Se produc suficiente calorii pentru a hrăni populația Terrei și totuși sunt încă sute de milioane de oameni la limita înfometării. În urma Revoluției Industriale de la sfârșitul secolului XIX, populația Pământului a fost într-o continuă expansiune. Nevoia primară a omului pentru a supraviețui este, fără îndoială, alimentaţia.
Dacă pentru apa potabilă nu au fost încă ridicate semne majore de întrebare la nivel mondial, foametea globală este deja un subiect larg dezbătut. Pornind de la principiul de bază al economiei – nevoi nelimitate dar resurse limitate -, cum vom reuși să gestionăm sistemul alimentar după doctrina egalitarismului, având în vedere conservarea mediului și nu în ultimul rând calitatea hranei?
Megan Schipanski, profesor la Universitatea de Stat din Colorado în cadrul departamentului de știință a solului și recoltei, prezintă o serie de strategii care ar putea fi răspunsul întrebării noastre. În noul său studiu, „Realizarea rezilienței sistemului alimentar” , publicat în Bioscience pe 4 mai 2016, Schipanski vorbește despre presiunea constantă prezentă în industria alimentară pentru saturarea cererii, despre reducerea impactului cu mediul înconjurător cauzat în urma creșterii masive a producției, dar și despre necesitatea adaptabilității acesteia la schimbările constante la nivel global, deopotrivă climatice și politice.
În ciuda faptului că nivelul producției de agricultură este în creștere, numărul persoanelor care prezină forme de malnutriție, atât în Statele Unite, dar cu precădere în zonele mai puțin dezvoltate ale mapamondului, nu a scăzut. În studiul său, Schipanski tratează problema de la rădăcină, strategiile sale fiind canalizate pentru a rezolva mai întâi cauzele, ca mai apoi să se aplice efectul de domino în privința efectelor.
Probabil nu multă lume s-ar fi putut gândi să coreleze securitatea sistemului alimentar și integrarea unei justiții cu privire la egalitatea între sexe, dar acest lucru constituie una dintre strategiile propuse de Megan Schipanski.
Un exemplu concret este în India, acolo unde, după ce li s-a alocat femeilor dreptul la pământ, dar și la alte resurse, acest lucru a generat beneficii atât la nivel de familie, cât şi educaţionale.
Promovarea producției autohtone pentru evitarea risipei a constituit strategia Braziliei în 2003, care a făcut legătura între producția regională și consumul redus al acesteia în zonele urbane. Prin urmare, guvernul a crescut venitul agricultorilor, având ca efect sporirea consumului de alimente nutritive în orașe.
O altă formă interesantă de combatere a risipei a fost dezvoltată în India. În câteva orașe mari s-au implementat „la colț de stradă” câteva frigidere publice. Conceptul a pornit de la problematica mâncării aruncate din alte considerente decât cele ale valabilității. În drum spre locul de muncă sau facultate, cetățenii au posibilitatea de a depune caserole cu mâncarea pregătită cu câteva zile în urmă de care consideră că se pot lipsi.
Așa cum spunea şi romancierul argentinian, César Aira, „Orice schimbare este o schimbare de paradigmă”. Practic studiul de față ne arată necesitatea de a opune rezistență consumerismului modern, devenind mai responsabili și eficienți în utilizarea hranei.
