrăznețe. Însă întrebarea fundamentală nu este doar cât de departe putem ajunge, ci și ce fel de oameni vom fi atunci când vom ajunge acolo.

Dacă vom duce în Cosmos aceleași egoisme, aceleași rivalități distructive, aceeași lipsă de măsură care ne rănesc aici, atunci tehnologia nu ne va salva. Dacă însă vom duce cu noi partea cea mai bună a condiției umane – dorința de cunoaștere, respectul pentru viață, spiritul cooperării, demnitatea și responsabilitatea – atunci prezența noastră în Univers poate deveni nu doar o extindere a puterii, ci o extindere a conștiinței.

În acest sens, cred că România are ceva important de spus. Nu doar printr-un episod glorios din trecut, ci prin capacitatea de a contribui cu inteligență, echilibru și viziune la această mare conversație a umanității despre viitor. România cosmică nu înseamnă numai rachete, sateliți și programe. Înseamnă și educație, cultură, etică, vocația de a lega știința de sens.

Iar dacă zborul meu cosmic a avut o valoare care depășește biografia personală, atunci poate tocmai aceasta este: faptul că a arătat că un vis individual poate deveni indicator de drum pentru o națiune și că o națiune, la rândul ei, își poate găsi locul în marile proiecte ale umanității atunci când își respectă valorile, elitele și misiunea.

Văd, așadar, acel zbor de acum 45 de ani nu ca pe o amintire îndepărtată, ci ca pe o chemare care continuă. O chemare la excelență. O chemare la responsabilitate. O chemare de a privi mai sus, mai departe și mai profund.

Pentru că omul nu a fost făcut doar să locuiască lumea, ci și să o înțeleagă. Nu doar să o folosească, ci și să o protejeze. Nu doar să ridice privirea spre stele, ci să descopere, privind spre ele, propriul său adevăr.

Vă mulțumesc!”