În general credem (cred și eu asta) că civilizația a îndepărtat animalul din noi. Istoria recentă ne contrazice. În anumite condiții, oameni obișnuiți au devenit brute. Nu mi-am putut explica niciodată cum au fost posibile lagărele de concentrare, gulagul, închisorile politice în care au fost exterminați oameni nevinovați. Să doarmă cu noi un animal brutal care, din când în când, iese la suprafață?

Am să vă povestesc despre două experimente sociale. Erau tineri educați. Au fost împărțiți în două grupuri și au fost puși să se joace de-a închisoarea. În scurt timp, lucrurile au luat-o razna. Într-un alt experiment, voluntari au fost puși în fața unei decizii: să electrocuteze, sau nu, oameni care dădeau răspunsuri greșite la întrebări. Și în acest caz rezultatul a fost unul neașteptat.

EXPERIMENTUL ÎNCHISORII

În anul 1971, psihologul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford a dorit să experimenteze relațiile sociale care apar într-o închisoare. Cercetarea era finanțată de marina americană, care dorea o analiză a conflictelor care apar între prizonieri și paznici.

Așa cum a explicat Zimbardo:

Studiul s-a concentrat ințial asupra felului în care indivizii se adaptează în situațiile în care sunt lipsiți de putere. Eram interesat de prizonieri și nu mă interesau gardienii. Experimentul trebuia să fie o demonstrație dramatică a comportamentului uman.

Experimentul părea a fi relativ simplu și banal. Un număr de voluntari, împărțiți în gardieni și prizonieri, urmau să se „joace” de-a închisoarea. După ce într-un ziar local a fost dat anunțul prin care se solicitau candidați pentru un experiment, care urmau să fie plătiți cu 15 dolari pe zi, s-au înscris 75 de voluntari. Dintre aceștia au fost aleși 24, dintre cei care, în urma testelor, s-au arătat a fi cei mai stabili psihic și mai puțin predispuși la acte antisociale. Toți erau studenți, deci aveau o pregătire școlară peste medie.

psihologie-stiinta-tehnica-2Cei 24 au fost împărțiți, la întâmplare, în două grupuri. Un grup era cel al gardienilor, celălat al prizonierilor. La Universitatea Stanford a fost construită o imitație de închisoare alcătuită din trei celule cu suprafața de 1,8 x 2,7 m în care se aflau câte trei paturi. Exista și o carceră, o încăpere extrem de mică, cu baza de 0,6 x 0,6 m și înălțimea de 2,1 m. Acestora li se adăugău încăperile pentru gardieni, o cameră pentru interogatorii etc. În punctele importante au fost amplasate camere de luat vederi.

Dintre cei desemnați să fie prizonieri, au fost aleși, la întâmplare, câte trei pentru fiecare celulă, care urmau să rămână în închisoare pe tot timpul experimentului. Trei dintre cei care jucau rolul prizonierilor au rămas acasă, ei fiind rezerve pentru experiment. Cei care jucau rolul gardienilor participau la simulare în schimburi, câte trei pe perioada a opt ore. După terminarea schimbului ei se reîntorceau la casele lor.

Gardienii au fost instruiți asupra detaliilor administrative, inclusiv asupra felului în care trebuiau scrise rapoartele zilnice, programarea activităților deținuților și supravegherea acestora etc. Pentru ceea ce avea să urmeze, este de remarcat faptul că gardie-nilor nu li s-a atras atenția în mod explicit că nu au voie să folosească violența împotriva deținuților. Gardienii, mai bine zis, cei care jucau rolul de gardieni credeau că experimentul vizează studierea comportamentului deținuților.

Cele două grupuri au primit uniforme distincte. Uniforma gardienilor, de culoare kaki, avea un aspect milităros, autoritar. Gardienii au mai primit fluiere, ochelari negri și bastoane din lemn. Uniformele prizonierilor aveau numere de identificare și au fost alese astfel încât să creeze o senzație de umilință. Prizonierii au mai primit lenjeria pentru pat, un săpun, o periuță și o pastă de dinți. În celule nu a fost admis nici un fel de obiect personal.

Experimentul a început prin arestarea prizonierilor, care au fost luați de acasă, pe neașteptate, sub acuzația de jaf armat. Întâi au fost duși la o „secție de poliție” unde le-au fost făcute fotografii din față și din profil, întocmai ca la o arestare reală. O dată ajunși la „închisoare” ei au fost supuși tuturor procedurilor dintr-o închisoare reală. Printre altele au fost obligați să stea goi-pușcă timp de câteva ore.

psihologie-stiinta-tehnica-3Întregul experiment era programat să dureze două săptămâni. În prima zi nu au existat evenimente semnificative, dar, după numai șase zile a trebuit să fie oprit. Evenimentele din închisoarea simulată scăpaseră de sub control. Cei care jucau rolul gardienilor au devenit adevărate brute, supunând pe cei care jucau rolul prizonierilor la tot soiul de violențe inutile, care au depășit orice limită.

La oprirea prematură a simulării cei ce jucaseră rolul prizonierilor au manifestat o bucurie puternică. Era firesc. În schimb, cei ce jucaseră rolul gardienilor au fost foarte dezamăgiți. Cel puțin aparent începuse să le placă puterea. Deveniseră dependenți de controlul absolut pe care îl exercitau asupra prizonierilor. Zimbardo a numit acest comportament ca fiind o „patologie a puterii”.

Vă reamintesc că toți participanții la studiu erau persoane bine educate, din clasa mijlocie. Alegera rolurilor s-a făcut la întâmplare. Zimbardo crede că studiul său demonstrează efectul puternic pe care îl are rolul jucat de o persoană în viața reală. Puterea excesivă pe care o persoană o are asupra alteia duce la schimbări profunde de comportament, ilustrate tocmai de experimentul de la Stanford.

Pe de altă parte experimentul a mai arătat și ce se întâmplă cu cei asupra cărora se exercită puterea excesivă. La începutul studiului, în prima parte a experimentului, prizonierii au încercat să se revolte, dar gardienii au înăbușit orice tentativă de rebeliune. Ca urmare a acțiunilor coordonate ale gardienilor solidaritatea dintre prizonieri a dispărut cu totul. Acest comportament a fost denumit de Zimbardo ca fiind „sindromul patologic al prizonierului.”

EXPERIMENTUL MILGRAM

Acest experiment a încercat să verifice felul în care supunerea față de autoritate, obediența, poate conduce la acte de o extremă violență, cum sunt cele pe care le-am enunțat la începutul acestui text.

În 1961, la numai trei luni de la începerea, la Ierusalim, a procesului lui Adolf Eichmann (un criminal de război nazist), Stanley Milgram, pe atunci profesor la Universitatea Yale, a încercat să răspundă la întrebările care circulau în rândul publicului la acea vreme.

Eichmann și ceilalți, care au înfăptuit crime de război, au fost numai niște simpli executanți de ordine? Este corect să îi considerăm complici la genocid?

La experiment au participat 40 de bărbați, recrutați în urma unui anunț publicat în ziarul local din New Haven. În anunț se arăta că sunt căutate persoane care să participe la un studiu asupra memoriei. Doritorii trebuiau să aibă vârsta cuprinsă între 20 și 50 de ani și nu erau necesare studii superioare. Participanții aveau să fie plătiți cu 4,5 dolari pe oră.

Trebuie să precizez că cei care urmau să participe la studiu au fost informați că vor primi acești bani pentru simpla prezentare la laboratorul în care urma să se defășoare experimentul. Puteau pleca oricând doreau, indiferent de ceea ce făceau după sosirea la laborator.

psihologie-stiinta-tehnica-4Procedura experimentală era simplă. Participanții la studiu stăteau într-o cameră, în fața unui panou de control, echipat cu 30 de comutatoare, cu ajutorul cărora se puteau comanda șocuri electrice cuprinse între 15 și 450 V. Panoul era foarte realist: avea cadrane indicatoare, beculețe etc. Comutatoarele, pe lângă faptul că aveau câte o etichetă pe care era marcată tensiunea aplicată, erau grupate pe categorii, marcate cu etichete: „șoc ușor”, „șoc moderat”, „șoc puternic”, „șoc foarte puternic” „șoc intens”, „șoc foarte intens”, „pericol: șoc sever”. Ultimele două comutatoare, cele care comandau aplicarea șocurilor electrice cele mai mari erau marcate cu „XXX”.

Subiectul, care juca rolul de „profesor”, era instruit să citească o listă de cuvinte. Pentru fiecare cuvânt citea o listă de patru cuvinte dintre care personajul aflat în camera alăturată trebuia să îl aleagă pe cel corect. Dacă răspunsul era greșit, subiectul trebuia să îi administreze un șoc electric. El nu știa că, de fapt, comutatoarele erau numai de decor. Aici mai trebuie precizat că „victima” era, în realitate, un contabil în vârstă de 47 de ani, care fusese instruit în prealabil cum să își joace rolul. Reacțiile, țipetele, acestuia erau în concordanță cu intensitatea „șocurilor” aplicate.

În momentul sosirii la laborator, fiecare dintre subiecți se întâlnea cu viitoarea „victimă”, i se prezenta procedura experimentală, după care rolurile erau împărțite prin tragere la sorți. De fapt, tragerea la sorți era trucată, astfel încât „victima” să fie mereu persoana care fusese antrenată în prealabil. Apoi cei doi mergeau în camera în care urma să stea „victima” după care pe aceasta erau plasați electrozii pentru administrarea șocurilor electrice.

psihologie-stiinta-tehnica-5După această pregătire, subiectul trecea în camera alăturată, se așeza în fața panoului de comandă și începea șirul întrebărilor. În aceeași cameră se afla un supraveghetor, un profesor de biologie de 31 de ani, care era instruit să nu manifeste nici o emoție pe timpul experimentului. Rolul său era unul extrem de important, așa cum veți vedea mai departe.

De fiecare dată când răspunsul era greșit, subiectul, așa cum am spus mai devreme, aplica un șoc electric. Conform procedurii, la primul răspuns greșit urma să aplice un șoc de 15 V, la al doilea 30V, la al treilea 45 V și așa mai departe. La un moment dat, atunci când tensiunea aplicată depășea o anumită valoare, din camera alăturată începeau să se audă țipetele „victimei”. Atunci când era atinsă tensiunea de 300 V, din camera alăturată nu se mai auzea nici un sunet. Subiectul era instruit să ia tăcerea drept răspuns greșit și, după o așteptare de 5-10 s, să administreze șocul următor.

Desigur, participanții la experiment au avut ezitări și, pe parcursul desfășurării lui, pe măsură ce țipetele din camera alăturată deveneau din ce în ce mai alarmante, „profesorii” ar fi dorit să renunțe. Ori de câte ori enunțau dorința de a abandona testul, supraveghetorul despre care vă spuneam mai sus îi îndemna să continue. Erau îndemnuri standard, care erau folosite câte o singură dată într-o anumită ordine: „Vă rog să continuați”, „Este important pentru reușita experimentului să continuați”, „Este absolut esențial să continuați”, „Nu aveți altă opțiune; trebuie să continuați”.

Experimentul înceta în momentul în care după rostirea ultimului îndemn „profesorul” refuza să mai aplice șocuri. Vă rog să nu uitați: participanții la test puteau renunța oricând la experiment, fără să piardă banii promiși.

psihologie-stiinta-tehnica-6Rezultatele? Toți cei 40 de participanți la studiul lui Milgram au ajuns să administreze șocuri de 300 V. După acest prag, numai cinci dintre ei au refuzat să continue testul. Alți patru au renunțat după ce au administrat șocul de 315 V. Doi au renunțat după administrarea șocului de 330V, și câte unul după administrarea șocurilor de 345, 360 și 375 V. 26 de participanți la test au aplicat șocul maxim, cel de 450 V.

Desigur, experimentul lui Milgram are multe puncte slabe și nu explică, nici nu justifică în vreun fel, ororile din lagărele de exterminare în masă. Totuși, așa cum arăta psihologul Moti Nissani, în 1990, într-un articol publicat în American Psychologist:

Esența obedienței constă în faptul că o persoană începe să se considere ca fiind un instrument pentru realizarea dorințelor altei persoane și, drept consecință, nu se mai vede pe sine ca responsabilă pe propriile acțiuni. O dată ce se produce această transformare, urmează toate caracteristicile obedienței.

CONCLUZII

Nu aș vrea să sugerez vreo concluzie. Consider că cele două experimente de mai sus reprezintă doar un avertisment. În fiecare dintre noi poate exista o fiară pe care trebuie să o ținem sub control.

Upgrade