Embrionii rechinilor-tauri (Carcharias taurus) au o proprietate ieşită din comun, care i-a surprins pe cercetătorii acestei specii de peşti: cel mai dezvoltat dintre embrioni îi devorează pe toţi ceilalţi fraţi ai săi, astfel încât în final se naşte unul singur. Acest fenomen se numeşte canibalism intrauterin şi reprezintă o modalitate prin care indivizii, aflându-se încă în stadiul de embrioni, concurează între ei şi se agresează reciproc.
Trebuie menţionat că femela de rechin copulează cu mai mulţi masculi şi reiese că embrionii proveniţi din diferite ovule au taţi diferiţi, deci ei nu sunt fraţi deplini, ci doar pe linia maternă, ceea ce explică parţial gradul înalt de ferocitate pe care îl manifestă unii faţă de alţii. Totuși, aspectul pe care doresc să-l desprind în mod aparte din acest exemplu cu embrionii de rechin este etapa extraordinar de timpurie la care apare comportamentul agresiv.
Practic, în primele faze ale ontogenezei sale, înainte ca mediul, modelele comportamentale ale adulţilor sau propria experienţă de viaţă să exercite vreo influenţă, individul este deja apt să concureze, să lupte, să agreseze şi să omoare; el ştie să se comporte agresiv. Aceasta se numeşte instinct. În cazul tuturor filumurilor de animale, agresivitatea este, la origine, expresia unui instinct, iată de ce e atât de omniprezentă, impetuoasă şi imuabilă. Omul nu este o excepţie de la regulă, cu toate că, datorită rațiunii, dispune de o marjă largă de manevre comportamentale.
Despre originea instinctuală a comportamentelor a vorbit și Charles Darwin, care a dedicat acestui subiect un capitol aparte în cartea sa Originea speciilor, din 1859. Într-un mod mai elaborat însă, teoria cu privire la geneza biologică a comportamentului agresiv a fost dezvoltată pe la mijlocul secolului XX, după ce s-a acumulat un volum important de date ştiinţifice.
Obiect al studiului au fost nu doar animalele, ci şi omul. Printre primii savanţi care au studiat în mod profesionist fenomenul a fost psihologul american de origine britanică William McDougall, care în 1908 a argumentat că la originea reacţiilor comportamentale umane stau „impulsurile interne”, sau „instinctele”; iar agresivitatea ar fi astfel generată de impulsuri lăuntrice inevitabile, caracteristice fiinţei umane.
În paralel cu McDougall şi practic în acelaşi an, despre existenţa unui „instinct al agresivităţii” a vorbit psihoterapeutul austriac Alfred Adler, fondatorul şcolii de psihologie individuală. Adler avea o proprie optică asupra instinctului agresivităţii, considerând că acesta reprezintă o formă de „protest masculin” împotriva simţului sau complexului de inferioritate (un alt termen propus de Adler) şi adeseori are ca scop final stăpânirea femeii.
Ideile acestor doi savanţi, în special cele ale lui McDougall, au avut o influenţă considerabilă asupra etologului austriac Konrad Lorenz, cu numele căruia se asociază în prezent teoria privind natura biologică a agresivităţii. Lorenz, laureat al Premiului Nobel (1973), afirma că agresivitatea la om reprezintă un impuls spontan moştenit (aşa-numitul „drive”), un element instinctual asemănător cu setea, foamea şi dorința sexuală.
Individul acumulează treptat o anumită cantitate de tensiune agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporeşte şi se intensifică. Astfel, conform teoriilor lui Lorenz, manifestarea agresivităţii este inevitabilă, fiindcă este un instinct veritabil, primar, a cărui funcţie este supravieţuirea individului, a grupului şi, finalmente, a speciei.
Există numeroase date experimentale care arată că animalele caută activ situaţii de conflict. În experimentele cu peştişorii siamezi (Betta splendens), atunci când masculii erau puşi în situaţia de a alege condiţiile de trai, ei alegeau acele condiţii care le permiteau să se manifeste agresiv. Deci, pentru această specie de peşti, manifestarea agresivă e o tendinţă comparabilă cu cea sexuală, cu cea de a bea sau de a mânca.
În experimentele pe cocoşi (Gallus gallus spadiceus) s-a observat că dacă un cocoş este ţinut în izolare şi nu are nicio oportunitate de a se încăiera cu alţi cocoşi, atunci el în cele din urmă începe să-şi atace propria coadă. Într-o altă categorie de cercetări, efectuate pe şoareci, maimuţe şi alte mamifere, acestea au fost dresate să-şi aplice singure, cu ajutorul unei manete, stimuli electrici la nivel de creier.
Atunci când electrozii erau conectaţi la zonele creierului responsabile pentru răspunsuri agresive (cum ar fi gesturile de ameninţare), animalele căutau să-şi stimuleze în mod repetat aceste reacţii; din contră, animalele alegeau să nu stimuleze zonele creierului responsabile de alte comportamente, cum ar fi fuga.
O confirmare a tezelor lui Konrad Lorenz, despre acumularea unei predispoziţii spre manifestare agresivă, care periodic trebuie eliberată sub forma unor acţiuni concrete a venit şi din partea fiziologilor, care au demonstrat existenţa la om a unor accese spontane de furie de origine neurogenă.
În sistemul limbic al creierului au fost descoperite grupuri de neuroni responsabili de emoţii ale furiei, fricii ş.a. care (ca şi alţi neuroni), necesită o enervare periodică. În cazul unei privări îndelungate de stimuli nervoşi, pragul de excitabilitate a neuronilor scade, ceea ce în plan comportamental se exprimă printr-o mai mare impulsivitate generală şi provocare inconştientă a situaţiilor stresogene.
Lorenz dezvăluie limpede caracterul comun al comportamentului agresiv pentru animale şi pentru om, apelând la o suită de exemple originale şi elocvente, prin care demonstrează, metodic şi imbatabil, modul în care comportamentul agresiv s-a format la diferite specii, variind doar particularităţile manifestării acestuia.
Concluzia etologului este că omul nu a reuşit să se elibereze din strânsoarea acestui instinct, care, vicios în amploarea sa, ca o moştenire nefastă sălăşluieşte până în prezent în fiinţa noastră.
Cu titlu de exemplu al modului în care un impuls spre agresivitate se acumulează la nivel de indivizi umani, Lorenz descrie starea aşa-numitei „boli polare”, sau „nebunia expediţiilor”, cu consecinţe uneori tragice, care îi afectează pe exploratori şi pe oamenii nevoiţi să stea mult timp împreună, fără a contacta cu lumea înconjurătoare, fără a contacta cu cineva străin, comunicând doar între ei.
În asemenea condiţii, agresivitatea se acumulează treptat şi, fiindcă nu există stimuli reali care să-i cauzeze declanşarea, se produce o scădere substanţială a pragului de reacţie agresivă; altfel zis, indivizii încep să reacţioneze deosebit de bolnăvicios la cele mai mici inadvertenţe din partea celorlalţi. E destul ca cineva să facă nişte gesturi „nepotrivite”, cum ar fi o tuse, un strănut, ca individul afectat de „boala polară” să reacţioneze atât de agresiv, de parcă ar fi fost lovit.
Cei care au trecut prin asemenea trăiri (Lorenz însuşi, în prizonierat la sovietici) ştiu că cea mai bună soluţie (pentru a evita omorul) este ca individul să iasă afară (din cort, din baracă) şi să strice vreun obiect nu foarte scump, dar cu afect, cu zgomot. Această acţiune are efectul de reducere parţială a stării generale de agresivitate şi face parte din categoria „activităţilor reorientate” („redirected activity”) – spargem altceva decât capul celui care ne irită –, un gest, de altfel, destul de frecvent întâlnit în lumea animalelor (scurmarea pământului), dar şi la oameni (spargerea farfuriilor), ca un fel de paratrăsnet pentru agesivitate, ce permite evitarea consecinţelor nocive ale acestui comportament instinctual.
Lorenz concluzionează că imuabilitatea comportamentului agresiv e datorată unei selecţii naturale care a favorizat supravieţuirea acelor indivizi care erau mai combativi, deci mai pregătiţi să se apere, să obţină acces la resurse, la femele şi să-şi protejeze familia şi urmaşii. În cazul unor populaţii umane, această selecţie s-a produs şi datorită factorilor psihosociologici, care au suplimentat factorii naturali tipici.
Drept confirmare a acestei din urmă teze, Lorenz face trimitere la studiile lui Sydney Margolin, specialist american în psihosociologie şi psihosomatică; Margolin a cercetat interacţiunea factorilor biologici şi socio-culturali în geneza com portamentului agresiv la amerindienii din tribul Ute. Savantul a constatat că aceşti amerindieni suferă din cauza unui surplus de impulsuri agresive (o hipertrofie a intinctului agresivităţii), care nu au unde să fie eliberate în cadrul unui trai reglat normativ în rezervaţiile de indieni.
În opinia lui Margolin, vreme de câteva secole doar, cât amerindienii au dus un mod de viaţă sălbatic foarte activ, ce abunda în numeroase războaie şi jafuri, selecţia foarte dură pe criteriul combativităţii a favorizat apariţia unei agresivităţi ereditare tot mai mari din generaţie în generaţie.
În condiţiile actuale, fiind lipsiţi de contexte declanşatoare ale instinctului agresivităţii, amerindienii Ute suferă de nevroze, cu o intensitate şi o frecvenţă mult mai accentuate decât la alte grupuri de oameni. Margolin a descoperit că originea acestei maladii rezidă în inhibarea permanentă a agresivităţii; în termeni psihanalitici, cauza este instinctul refulat.
Curios că în ciuda acestor impulsuri spre agresiune, în cadrul tribului practic nu se produc omucideri, datorită unor tabuuri foarte stricte, impregnate adânc în conştiinţa celor din comunitatea Ute (la ei a avut loc probabil o selecţie puternică şi în favoarea altruismului de rudenie). În schimb, în rândul amerindienilor Ute e foarte înalt gradul de infracţionalitate îndreptat spre membrii altor grupuri.
De asemenea, la ei a fost înregistrată o predispoziţie deosebit de înaltă spre accidentări; la amerindienii Ute rata accidentelor cu automobilul depăşeşte în mod considerabil rata respectivă la oricare alte categorii de automobilişti. Or, este demonstrat că „predispoziţia spre accidente” este o consecinţă a agresivităţii refulate, care ricoșează spre suicid.
Apropo, părintele psihanalizei, Sigmund Freud, a ajuns mai devreme la convingeri asemănătoare cu cele ale lui Lorenz privind originea ereditară a comportamentului violent şi „modelul hidraulic” de acumulare a agresivităţii interne, care caută ulterior căi de declanşare. După ce, iniţial, Freud a criticat teoria instinctului agresivităţii propusă de colegul său Alfred Adler, el a ajuns în cele din urmă să-i dea dreptate acestuia.
Freud aşadar a postulat că o energie distructivă se acumuleamanifestarea ză încontinuu în interiorul omului şi dacă nu va fi eliberată în exterior (producând o stare de satisfacţie), această energie va afecta sistemul nervos generând diverse forme de nevroze. Potrivit lui Freud, la baza izbucnirii războaielor stau vechile instincte de agresiune şi distrugere ale oamenilor, iar criteriile şi formele de manifestare a conflictelor sângeroase – rasiale, confesionale, naţionale, economice, ideologice – sunt nu altceva decât o modalitate de a camufla şi a justifica motivul adevărat – exprimarea agresivităţii.
Diferenţa dintre teoriile etologilor şi cele ale freudiştilor constă în aceea că primii consideră agresivitatea drept un dat natural, un instinct al supravieţuirii care favorizează indivizii în lupta pentru existenţă, în timp ce freudiştii privesc agresivitatea drept o patologie a firii umane, un „instinct al morţii” („death drive”), Thanatos, ce duce spre autodistrugere, în rivalitate cu „instinctul vieţii”, Eros.
Bineînţeles că instinctele nu sunt conştientizate de către individ, ele îşi exercită influenţa la nivel subliminal. Oamenii de regulă îşi explică acţiunile ca fiind motivate emoţional sau raţional şi chiar şi mulţi dintre acei care cunosc despre existenţa instinctelor preferă să considere că majoritatea acţiunilor lor sunt perfect motivate raţional şi nu izvorăsc din adâncurile vreunui program comportamental biologic.
Noi avem tendinţa de a ne idealiza comportamentele, nouă ne repugnă însăşi ideea de a recunoaşte că împărtăşim o zestre biologică comună cu lumea animală şi că avem adeseori aceleaşi imbolduri şi năravuri pe care le identificăm la diverse specii de mamifere. Iată de ce însăşi noţiunea de „instinct” a fost fie tabuizată, fie declinată, fie stigmatizată în termeni aproape teologici, fiind considerată o unealtă a „răului” în lume, care i-a fost inoculată omului de „forţele întunericului”.
În realitate însă, ne place sau nu, instinctele cu adevărat guvernează sau cel puţin motivează o gamă extrem de largă a comportamentelor noastre, iar unele dintre aceste comportamente pot fi, de fapt, explicate doar dacă le înţelegem ca emanaţii ale instinctelor.
