De fiecare dată când citesc ecuațiile lui Einstein, sunt uimit de ordinea pe care creierul meu o recunoaște în Univers. De fiecare dată când citesc versurile lui Eminescu, tremură pielea pe mine, pentru că mă face să intuiesc ceea ce fizica nu poate descrie.
un articol de CRISTIAN PRESURĂ
Eminescu este fratele meu, al tău, al tuturor celor care vorbim și înțelegem limba română, care a fost măcinat de întrebările noastre fundamentale: de ce trăim, încotro mergem, care a fost începutul lumii? Ca să înțeleagă ceasul cosmic, Eminescu a apelat nu numai la istorie sau filozofie, ci și la știință. Asta știu și cititorii mei, pentru că vin adesea la mine cu diferite versuri ale lui Eminescu, spunându‑mi: «Iată, Cristi, versul ăsta, nu descrie el dilatarea timpului, așa cum a descoperit‑o Einstein? Poezia „La steaua” nu conține teoria luminii descrisă de Einstein? Oare să fi descoperit Eminescu teoria lui Einstein, cu câteva zeci de ani înaintea lui?
În urmă cu câțiva ani, întrebarea a luat o turnură dramatică, atunci când un profesor de fizică a atras atenția că un manuscris al lui Eminescu conține celebra formula E=mc2, a lui Einstein. Am verificat și eu manuscrisul, și chiar așa e! Am rămas mirat.
Oare ce se întâmplă? Câte dintre intuiţiile lui Einstein preced teoria relativităţii? Aşa că am plecat într-o căutare a cărei poveste este aici. Ceea ce am remarcat imediat a fost respectul lui Eminescu pentru oamenii de știință, pentru dascăli, pentru cei care caută și aduc cunoașterea. Să citim, de exemplu, din „Scrisoarea I”:
„Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.”
Iată cum și Eminescu, ca un veritabil elev al școlii lui Pitagora, înţelege valoarea numerelor. El ştie care este esenţa cunoaşterii ştiinţifice: matematica. Fără matematică nu există fizică, chimie sau biologie. Sau, ca să îl cităm pe Einstein: „Matematica pură este, în felul ei, poezia ideilor logice”. De aceea, Eminescu a căutat cu asiduitate informația științifică.
Urmele căutărilor sale se găsesc în poezii, cum sunt următoarele versuri din poezia „Feciorul de împărat fără de stea”:
„Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș‑atomul nezărit,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.”
„Atomul nezărit” la care se referă Eminescu este dovada indirectă a audierii cursurilor marelui fizician Ludwig Boltzman, pe când acesta era la Viena. Da, pe vremea aceea, nimeni nu dovedise existența atomilor, iar Boltzman și-a făcut un scop al vieții din asta. Din păcate, Eminescu a fost printre puținii care l-au crezut. Mai târziu, Boltzman a avut o moarte tristă, înainte ca propria contribuție să fie recunoscută de comunitatea științifică.
Abia Albert Einstein, în 1905, dovedește fără putință de tăgadă existența atomilor, iar contribuția lui Boltzman este recunoscută. Şi ajungem iar la Einstein, descoperitorul teoriei relativităţii. Mulţi cred că teoria lui Einstein se regăsește în poezia eminesciană „La Steaua”.
”La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.”
Frumos, adevărat și simplu. Totuși, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar versurile de mai sus nu au legătură cu relativitatea lui Einstein, ci doar cu viteza finită a luminii. Aceasta însă era cunoscută și măsurată cu 150 de ani înaintea lui Eminescu, de fizicianul danez Ole Romer. De fapt, Romer a folosit chiar întârzierea razelor luminoase pentru a calcula viteza luminii, atunci când a observat cu telescopul sateliții planetei Jupiter. Eminescu știa deci despre efectul de întârziere a luminii.
Marea lui reușită este să îl pună magistral în versuri, atunci când vorbește despre o stea:
„Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e.”
Ce frumos spus! „Azi o vedem, și nu e”. Dacă ați urmărit știrile, asta se poate întâmpla chiar azi pe cer! Astfel, în constelația Orion se găsește o stea roșiatică, pe numele ei Betelgeuse. O vedeți cu ochiul liber, e ușor de recunoscut. Este o super-gigantă roșie, despre care se știe că va exploda și va dispărea apoi de pe cer. Astronomii au măsurat, în ultimii trei ani, variații puternice în intensitatea luminii sale. Asta înseamnă că Betelgeuse va exploda pe cer cât de curând, doar că nimeni nu știe când. Când o va face, lumina exploziei o va egala pe cea Lunii, iar explozia se va vedea și în timpul zilei, mai multe zile la rând. Atenție însă, momentul când vedem explozia pe cer nu este și momentul când steaua a explodat!
Pentru că Betelgeuse se află la 500 de ani lumină, explozia a avut loc în urmă cu 500 de ani față de momentul când se vede ea pe cer! De aceea, se poate ca steaua Betelgeuse să fi explodat deja pe cer, iar noi să nu vedem încă explozia, pentru că lumina ei nu a ajuns la noi. Tot ceea ce vedem este „icoana stelei”. Exact așa cum zice Eminescu: „Azi o vedem, și nu e.” Dacă poezia La steaua nu conține elemente ale teoriei relativității, poezia Luceafărul pare că da. Să citim.
„Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.”
Cum adică, „Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.”? Asta sugerează o călătorie de mii de ani-lumină, care pentru Luceafăr durează câteva clipe. În teoria relativității, efectul poartă numele de dilatarea timpului: cu cât călătorim cu o viteză mai apropiată de viteza luminii, cu atât timpul va trece mai încet pentru noi. Astfel, vom ajunge să călătorim distanțe de mii de ani-lumină fiind încă tineri. Numai că, la o privire mai atentă, nu asta s-a întâmplat cu Luceafărul. El nu a călătorit mii de ani-lumină cu o viteză apropiată de viteza luminii, pentru că în acest fel călătoria ar fi durat mii de ani (chiar dacă pentru el ar fi durat câteva clipe). Când s-ar fi întors, Luceafărul nu ar fi găsit-o pe Cătălina, deoarece trecuse prea mult timp. Poezia ne spune, însă, că pentru Cătălina au trecut câteva zile sau săptămâni. De aceea, Luceafărul nu a mers cu o viteză egală cu cea luminii, ci cu una care a depășit cu mult viteza luminii. Iar asta nu este posibil în teoria relativității. Alții însă susțin că dilatarea timpului și paradoxul gemenilor se găsesc totuși în nuvela Sărmanul Dionis. Iată ce scrie acolo:
„Se-nțelege că atunci trebuie să ne despărțim pentru totdeauna; căci, în spații dorite, ziua va fi secol, și când te vei întoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă ușor îl vei găsi”.
Cum adică, „în spații dorite, ziua va fi secol”? Vă aduceți aminte de filmul Interstellar? Cum mergeau astronauții lângă gaura neagră câteva ore, iar în depărtare treceau câțiva ani? Acesta este un efect al dilatării timpului, prezis de Einstein: în jurul obiectelor masive, timpul trece mai încet. La fel se întâmplă și în spațiile vizitate de călătorul eminescian: acolo, o zi este cât un secol. Când se întoarce la locul de plecare, unde se află Ruben, vor fi trecut secole. Ruben este fie mult îmbătrânit, fie transformat în altceva. De data aceasta, să recunoaștem, Eminescu a avut intuiția corectă. Nuvela Sărmanul Dionis are și alte elemente care se potrivesc foarte bine cu gândirea lui Einstein. Iată, de exemplu, următorul paragraf:
„Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, și toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupunându-i dotați cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul și în proporțiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim înmiit de mare — același lucru. Cu proporțiuni neschimbate, o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Și obiectele ce le văd; cât de mari sunt ele absolut? Cine știe dacă nu trăim într-o lume microscopică și numai făptura ochilor noștri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?”
Eminescu ne spune clar că, într-un univers în care nu avem o referință a lungimii, nu știm dacă un obiect e mare sau mic. Fără o referință absolută, spațiul este relativ, o idee care stă la baza teoriei relativității a lui Einstein.
Deosebirea dintre Einstein și Eminescu este că primul a fost ghidat de logică, matematică și experimente în căutările sale, dar tot ele i-au și impus limitele. În poezie însă, Eminescu nu a putut fi oprit decât de puterea imaginației. Vrând să înțeleagă ce este timpul, de exemplu, Eminescu și-a permis să meargă cu gândul acolo unde matematica nu a ajuns nici azi. Oare să fie toată istoria doar o clipă? Iată ce spune tot Eminescu prin gândurile sărmanului Dionis: „Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispozițiunii lui, o clipă de timp în împarțiabilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit!”
Aici, cuvântul „atome” se poate referi la ceva infinitezimal, dar sugerează și ideea de discret, numărabil, așa cum își imagina Pitagora că este spațiul: o colecție de puncte discrete, pe care el le numea monade. În această interpretare a lui Eminescu, spațiul și timpul ar fi discret și nu continuu, o idee care se găsește în teoria modernă a gravitației cuantice cu bucle. Ea unește teoria relativității a lui Einstein cu mecanica cuantică, presupunând nu numai că spațiul este discret, dar și timpul.
Aceste teorii moderne ale gravitației cuantice ne spun că, la nivel microscopic, spațiu-timpul ar fi ca o „spumă cuantică”. Ne-o putem imagina ca bulele de săpun, în mare parte goale, pentru că nu există spațiu și timp acolo. În teoriile moderne ale inflaţiei, din această spumă cuantică se poate naşte un Univers. De exemplu, undeva în depărtarea universului nostru, câmpul inflatonic are fluctuaţii cuantice în această spumă cuantică, iar ele determină la un moment dat expansiunea spaţiului. Simplu spus, unul dintre baloanele minuscule de spaţiu se umflă rapid, generând un Big Bang. În acest fel se naşte un nou Univers, chiar în interiorul universului nostru. Pe de altă parte, şi Universul nostru observabil ar fi apărut aşa, din spuma cuantică a unui univers precedent. Vedeţi câte cuvinte am folosit şi câte noţiuni moderne, acum, la 170 de ani de la naşterea poetului? Iată cum Eminescu pare să sugereze aceeași spumă cuantică, în doar câteva versuri, atunci când Luceafărul merge să își negocieze nemurirea la locul nașterii Universului.
„Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.”
„Vremea încearcă din goluri a se naște”…
Oare sunt aceste goluri spuma cuantică a spațiu-timpului, din care se naște un Univers cu timpul său?
Intuiția lui Eminescu, care merge până la concepte moderne de mecanică cuantică, se recunoaște și în poezia „O, stingă‑se a vieții”… Iată câteva versuri:
„De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors.”
Mesajul este cel de regret: de mii de ani oamenii nu se schimbă în bine. Totuși, să recitim versul: Viitorul un trecut e, pe care‑l văd întors… Cum adică să vezi viitorul întors, ca pe un trecut? Oare se poate asta? Răspunsul este că da!
Astfel, fizicienii au remarcat un lucru ciudat: pozitronii, antiparticulele electronului, pot fi interpretați ca electroni care circulă înapoi în timp! Să zicem că noi ne uităm la un pozitron care stă pe loc. Îl privim acum, peste un minut, peste o oră… Pozitronul ăsta este, de fapt, un electron care vine din viitor. De aceea, pe măsură ce timpul crește, noi vedem de fapt trecutul electronului. „Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…”. Teribilă intuiție. Simplu spus, dacă ne uităm numai la antimaterie, vedem un viitor întors, adică un trecut al ei.
Ce ziceți însă de un alt concept modern, ca cel al multiversurilor? Iată-l ascuns în poezia „Venere și Madonă”:
„Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Dintr‑un cer cu alte stele, cu‑alte raiuri, cu alți zei.”
Cum adică „Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei”? Ce pot fi „cerurile cu alte stele” dacă nu alte universuri într-un MULTIVERS? Lumea se întreabă azi dacă teoriile fizicienilor despre multiversuri sunt teorii științifice. Cum putem ști ce se află cu adevărat în celelalte universuri, dacă niciodată nu putem ajunge acolo? Cum putem crede că vom înțelege ce e acolo doar măsurând ce e aici? Oare să ne fi atins limitele, așa cum ne făcea atenți Eminescu acum aproape un secol și jumătate, în poezia „La moartea lui Neamțu”?
„În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumii semne ce noi nu le-am scris.
Potrivim șirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm mașina lumii cu acea măsurătoare
Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis.”
Adevărul este că omenirea nu poate scăpa de dorința de a înțelege Cosmosul, chiar dacă el este un vis. Iar atunci când ne atingem limitele, când vedem că matematica ne lasă, dorim să simțim, măcar pentru o fracțiune de secundă, măreția Creației. Atunci lăsăm formulele și ne întoarcem la poezie. Și unde este mai frumos descrisă Creația Cosmosului decât în „Scrisoarea I”?
„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fâșii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.
Ce frumos! Ce simfonie! Fiecare cuvânt se așază la locul lui ca instrumentul dintr-o orchestră și fiecare literă este potrivită ca o notă muzicală! Vedem cum creația, în viziunea lui Eminescu, seamănă uluitor de mult cu Big Bangul, în forma primară a teoriei sale: „Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!” Punctul de care vorbește Eminescu este Universul observabil, la începutul lui, când tot ceea ce vedem pe cer era înghesuit într-un spațiu mai mic decât un vârf de ac. Din nou, Eminescu a avut intuiția teoriilor lui Einstein, a căror consecință este Big Bangul. Desigur, el nu s-a ghidat după teorii matematice, ci cel mai probabil a fost influențat de ideile filozofice ale creației din nimic, „Creatio ex nihilo”, cum i se mai spune. Până și Biblia creștină descrie cum Creatorul a făcut tot cosmosul din nimic.
Eminescu a încercat să își imagineze cum ar fi avut loc, iar versurile de mai sus sunt rezultatul acestei imaginații. În plus, știm că, în acest poem, a folosit viziunile despre originile cosmice din „Imnul creațiunii”, cu care se deschide „Rig Veda”.
Așadar, intuiția este una mitologică. Dacă fizica explica doar ceea ce a fost DUPĂ Big Bang, Eminescu căuta să își imagineze și ce a fost înainte. Lucrul ăsta este însă de neînchipuit pentru mintea umană, iar asta se vede din formele „apofatice” pe care le construiește Eminescu. Apofatismul este o modalitate de abordare a transcendenței divine constând în a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este el. Formele „apofatice” sunt folosite des în mitologie, teologie și poezie, pentru a sugera ceea ce este inefabil și nu se poate defini.
Existența „întunericului ca o mare” sugerează prezența unui spațiu gol, ceea ce desigur nu a fost așa, căci, în varianta lui Einstein, timpul și spațiul au fost create la Big Bang. De aceea, nu putem spune că Eminescu a „descoperit” Big Bangul înainte de Einstein, ci doar că a rezonat cu o intuiție din mitologia hindusă a „Vedelor” și a versificat-o extraordinar de frumos în cuvintele limbii române.
Primele momente de DUPĂ Big Bang sunt descrise foarte bine, poate surprinzător, în poezia „Luceafărul”. Aici, Luceafărul pleacă la Creatorul Cosmosului pentru a-i cere să fie nemuritor. Călătoria către acel loc este descrisă prin comparație cu „ziua cea dentâi”:
„Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;”
Ziua cea dintâi este, desigur, Big Bangul, pe care Eminescu îl vede plin de haos, din care iese multă lumină. Dar așa e? Să ne aducem aminte cum, într-adevăr, imediat după Big Bang, Cosmosul era haotic. Particulele elementare nu apucaseră să se combine în atomi și alergau, haotic, dintr-o parte în alta, ciocnindu-se mereu unele de altele. Sau, tot în versurile lui Eminescu:
„Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…”
Pentru că aveau sarcini electrice și erau accelerate în mișcare, particulele emiteau multă radiație electromagnetică, adică lumină, exact așa cum zice Eminescu. Această lumină a fost emisă și absorbită încontinuu de particule, până în anul 300.000, atunci când s-au format atomii. Aceștia, fiind neutri electric, nu au mai emis radiații electromagnetice, iar lumina existentă deja a început să circule liber prin Univers. Datorită expansiunii spațiului, lungimea de undă a luminii a crescut, iar lumina aceasta ancestrală a ajuns în domeniul microundelor. Astăzi, o parte din ea o „vedem” în „puricii” televizoarelor cu tuburi catodice. O numim „radiație de fond”. De aceea, de câte ori citim „Luceafărul”, să ne aducem aminte că el ascunde intuiția poetului despre prima radiație luminoasă a Cosmosului: radiația de fond.
Să continuăm „Scrisoarea I”, cu descrierea atât de poetică a viitorului:
„În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
„Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’
Dincolo de frumusețea versurilor, recunoaștem încă o dată limitările intuiției, când ea nu dispune de informațiile științifice necesare. Astfel, e adevărat că, la sfârșitul vieții sale, Soarele va fi roșu. Cu toate acestea, el nu se va stinge, ci din contră, va crește și va „înghiţi” Pământul. De aceea, unii „planeți”, cum este Pământul, nu vor îngheța, ci vor arde. După un timp, în locul Soarelui se va forma o pitică albă, adică o stea ce arde mocnit. Planetele care vor supraviețui, cum sunt cele mai îndepărtate, nu vor scăpa totuși de atracția gravitațională a piticii albe, deoarece aceasta este încă masivă, având jumătate din masa Soarelui.
Dragostea lui Eminescu de știință se găsește însă nu numai în ecuații, ci și în manuscrisele sale. Printre ele, cel mai surprinzător este manuscrisul cu numărul 2267 care conține, vă vine sau nu să credeți, cunoscuta relație a lui Einstein E=mc2. Iată ce spune acest manuscris: „deci v (puterea de cădere) = md (masa multiplicată cu ridicarea) sau = mc2 (masa multiplicată cu repejunea finală ridicată la pătrat). Vedem cum, în manuscrisul lui Eminescu, ecuația apare sub forma v=mc2.
Pentru a înțelege semnificația termenilor, citim în manuscris că: „Mărimea puterii de cădere, v, stă în proporție directă cu mărimea masei m și cu mărimea ridicării ei d”.
Cu alte cuvinte, dacă ridicăm un corp de masă m la înălțimea d, acesta va avea o „putere de cădere” proporțională cu m și d. Știm însă, de la mecanică, că energia potențială a unui corp de masă m, ridicat la înălțimea d, este mgd. Deci „puterea de cădere” v este de fapt energia potențială, pe care o putem nota cu E. Avem atunci, în manuscrisul lui Eminescu, formula E=mc2, unde c, ne spune Eminescu, este „repejunea finală”, adică viteza! Observând aceste relații, profesorul de fizică Ioan Câmpan a emis ipoteza că relația de mai sus chiar este ecuația lui Einstein, mai ales că, spune profesorul Câmpan,„repejunea finală” c trebuie interpretată ca viteza maximă pe care o poate avea un obiect, adică viteza luminii c!
Să fie așa? Să fi descoperit Eminescu celebra formula E=mc2 cu câteva zeci de ani înaintea lui Einstein? Doar stă în manuscris, ne spune profesorul Câmpan! Ipoteza explodează în spațiul public în anul 2016, atunci când Gheorghe Funar o face publică și îl acuză pe Einstein de fraudă! Dar este așa?
Nu am găsit imediat un răspuns complet al întregii povești, așa încât am căutat singur să văd care e adevărul, mai ales că, așa cum am văzut și eu cu ochii mei, relația chiar există în manuscrisul lui Eminescu. Nu mi-a fost greu să găsesc adevărul, pornind chiar de la titlul manuscrisului, care este „F.R. Mayer: Observațiuni asupra puterilor naturii neviețuitoare”. Astfel, titlul ne arată că textul lui Eminescu este o traducere după un articol al lui Robert Mayer, care a trăit cu câteva zeci de ani înaintea lui Eminescu.
Mayer era un chirurg cunoscut în Germania, care a descoperit primul principiu al termodinamicii, cel de conservare a energiei. Astfel, el observase că oamenii de la ecuator au sângele mai inchis la culoare. Curios, a studiat sângele și a descoperit că el conține mai puțin oxigen. Lipsa de oxigen l-a intrigat și s-a gândit că se datorează căldurii tropicale. Simplu spus, pentru că e deja cald acolo, corpul oamenilor are nevoie de mai puțin oxigen să își mențină temperatura, deci de mai puțină energie. Asta sună deja a conservarea energiei, nu-i așa? În şederea sa la Berlin, Eminescu a urmărit cursurile lui Hermann Helmholtz, care era pe urmele aceluiași principiu de conservare a energiei, iar la acesta a găsit articolul lui Robert Mayer.
Am căutat și eu articolul original al lui Mayer și l-am găsit pe internet. Nu mi-a fost greu să văd că manuscrisul lui Eminescu este o traducere cuvânt cu cuvânt a articolului lui Robert Mayer, apărut cu aproape zece ani înainte ca Eminescu să își înceapă studiile. Deci, nici vorbă de vreo prioritate a lui Eminescu; dacă este vreo prioritate, ar trebui să fie a lui Robert Mayer. Cu toate acestea, enigma nu mi se părea rezolvată, pentru că și în articolul lui Mayer apare aceeași formulă E=mc2, înainte ca Einstein să se nască.
Totuși, articolul lui Mayer lămurește termenii. Astfel, aici se vede bine cum c nu este viteza maximă a obiectelor în cosmos (adică viteza luminii) ci viteza finală pe care o are un obiectul de masă m, aflat în cădere liberă. Ecuația E=mc2 trebuie citită atunci ca energia cinetică pe care o are un corp în cădere liberă, atunci când viteza lui este c. Sau, dacă notăm cu v viteza finală, energia ar fi E=mv2. Acum însă, orice elev care trece prin fizica de liceu știe că energia cinetică a unui corp este E=mv2/2. A pierdut Robert Mayer factorul de 2?
Răspunsul este pozitiv, iar asta este ultima piesă din puzzle. Într-adevăr, valoarea energiei cinetice nu s-a știut cu precizie în vremea lui Mayer. De fapt, factorul de 2 care lipsește la Mayer fusese descoperit doar cu 10 ani înainte de fizicianul Rudolf Clausius. Pe de o parte, Mayer nu aflase de acest factor 2, pe de altă parte el era chirurg, mai puțin familiarizat cu uneltele matematice ale fizicii. Și uite așa, Mayer a ignorat un factor de 2, ajungând să scrie o ecuație identică cu cea a lui Einstein, care va apărea apoi în manuscrisul lui Eminescu, cu mult înainte ca Einstein să o descopere! Pură întâmplare!
Legătura dintre Eminescu și Einstein nu se termină totuși aici. Chiar dacă formula E=mc2 nu este creația lui Eminescu, o altă legătură există, iar ea poartă numele unei tinere femei: Melania Șerbu. În anul 1928, aceasta locuia în Braşov şi era fascinată atât de poezia lui Eminescu, cât şi de teoria relativităţii, dezvoltată de Einstein. Melania recunoştea conceptele de relativitate din nuvela Sărmanul Dionis, pe care le-am menționat și noi. Sub impresia lor, Melania își ia inima în dinți și îi scrie direct lui Einstein, cu adresa simplă: Albert Einstein, Berlin. Îi traduce în limba germană vorbele poetului și îl roagă să o ajute să le înțeleagă.
Spre surpriza ei, scrisoarea ajunge la Einstein, care, iată, ia prima dată contact cu Eminescu, la aproape o jumătate de secol de la moartea poetului! Și astfel, peste veacuri, cei doi își dau mâna: un fizician și un poet. Fiecare cu felul său de a înțelege și de a reprezenta Cosmosul și omul din el. Einstein nu numai că citește scrisoarea Melaniei, dar îi și răspunde franc:
„Mult stimată domnișoară Șerbu. Dv. considerați că pasajele citate din nuvelă ar avea vreo legătură cu această teorie, însă fără cunoștințe de fizică, teoria relativității nu poate fi înțeleasă”.
Cu alte cuvinte, dacă poetul și fizicianul sunt uniți în căutarea înțelesului cosmosului și al vieții, totuși îi desparte metoda. Fizicianul folosește creionul pentru a scrie ecuații, iar poetul folosește același creion, dar pentru a scrie versuri și a trezi emoția. Corespondența dintre Melania Șerbu și Einstein continuă apoi zeci de ani, Melania fiind ajutată să urmeze calea fizicii. Einstein ajunge să îi scrie chiar lui Nicolae Iorga, sugerându-i să schimbe legile țării pentru a permite unui grup mai mare de elevi să urmeze studiile universitare, așa cum era cazul Melaniei. Impresionat de scrisoare, Iorga chiar face asta. În final, Melania își îndeplinește visul și va ajunge profesoară de fizică în Israel.
