Asaltul selenar: cei dintâi astronauți

Soarele abia răsărit făcea ca umbrele de pe Saturn Lane să fie neobișnuit de lungi. Am lăsat în spatele meu intrarea în complexul denumit Johnson Space Center și acum îmi las pașii în voie să mă plimbe în jurul pământului sacru ce se întinde în dreapta mea. Un hangar lung, pe care scrie cu litere de-o șchioapă „Saturn V” marchează începutul unei zile ruptă dintr-un vis.

Lângă hangar, câteva rachete, ridicate în poziție de lansare și care nu par atât de impunătoare de la distanța de la care le văd. Redstone, Atlas, Titan, foști mesageri ai unui război nuclear, pe care oamenii i-au îmblânzit și călărit până dincolo de granițele trasate artificial pe hărți, până pe orbită, în spațiu, par să păzească hangarul în care se odihnește cea mai frumoasă și cea mai furioasă dintre rachete.

Povestea zmeului

„The Right Stuff”, unul din probabil cele mai bune filme despre astronauți, începe cu povestea unui zmeu din văzduh, care locuia la bariera de Mach 1 și se spune că oricine îl provoca, plătea cu propria-i viață. Imediat după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, piloții de încercare din Statele Unite își puneau viața în mâinile inginerilor și încercau să se ia la trântă cu zmeul care se afla la pragul vitezei sunetului, dar numele celor care au pierit au fost deja uitate de cărțile de istorie.

În data de 14 octombrie 1947, Chuck Yeager avea să fie cel care învinge demonul închipuit și devine omul care depășește pentru prima dată viteza sunetului. O făcea la bordul unui avion experimental X–1, având două coaste rupte, în urma unei căzături, din seara precedentă. Însă avioanele X–1 și mai târziu X–15, oricât de rapide ar fi fost, chiar dacă piloții vedeau curbura Pământului și bolta întunecată a spațiului, nu puteau învinge atracția gravitațională a planetei noastre, care le aducea mereu înapoi pe pista de aterizare (în cel mai fericit caz).

Era nevoie de o rachetă și nu de un avion pentru un zbor cu adevărat spațial, iar o rachetă necesita un set de motoare cu totul noi, nemaiîntâlnite până atunci. Iar de acest lucru era responsabil Wernher von Braun și echipa sa, pentru care NASA a construit un centru spațial în orășelul Huntsville din Alabama.

Startul cursei spațiale a fost dat tot într-o zi de octombrie, zece ani mai târziu, o dată cu lansarea lui Sputnik. O simplă sferă metalică de nici 60 de centimetri în diametru, Sputnik nu făcea altceva decât să orbiteze Pământul și să emită un semnal radio simplu, pulsuri de 0,3 secunde, alternativ, pe frecvențele de 20.005 și 40.002 MHz.

A fost însă suficient pentru a uimi și în același timp speria Statele Unite: Uniunea Sovietică, noul lor inamic din est, era capabil să lanseze încărcături pe orbită. Au început cu un mic satelit inovesiv care traversa teritoriul american la fiecare 90 de minute, dar peste scurt timp, putea fi o cameră de luat vederi sau o armă. Trebuiau luate măsuri pentru a contracara pericolul sovietic care putea veni din cer.

Proiectul „MERCURY”

110 piloți au fost selectați de către NASA pentru testele preliminare, din peste 500 de aplicanți inițiali. Dintre aceștia au fost aleși primii șapte viitori astronauți, fiecare dintre aceștia un pilot desăvârșit, cu o condiție fizică și un intelect aparte: Alan Shepard, Gus Grissom, John Glenn, Scott Carpenter, Wally Schirra, Gordon Cooper și Deke Slayton.

Fiecare dintre aceștia avea să zboare în spațiu cel puțin o dată, mai devreme sau mai târziu, iar ei știau foarte bine acest lucru încă din momentul în care au fost prezentați presei, devenind astfel rapid cele mai cunoscute celebrități din Statele Unite. Iar unul dintre ei avea șansa de a fi chiar primul om care va ajunge în spațiu.

În ianuarie 1959, când au fost prezentați presei, nu se știa cine avea să fie selectat pentru primul zbor al programului Mercury, dar pe parcursul anului 1960, John Glenn, Alan Shepard și Gus Grissom erau cei mai în formă și cei mai potriviți pentru acest rol.

Însă la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, rachetele nu erau printre cele mai sigure vehicule. Aproape jumătate din numărul lansărilor se încheia mult mai rapid decât era prevăzut, într-o explozie impresionantă, sub privirile viitorilor astronauți.

După numeroase îmbunătățiri, la începutul anului 1961, capsula Mercury și propulsorul Redstone erau gata de lansare. Redstone era o rachetă derivată din Jupiter-C, la fel ca propulsorul Juno, care a transportat pe orbită primul satelit american, Explorer 1, lansat la patru luni după Sputnik. Evident, toate aceste propulsoare proveneau din laboratoarele lui von Braun din Huntsville, Alabama.

Chiar dacă inginerii și astronauții erau pregătiți pentru un zbor cu echipaj uman încă din primele luni ale anului 1961, administrația NASA se temea de un eșec care putea duce la moartea astronautului în văzul întregii lumi. Ar fi fost o lovitură de imagine puternică, pe care nou înființata agenție spațială americană ar fi digerat-o cu greu și pe care o evita cu orice preț. Medicii erau și ei încordați: cum va funcționa corpul uman în condiții de imponderabilitate? Va putea vedea astronautul afișajul instrumentelor de bord? Va putea înghiți? Va putea manevra instrumentele capsulei?

În ianuarie 1961, în ciuda asigurărilor lui von Braun că racheta era perfect capabilă de a lansa un om în spațiu, factorii de decizie de la NASA vor un ultim test înainte de a pune un astronaut Mercury în capsula din vârful rachetei. În 31 ianuarie 1961, NASA trimite în spațiu, într-un zbor suborbital și controlat în totalitate de la sol, pe Ham, un cimpanzeu, care se întoarce cu bine pe Pământ după 16 minute. Agenția spațială americană este acum gata să trimită un om la bordul capsulei Mercury, îl alege pe Alan Shepard pentru primul zbor și fixează data acestuia pentru 2 mai 1961.

Însă, istoria avea să nu mai aștepte luna mai. Lumea se schimbă ireversibil când cosmonautul Yuri Gagarin devine primul om care orbitează Pământul. O face la bordul capsulei Vostok 1, în data de 12 aprilie 1961. Înconjoară planeta o singură dată și după o oră și 48 de minute revine teafăr pe Pământ și Uniunea Sovietică devine națiunea care preia conducerea în cursa spațială. NASA se vede înfrântă în prima rundă, dar continuă pregătirile pentru prima lansare cu echipaj uman din programul Mercury.

Să-i dăm drumul!

5 mai 1961. La doar 23 de zile după zborul istoric al lui Gagarin și la trei zile după data planificată inițial, Alan Shepard se afla deja de patru ore în capsulă. Întârzierea de azi este rezultatul unui plafon de nori prea dens, probleme în comunicarea dintre capsula Mercury (denumită Freedom 7) și centrul de comandă, o conexiune electrică defectă și o eroare a unui computer.

Sute de mii de oameni se aflau în preajma complexului de la Cape Canaveral, veniți să vadă lansarea și milioane de americani urmăreau operațiunile din fața televizoarelor. După 3 zile de amânări, după ce un cimpanzeu i-a furat locul în cărțile de istorie, Alan Shepard își pierde răbdarea și vrea să ajungă până la urmă în spațiu. Să aprindem lumânarea asta, să-i dăm drumul odată.

Până la urmă motoarele au fost aprinse și toată grija inginerilor a dat rezultate, zborul fiind unul impecabil, fără nici un incident. Alan Shepard, chiar dacă a efectuat doar un zbor parabolic, suborbital, a demonstrat că omul poate funcționa în condiții de imponderabilitate și chiar a efectuat câteva manevre de control ale capsulei (spre deosebire de Gagarin, care a fost doar un pasager la bordul Vostokului sovietic, unul din motive fiind și frica superiorilor săi că acesta ar putea dezerta și ateriza cu capsula în alt stat).

Din acest moment, administrația americană ia în serios cursa spațială. La trei săptămâni după zborul lui Shepard, Președintele John F. Kennedy susține un discurs în Congres în care trasează ținta programului spațial american: aselenizarea. În mai puțin de 10 ani.

Lista misiunilor spațiale din 1961

12 aprilie: Vostok 1 (Yuri Gagarin, 1 orbită)
05 mai: Mercury-Redstone 3 (Alan Shepard, zbor suborbital)
21 iulie: Mercury-Redstone 4 (Gus Grissom, zbor suborbital)
06 august: Vostok 2 (Gherman Titov, 17 orbite)

Pentru a înțelege dimensiunea sarcinii pe care o avea de îndeplinit NASA, să recapitulăm rapid situația din 1961. Uniunea Sovietică lansase deja primul satelit (Sputnik 1) și primul animal în spațiu, pe Laika, la bordul Sputnik 2, în 1957.

Peste doi ani, URSS a trimis o sondă în vecinătatea Lunii care a ajuns în cele din urmă pe orbită circumsolară (Luna 1). Luna 2 a fost prima sondă care a lovit suprafața unei alte lumi iar Luna 3 a transmis pe Pământ primele fotografii cu fața nevăzută a Lunii. Zborul lui Gagarin din 1961 a fost cireașa de pe tort, iar în mai 1961, sonda Venera 1 survola deja planeta Venus.

„Mi-am dat seama că mă aflu în vârful unei rachete construite de cel care a câștigat licitația cu prețul cel mai mic” (Alan Shepard)

În cealaltă emisferă, Statele Unite aveau contorizate mai puțin de 20 de minute de zbor spațial cu echipaj uman iar acel zbor era unul suborbital, adică Alan Shepard nu a înconjurat Pământul pentru că propulsorul Redstone nu era suficient de puternic pentru așa ceva. Explorer 1, primul satelit american, deși mult mai sofisticat decât Sputnik, zboară la aproape patru luni distanță de acesta. Cimpanzeul Ham, la trei ani distanță de Laika, cu mențiunea că, spre deosebire de cățelușa sovietică, cimpanzeul american s-a întors cu bine înapoi pe Pământ.

Statele Unite erau într-un decalaj tehnic evident, dar erau hotărâte să recupereze handicapul și tocmai de aceea și-au ales o țintă cu un impact semnificativ pentru public, dar suficient de complexă pentru a necesita un progres tehnologic atât de mare pentru ambele tabere încât să anuleze practic diferențele existente între cele două superputeri.

Piloți sau pasageri?

Capsula Mercury, comparată cu vehiculele din prezent, era destul de rudimentară: o formă aproximativ conică, în care inginerii au îngrămădit sistemele de control, de comunicație, motoarele, sistemul de climă și ce a mai rămas a fost ocupat de astronaut. Chiar și astăzi suntem departe de navele spațiale cu care ne-au obișnuit filmele de ficțiune, însă Mercury, construită cu tehnologia anilor ’50, nu necesita un control prea avansat, putând fi controlată cu ușurință de la sol.

Prima versiune a capsulei nu avea nici măcar o fereastră, iar Gagarin a demonstrat că un zbor automat poate fi efectuat fără nicio problemă. Însă astronauții Mercury erau deranjați de faptul că automatizarea capsulei era atât de bine pusă la punct încât indiferent că se aflau ei sau cimpanzeul Ham la bord, misiunea ar fi decurs la fel. Din acest motiv, au început să pună presiune pe ingineri, pentru a le acorda o mai mare libertate pe orbită. Până la urmă, erau cu toții nu doar niște piloți extrem de buni, dar toți aveau absolvite universități prestigioase.

Mai mult de atât, dacă nava era complet automată și comunicația cu solul era pierdută, consecințele ar fi putut fi catastrofale pentru astronaut. În consecință, pentru că Gus Grissom urma să zboare în a doua misiune Mercury, a insistat pentru montarea unei ferestre și a unei trape montate lateral, care să poată fi deschisă prin mici dispozitive explozibile, în cazul unei urgențe. În mod normal, astronauții, o dată ajunși pe suprafața oceanului la sfârșitul unei misiuni, părăseau capsula prin partea superioară a acesteia.

Dorința lui Grisson a fost îndeplinită și, pe lângă o fereastră și trapa de urgență, au fost montate mai multe sisteme de control manual și stabilizare a capsulei.

LIBERTY BELL 7

21 iulie 1961, Gus Grissom, singur în capsula Mercury (denumită Liberty Bell 7) este propulsat de o rachetă Redstone pe o traiectorie parabolică care îl duce până la altitudinea de 90 kilometri. Este în spațiu, dar nu are suficientă viteză pentru a ajunge pe orbită, așa că începe imediat revenirea spre Pământ. Misiunea decurge perfect, capsula Liberty Bell 7 ajunge în ocean după 15 minute.

Cei din centrul de comandă sărbătoresc deja succesul celei de-a doua misiuni Mercury cu echipaj uman, dar în apele Antlanticului se întâmplă un lucru neașteptat: trapa de urgență a capsulei lui Grissom se deschide fără nici un motiv și apa începe să intre în capsulă. Grissom părăsește Liberty Bell 7 în grabă și uită să-și închidă toată valvele costumului de astronaut.

Un elicopter sosit la fața locului, încearcă din răsputeri să salveze capsula și nu-și face griji pentru Grissom, costumul pe care îl poartă este proiectat să-l țină deasupra apei. Ce nu știu cei din elicopter este că Gus Grissom ia apă prin valva rămasă deschisă și că face eforturi supraomenești să nu se înece. Se află chiar sub palele elicopterului, ocupat cu salvarea lui Liberty Bell 7, care devine tot mai grea cu fiecare val.

Cei din centrul de comandă își dau seama de gravitatea situației și solicită un nou elicopter, pentru Gus. Ca toată lucrurile să meargă prost, motorul primului elicopter se supraîncălzește, așa că este nevoit să renunțe la operațiunile de salvare. Capsula Liberty Bell 7 ajunge pe fundul Atlanticului, împreună cu telemetria de la bord.

În cele din urmă, Gus Grissom este salvat de un al doilea elicopter, evitându-se astfel în ultimul moment o tragedie. Astronautul a susținut mereu că trapa s-a activat automat, dar inginerii îl contrazic, spunând că aceasta nu se putea deschide altfel decât manual.

Liberty Bell a fost recuperată abia în 1999, dar investigațiile efectuate de specialiștii NASA nu au putut clarifica dacă explozia trapei a fost o eroare umană din partea lui Grissom sau a fost declanșată fără ca astronautul să fie implicat. Ironia face ca șapte ani mai târziu, tocmai lipsa unei trape automate să-i fie fatală lui Gus Grissom.

Epilog

Chuck Yeager nu a aplicat niciodată pentru un loc printre astronauți. Iubea prea mult avioanele, îi plăcea să zboare liber, nu să fie dirijat de la sol, de alții. Nu avea nici studii superioare, o condiție eliminatorie pentru astronauți până în zilele noastre. A rămas mereu un pilot și a zburat în nenumărate avioane timp de 6 decenii. Chuck Yeager locuiește în prezent în West Virgina și are peste 90 de ani.

Încetinim pentru ca ghidul nostru să-i poată arăta legitimația paznicului. Schimbă două vorbe politicoase cu acesta, în timp ce-i arată bucata de hârtie învelită în plastic atârnată de gât. Este evident diferită de a mea, dar și așa sunt mândru de ea, chiar dacă va trebui să o returnez la plecare. Au americanii un stil unic de a face orice lucru pompos, de a te face să te simți important în cele mai uzuale ipostaze. Spre exemplu, pe legitimația mea stau scrise următoarele: NASA JSC Space Center Houston Level 9 Tour VIP Clearence All Access Pass.

Ne îndreptăm spre cantină, turul începe cu un prânz, vom lua masa la cantina astronauților. „Se spune că a fost cândva un demon în văzduh și locuia la Mach 1”, ne spune ghidul, în timp ce coborâm din microbuz. „The Right Stuff, extraordinar film”.

Claudiu Tănăselia

Claudiu Tănăselia este fizician, doctor în fizică din 2014 (titlu obținut la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca), cercetător științific la INCDO INOE2000 ICIA Cluj-Napoca și pasionat al explorării spațiului cosmic, contribuind lunar, din 2011,  la rubrica de spațiu a revistei Știință&Tehnică. Prin site-ul său (parsec.ro), newslettere, podcasturi și sute de prezențe în emisiuni radio și TV, el încearcă să aducă spațiul cosmic mai aproape de Pământ și să povestească oricui este dispus să-l asculte despre ce se întâmplă pe orbita Pământului și dincolo de ea, pe Lună, pe Marte, sau în galaxii îndepărtate.