Au existat cândva niște oameni care au deschis drumul umanității către spațiul cosmic. Niște oameni minunați, pe care îi privim cu dragoste și respect. Din păcate, prea adesea istoria îi prezintă oficial și rece, ca pe niște fișe de arhivă. Astfel că, încet, încet, oamenii aceștia se dizolvă, rămânând în urmă numai niște imagini incomplete. Din acest motiv vă rog să îmi dați voie să încerc să vă arăt o altă față a aventurii spațiale, una care, sper din toată inima, vă va face să zâmbiți nostalgic, măcar o clipă.

O petrecere de pomină

Boris Chertok este un personaj extrem de important pentru programul spațial sovietic, încă de la începuturile sale. A fost unul dintre principalii colaboratori ai lui Koroliov, părintele programului spațial sovietic, și a avut contribuții importante în realizarea sistemelor de ghidare și control pentru vehiculele spațiale. Din acest motiv memoriile sale, traduse în limba engleză în patru volume sub titlul ”Rokets and people”, reprezintă o adevărată comoară pentru cei care iubesc nu numai Cosmosul, ci și istoria cuceririi lui. Sunt multe întâmplări relatate la prima mână, unele dintre ele foarte puțin știute, în memoriile lui Chertok, care încep cu anii 1930 și ajung până la anii 1990. Deocamdată mă voi opri asupra unui eveniment ciudat, petrecut în octombrie 1946.

După ocuparea Germaniei, sovieticii au reușit să pună mâna pe un număr de specialiști germani din domeniul rachetelor, pe cei care nu se predaseră deja trupelor americane. Deși americanii reușiseră să captureze un număr mare de rachete V2, în mâna rușilor au ajuns numeroase componente de rachete și multe detalii de construcție a lor. La începutul anului 1946, la Nordhausen s-a înființat un institut de cercetare în care lucrau împreună atât specialiști germani cât și sovietici. Au obținut progrese semnificative, dar la un moment dat s-a decist deportarea tuturor specialiștilor germani în URSS. În octombrie la Nordhausen a ajuns general-colonelul Ivan Aleksandrovici Serov, fost adjunct al nemilosului Lavrenti Beria, conducătorul NKVD-ului. Imediat i-a convocat pe responsabilii sovietici de la Nordhausen și le-a comunicat intenția de a îi transporta în URSS pe toți specialiștii germani. Serov: ”Vrem ca ei să poată pleca împreună cu familiile și cu bunurile gospodărești. Veți afla foarte curând data plecării. […] Voi nu trebuie să faceți nimic, cu excepția unui banchet de adio. Dați-le mâncare și multă băutură, vor accepta mai ușor vestea.” După câteva zile a fost anunțată și data plecării: noaptea dintre 22 și 23 octombrie 1946. Specialiștii germani au fost anunțați că în seara de 22 octombrie la restaurantul Japonia va fi organizat un banchet pentru a sărbători asamblarea și testarea primei duzini de rachete.

La barul restaurantului accesul la băuturi era complet liber, dar numai pentru germani. Rușilor le-a fost interzis să se atingă alcool… La banchet au participat aproape două sute de persoane. ”Oamenii erau foarte veseli”, povestește Chertok, ”desigur, veselia îi cuprinsese numai pe germanii de la Institutul Nordhausen. Rușii erau într-o stare de spirit sumbră, din cauza interdicției de a bea ceva.” Petrecerea s-a încheiat pe la ora unu a dimineței de 23 octombrie, iar germanii s-au întors voioși la casele lor. Nu au apucat să doarmă prea mult. La patru dimineața, simultan, toți au fost vizitați de ofițeri ai Armatei Roșii care au venit cu camioanele pentru a îi transporta pe ei și familiile lor, împreună cu lucrurile pe care doreau să le ia în Rusia. Chertok: ”La fiecare casă, un interpret îl trezea pe capul familiei și îi explica necesitatea executării unui ordin al Comandantului Suprem al Armatei Sovietice. Germanii, buimăciți și pe jumătate adormiți nu au prea înțeles de ce trebuie să plece în URSS la o oră atât de matinală […] Dar disciplina și subordonarea necondiționată față de autorități, cu care întregul popor german era obișnuit de decenii, a rezolvat problema. Ordinul e ordin.”

Nu au existat incidente, cu două excepții. Un specialist german, dr. Rule, temându-se că va fi deportat în Siberia, a încercat să se sinucidă luând o supradoză de pastile… complet inofensive. Lucrurile s-au rezolvat rapid, spune Chertok, după ce a fost asigurat de către un bun prieten rus că așa ceva nu se va întâmpla. Al doilea incident a implicat-o pe soția celui mai important specialist german ajuns în mâinile rușilor, Helmut Gröttrup. Doamna Gröttrup i-a spus ofițerului care venise să o transporte la gară că nu va face nici un pas deoarece ”nu vrea să își înfometeze copii. Ea avea două vaci frumoase, și va refuza să plece dacă nu i se va permite să le ia cu ea. [În același timp ] Helmut Gröttrup declara că nu va pleca dacă nu va fi însoțit de familie.”, povestește Chertok. Lucrurile s-au rezolvat repede. La trenul care urma să îi transporte pe specialiștii germani a fost adăugat rapid un vagon suplimentar pentru cele două vaci ale familiei Gröttrup…

În cele din urmă specialiștii germani au ajuns în apropierea Moscovei, unde aveau să fie cazați. Au lucrat în cadrul NII-88 (Institutul de Cercetări Științifice No.88) și au contribuit, până la începtul anilor 1950, la dezvoltarea rachetelor sovietice, dar asta este o altă poveste…

 

Vreau la baie!

Era dimineața zilei de 5 mai 1961. În vârful unei rachete Redstone se stătea Alan Shepard, înghesuit într-o capsulă Mercury, care avea să îl poarte în Cosmos, într-un zbor suborbital. Urma să devină cel de-al doilea pământean care a ajuns în spațiu. Desigur, zborul lui era mult mai puțin decât cel al lui Gagarin, care pe 12 aprilie 1961 a parcurs o întreagă orbită în jurul Terrei, dar, chiar și așa zborul lui Shepard urma să fie unul istoric.

În dimineața despre care vă vorbeam, la ora locala 05:20, Shepard intra în capsulă. Teoretic mai avea de așteptat două și cinci minute până la lansare. Dar, cu numai 15 minute înainte de lansare, au început să apară tot soiul de probleme. Mai întâi au fost norii. Din cauza lor condițiile de fotografiere erau sub valoarea nominală. Meteorologul lansării a anunțat că cerul va redeveni senin în 35 până la 40 de minute, așa că numărătoarea inversă a fost oprită. Până să se împrăștie norii a apărut o problemă cu invertorul care asigura alimentarea cu tensiunea de 115V/400 Hz a echipamentelor capsulei. Problema fost rezolvată în 52 de minute, după care numărătoarea inversă a fost reluată de la minutul 35. Când s-a ajuns la momentul de 15 minute până la lansare, unul dintre calculatoarele IBM 7090 ale centrului NASA Goddard din Maryland, care asigurau urmărirea zborului, a început să transmită mesaje de eroare, așa că numărătoarea inversă a fost din nou oprită pentru resetarea și verificarea calculatorului. În total toate aceste probleme au ținut pe loc numărătoarea inversă timp de două ore și 34 de minute.

Alan Shepard la bordul capsulei Mercury.

În acest răstimp s-a întâmplat ceva, despre care noi, publicul, am aflat ceva mai târziu. Cele ce urmează le pot scrie mulțumită Departamentului de Istorie Orală a NASA. Pe 20 februarie 1998, Alan Shepard acorda un interviu în care, printre altele, povestea și despre ce se întâmplase pe timpul deselor opriri ale numărătoarei inverse.

”S-a întâmplat atunci când a apărut problema cu invertorul rachetei Redstone. Gordon Cooper era cel cu care țineam legătura. Mi-a spus: «Inverterul de pe Redstone s-a stricat. Vor readuce brațul retractabil și îl vor înlocului, probabil că asta va lua o oră, o oră și jumătate.» Eu am spus: «Bine, în cazul ăsta aș vrea să ies un pic afară, să mă ușurez.» […] Mă gândeam că vezica mea este cam plină și, dacă aș avea puțin timp, aș putea ieși să mă ușurez. Așa că l-am apelat pe Gordon: «Gordo, vrei să verifici dacă pot ieși un pic afară ca să mă ușurez repede?» Gordon a revenit după trei sau patru minute, cred că a avut loc o discuție, și mi-a spus [cu un accent german, imitându-l pe Werhner von Braun]: «Nu, von Braun a zis că astronautul trebuie să rămână în capsulă.” Atunci eu am răspuns: «Ei bine, dar e mă voi duce la baie.» El mi-a răspuns: «Ei bine, nu poți face asta pentru ca ai fire [electrice] pe  corp și se vor produce scurtcircuite.» Eu am spus: «Nu există un comutator care să întrerupă firele astea?» El mi-a răspuns: «Da, avem un comutator pentru asta.» I-am spus: «Te rog să întrerupi alimentarea.» Ei bine, m-am ușurat, iar lenjeria de bumbac pe care o purtam [sub costumul spațial] a absorbit totul. În atmosfera cu 100% oxigen [din capsulă] m-am uscat foarte repede. Eram complet uscat în momentul lansării.”

Alan Shepard ”cablat” înainte de zbor.
Alan Shepard ”cablat” înainte de zbor.

A existat totuși o mică problemă, umezeala crescută a dus la defectarea unor biosenzori amplasați pe corpul lui Shepard, dar această mică defecțiune nu a pus în pericol scurtul zbor al lui Shepard. Pentru următoarele misiuni ale programului Mercury NASA a luat măsuri pentru preîntâmpinarea unor incidente similare. Nimic complicat: astronauții au fost echipați cu scutece absorbante…

Decolarea lui Shepard.

 

Văd un OZN!

Misiunea Gemini 6A, era una dintre cele mai importante pentru pregătirea zborului spre Lună. Capsula Gemini 6A urma să se întâlnească pe orbită cu Gemini 7, care fusese lansată cu câteva zile mai devreme. A existat o mare problemă, care ar fi putut duce la o catastrofă. Pe 12 decembrie 1965, la numai 1,5 secunde de la pornirea motoarelor, acestea s-au oprit brusc. În capsula Gemini se aflau Walter Schirra, comandantul misiunii, care mai efectuase un zbor spațial, la bordul unei capsule Mercury, în 1962, și Thomas Stafford, pilotul misiunii, aflat la prima misiune spațială. Ancheta efectuată de către specialiștii de la NASA a identificat rapid cauza eșuării lansării. Vinovatul era un conector electric care se desprinsese prematur în momentul pornirii motoarelor. Problema a fost rezolvată rapid și, după numai trei zile, pe 15 decembrie, lansarea misiunii Geminii 6A s-a desfășurat fără nici un fel de probleme.

O dată ajunși în spațiu astronauții au demarat manevrele de întâlnire cu capsula Gemini 7, la bordul căreia se aflau Frank Borman, comandant, și James Lovell, pilot, ambii fiind la prima lor misiune spațială. Primul contact vizual cu Gemini 7 a avut loc la cinci ore și patru minute după lansare. Apropierea a continuat și în cele din urmă a avut loc întâlnirea spațială. Timp de 270 de minute au executat ceea ce am putea numi ca fiind un zbor spațial în formație, iar cele două capsule s-au apropiat una de alta până la câteva zeci de centimetri. A fost un real succes pentru NASA, demonstrându-se capacitatea executării de manevre precise pe orbita terestră a vehiculelor spațiale americane, o etapă importantă în pregătire zborului spre Lună. După finalizarea acestei etape a misiunii, cele două capsule s-au îndepărtat una de cealtă. Gemini 7 urma să mai rămână trei zile pe orbita terestră, în timp ce Gemini 6A se pregătea pentru întoarcerea acasă.

Capsula Gemini 6A, fotografiată de la bordul capsulei Gemini 7.

Pentru echipajul care avea să revină pe Terra au urmat ore de activități de rutină, plus somnul obligatoriu. După trezire au început pregătirile pentru reintrarea în atmosferă. La 22 de ore, 57 minute și 30 de secunde după lansare Walter Schirra a transmis un mesaj alarmat. Iată-l, așa cum apare în transcrierea oficială a comunicațiilor misiunii Gemini 6A: ”Gemini 7, aici este Gemini 6[A]. Vedem un obiect, care seamănă cu un satelit care se deplasează de la Nord la Sud, probabil pe orbită polară. Are o traiectorie foarte joasă, deplasându-se de la Nord la Sud și o viteză mare de coborâre… Se pare că ar putea fi chiar… foarte joasă. Pare că va reintra curând… Așteptați o clipă… Trebuie să iau asta.” Înainte de a trece mai departe trebuie să introduc o mică adăugire la citatul de mai devreme. În cartea sa de memorii, Schirra’s Space, scrisă împreună cu Rihard Billings, mesajul de mai sus apare un pic modificat: ”Vedem obiect, seamnă cu un mic satelit care se deplasează de la Nord la Sud, probabil pe orbită polară… Pare că va reintra curând… Trebuie să iau asta… Vedem un modul de comandă cu opt module mai mici în față. Pilotul modulului de comandă este îmbrăcat în haine roșii.”

Această a doua variantă a mesajului transmis de Schirra explică foarte bine ceea ce a urmat. De acolo, de sus, s-a auzit o muzicuță cântând Jingle Bells, acompaniată fiind de niște clopoței. Stafford avea să comenteze mai târziu întâmplarea. ”Auzeam cum vocile de la Centrul de Control al misiunii deveneau tensionate atunci când li s-a spus că observăm ceva în apropierea noastră. Mai apoi, după ce am terminat cântecul, Eliot See [de la Centrul de Control al misiunii] ne-a spus, cu un ton relaxat: «Asta este prea mult!»”

Muzicuța lui Schirra și…
… clopoțeii lui Stanford au fost primele instrumente ale unui concert transmis din spațiu.

A fost pentru prima oară când o piesă muzicală a fost transmisă de pe orbita terestră. În prezent cele două instrumente muzicale, clopoțeii scuturați ritmat de Stafford și muzicuța cu opt note model Little Lady, la care a cântat Schirra, se află la loc de cinste la Muzeul Smithsonian.

Asigurare de viață

Era acea perioadă romantică de la începutul erei spațiale. Astronauții și cosmonauții acelor vremuri pareau cu adevărat niște supraoameni, coborâți din filmele. Eram convins că, cel puțin de partea americană, sunt plătiți regește de guvern, pe măsura riscurilor asumate. Mă înșelam. Salariile astronauţilor, fără să fie mici, nu erau nici pe departe exorbitante. Pentru a își îmbunătăți veniturile, primii şapte, cei selectaţi pentru programul Mercury, au apelat la un impresar, Henry Batten. Acesta a reușit să obțină un contract de exclusivitate cu revista Life, pentru o perioadă de trei ani. Astfel cei șapte eroi ai spațiului primeau anual 25.000 de dolari (suma era de câteva ori mai mare decât salariul primit de la NASA), plus o asigurare de viață în valoare de 100.000 de dolari. Contractul prevedea dreptul revistei Life de a avea acces exclusiv la imaginile și poveștile celor șapte și ale familiilor lor. Contractul acesta a fost puternic criticat și, la vremea misiunilor Apollo, el nu mai era în vigoare.

Cucerirea Lunii a fost o adevărată aventură, care s-a aflat mereu la marginea catastrofei. Privind în urmă, numai o mare minune a făcut ca NASA să nu piardă decât trei astronauți și asta nu pe perioada zborului, ci la sol, în timpul executării unei simulări de lansare a misiunii Appolo 1. În interiorul capsulei oxigenul pur, aflat la o presiune egală cu presiunea atmosferică, a favorizat producerea unui incendiu care a curmat viața astronauților Virgil Grissom, Ed White și Roger Chaffee. Dar nu despre muchia de cuțit pe care s-au aflat toate misiunile din programul Apollo vreau să vă povestesc acum, ci despre o altă problemă care și-a găsit o ingenioasă rezolvare. Din cauza riscurilor foarte mari, asigurătorii au solicitat sume imense pentru asigurările de viață ale astronauților care urmau să debarce pe Lună. Nimeni nu era dispus să le plătească. Așa că cineva a avut o idee. Înaintea zborului, astronauții misiunii Apollo 11 petreceau câteva săptămâni în carantină. O perioadă numai bună pentru a declanșa operațiunea care ar fi asigurat veniturile familiilor astronauților, dacă aceștia nu s-ar mai fi întors din misiune. S-au cumpărat sute de plicuri timbrate, care erau dedicate misiunii Apollo 11, pe acre Armstrong, Aldrin și Collins le-au semnat cu mare voioșie. Înaintea lansării plicurile au fost încredințate unui om de încredere, care le-a dus la poștă și le-a ștampilat în ziua lansării. Dacă astronauții ar fi pierit (ceea ce din fericire nu s-a întâmplat), plicurile scoase la licitație ar fi fost echivalentul unei asigurări de viață….

 

Sper că v-am convins, cucerirea spațiului nu s-a făcut numai cu savanți și astronauți, ci și cu oameni în carne și oase, ca mine, ca dumneavoastră.

 

 

Comentați pe Facebook