Părea că cercetătorii au reușit în sfârșit să descopere ce anume declanșează așa-numitul „sindrom al oboselii cronice”: un virus, denumit Xmrv, o rudă îndepărtată a virusului HIV.

 

Dar lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate. O patologie inexplicabilă, o descoperire fenomenală, un amestec de linii celulare: în cinci ani, istoria acestui virus s-a transformat într-un soi de roman polițist.

Capitolul unu. În martie 2006, Robert Silverman, un cercetător american de la Ohio University, anunță într-un articol publicat în revista PLoS Pathogens o descoperire cu adevărat stupefiantă: identificarea prezenței virusului Xmrv, pentru prima oară, în țesuturile anumitor tumori la prostată. Articolul va stârni ecouri puternice în lumea științifică: până în acel moment virusul respectiv era cunoscut doar pentru capacitatea lui de a provoca leucemii la șoareci (de altfel, Xmrv înseamnă tocmai „virus corelat leucemiei virale la șoareci” – Xenotropic murine leukemia virus- related virus).

Dacă rolul lui  în dezvoltarea tumorilor la oameni s-ar fi confirmat, studiul ar fi meritat pe bună dreptate un Nobel, iar Xmrv ar fi fost inclus în categoria retrovirusurilor (numite astfel pentru că se „insinuează” în ADN-ul celulelor umane și îl utilizează pentru a a se multiplica), din care fac parte  HIV 1 și 2 (SIDA) și HTLV 1 și 2, responsabile de anumite forme de leucemie.

Capitolul doi. Trei ani mai târziu, în toamna lui 2009, Judy Mikovits, o specialistă în imunologie de la Whittemore Peterson Institute din Reno,  Nevada, va publica în prestigioasa revistă Science un studiu care va demonstra legătura strânsă dintre virusul Xmrv și sindromul oboselii cronice. Potrivit comunicării științifice, preluate de mass-media de pe întreg globul, cercetătoarea ar fi identificat virusul în 67% din probele de sânge recoltate de la persoane bolnave și doar în 3-4% din probele celor sănătoase. Pentru explicarea simptomelor vor fi lansate ipoteze variate, ultimul „imputat” fiind Xmrv,  de unde și „perspectiva” unor noi soluții terapeutice.

Capitolul trei. În următoarele 24 de luni, mai multe echipe de cercetători vor încerca să reproducă rezultatele obținute de Mikovits de-o parte și de alta a Atlanticului. Lovitură de teatru: echipele europene (din Franța, Marea Britanie, Spania și Olanda) nu vor reuși să găsească virusul, care pare a exista doar în Statele Unite. Ulterior, misterul va fi „asezonat” și cu suspiciunea unui conflict de interese:  Whittemore Peterson Institute vinde unei companii licența realizării unui test de depistare a virusului, iar site-ul web al acesteia îi îndrumă pe cei interesați către un alt site de unde pot să-l cumpere la prețul de 549 dolari bucata.

Capitolul patru. În luna martie a acestui an, revista Retrovirology publică un studiu al cercetătorilor de la University College din Londra și de la Oxford University: aceștia, după ce confruntă ADN-ul virusului de șoarece cu cel izolat la pacienți și nu găsesc diferențe, ajung la concluzia că virusul nu cauzează maladia, ci este rezultatul unei contaminări survenite în laborator. Într-adevăr, trecând de la animal la om, virusul evoluează și își schimbă caracteristicile. Tot în luna martie, la Boston, în cadrul celei de-a 18-a Conferințe pe tema retrovirusurilor, misterul pare în sfârșit a fi elucidat: Vinay Pathak de la National Cancer Institute din Statele Unite demonstrează că Xmrv nu este un virus adevărat, ci o „himeră” creată accidental în laborator.

Cum s-a putut întâmpla? Iată cum: în anii `90, în laboratoarele de la Case Western Reserve University din Cleveland, Ohio, se încerca crearea unei linii de celule canceroase pentru experimente. Pentru a o obține, oamenii de știință vor transplanta unor șoareci, de mai multe ori, celule umane de cancer la prostată, iar linia celulară astfel obținută (denumită 22 Rv1) se va plimba prin multe laboratoare din Statele Unite. Studiind toate etapele producerii acestei linii celulare, Vinay Pathak va descoperi două virusuri, ambele asemănătoare cu Xmrv, dar nu identice.

Xmrv este exact suma acestor două virusuri. Un melanj genetic inexistent în natură, creat în laborator între 1993 și 1996. Cum a ajuns el în laboratorul expertei în oboseală cronică din Reno va explica experta însăși, la finele lunii martie a acestui an: câteva dintre probele de sânge, recoltate de la persoane afectate de oboseală cronică, ar fi fost examinate în laboratorul lui Robert Silverman (protagonist al capitolului unu al poveștii), nimeni altul decât cercetătorul care a izolat virusul în tumorile de prostată umane și care pe 17 martie declara pentru Chicago Tribune că a utilizat mereu faimoasa linie celulară 22Rv1.

Ca atare, contaminarea ar fi pornit din laboratorul acestuia și astfel se explică de ce virusul a fost identificat atât în tumori umane ale prostatei, cât și la persoanele afectate de sindromul oboselii cronice.

Povestea nu a ajuns încă la final. Capitolul cinci va trebui să clarifice de ce probele de sânge ale persoanelor cu oboseală cronică au reieșit a avea o încărcătură virală mult mai mare decât cele provenite de la subiecții sănătoși. Și cât de mare este probabilitatea ca astfel de incidente de laborator să se repete.

Sursa: Corriere della Sera

Upgrade