Pilotul Ameta testa nave superluminice în spaţiul dintre Terra şi Soare. Era / va fi vorba despre mici nave în formă de torpilă: fizicienii supraluminişti şi inginerii străpunseseră în sfârşit plafonul de 300.000 de kilometri/secundă – lucrurile se petreceau / urmau să se petreacă pe la mijlocul Mileniului al III-lea al Civilizaţiei Sapiens – şi cronicarul vremii (demiurgul Stanislav Lem, în tulburătorul roman „Norul lui Magellan”), raporta un incident de zbor.

Pilotul Ameta recepţionează în radio-ul de bord văicărelile unei educatoare de grădiniţă care se învârtea împreună cu micii ei elevi pe o orbită în jurul Pământului. Ameta îşi opreşte zborul, află că grădiniţa cosmică suferise o avarie la sistemele energetice şi, fiindcă se aflau în umbra Pământului, copiilor începuse să le fie teamă. Aşa că pilotul Ameta va face ceea ce orice alt părinte din Cosmos ar fi făcut: îşi lipeşte nava de satelitul-şcoală şi… începe să spună copiilor poveşti – căci basmele, fie ele şi despre isprăvi cosmice, vor face deliciul tuturor copiilor, în vecii vecilor.

Doar că mica navă-torpedo fusese construită pentru o singură persoană, cu rezerve de oxigen şi apă doar pentru perioadele scurte ale testelor. Pilotul Ameta sfidează însă pericolul şi continuă să le vorbească copiilor speriaţi până aproape de limita de supravieţuire când, din fericire, apare nava de serviciu, roboţii vor repara defecţiunile satelitului-şcoală şi îl vor elibera – şi salva – pe Ameta.

Astfel va fi, poate, şcoala în Mileniul al III-lea.

În variantă mioritică, eu vă sfătuiesc să o căutaţi pe YouTube, tastând „Atlantykron”. Înşirate pe spaţiul a câteva milioane (milarde?) de biţi, veţi găsi înregistrări video şi audio, pagini scrise, fotografii şi emisiuni TV vorbindu-vă despre o invenţie a unor pedagogi români, invenţie ce poartă numele „Şcoala de Vară Atlantykron”.

Pe insuliţa-şcoală situată la 20 km aval de Cernavodă, veţi afla, au poposit peste 5.000 de elevi şi dascăli ai unei şcoli unice în peisajul educaţional mondial. Unde, de 26 de ani, se predau lecţii de Cosmonautică, Robotică, Genetică şi Proteomică, Yoga, Teoria Haosului şi Complexităţii, Neuroştiinţe, Feng Shui, Fizică relativistă, Literatură şi Artă SF şi, mai mult ca orice, Viitorologie, în cadrul unui program – proiect numit „Ştiinţă şi Imaginaţie”.

Pe site-ul păstorit de SF-istul Sorin Repanovici, hatmanul insulei de la începuturile Atlantykron-ului, puteţi înţelege cum va arăta şcoala 2030 – 2040. Nu şcoala anilor 3000, cea inventată de Lem (şi poate că ea chiar aşa va fi…), ci aceea pe care o putem construi noi, aici, pe Pământ pentru a grăbi marşul generaţiei viitoare înafara Pământului.

Succesul „Atlantikron”-ului ne-a făcut să ne gândim la dilatarea programului şi trebuie să vă spun că, împreună cu profesorul Radu Dop, am negociat şi am bătut palma în vara lui 2016 pentru o primă clonă în curtea Palatului Bruckenthal din orăşelul Avrig, Primăria (primar Arnold G. Klingeis), Liceul Tehnologic Mîrşa (director Maria Sinca), Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu (prof. Șt. Firu), Universitatea „Lucian Blaga” (profesorii universitari Ioan Bondrea şi Livia Ilie, rector respectiv prorector), Muzeul Bruckenthal şi Societatea „Astra” fiind parteneri cu „echipa Atlantykron” şi revista „Ştiinţă&Tehnică”.

Să fiu sincer, ceea ce îmi doream era salvarea cât mai multor copii din ghearele vacanţei leneşe, spălătoare de creiere, așa că Atlantykron se va dilata continuu.

Ideea îmi venise la încheierea activităţii unei comisii stârnite de fost Ministru al Educaţiei, profesorul Adrian Curaj („al 85-lea Spirul Haret”, după propria-i expresie). Ne strânsesem laolaltă (dialogând mai ales prin Internet) cercetători de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, funcţionari din imensul şi încremenitul minister şi câţiva consultanţi dinafara sistemului, dintre care trei Atlantykron-işti, încercând nu să schimbăm metabolismul Şcolii româneşti (deziderat mult prea ambiţios), ci să peticim pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale (vorba lui nenea Iancu).

Pe acest veritabil câmp de bătaie, eu reprezint revista Ştiinţă&Tehnică, unitate militantă în războiul pentru civilizarea naţiei, evanghelizarea prin ştiinţă, cum spune tânărul meu coleg Marc Ulieriu, fiind singura cale prin care România se poate integra în corul naţiunilor semnificative ale lumii.

Prezenţa jurnalistului de ştiinţă – gladiator în arenă poate fi ilustrată de activităţile la care suntem prezenţi. Pe 26 februarie 2016, de pildă, Universitatea Politehnică Bucureşti a acordat titlul de Doctor Honoris Causa uneia dintre personalităţile uriaşe ale ştiinţei mondiale, Profesorul Rolf-Dieter Heuer, până de curând director al uriaşului centru de cercetări în Fizică CERN, de la Geneva, locul în care s-a confirmat Modelul Standard al Fizicii prin „demascarea” bozonului Higgs, cel ce conferă masă tuturor particulelor Universului.

Profesorul Heuer a mulţumit pentru distincţie, a lăudat participarea fizicienilor români în aventurile de la CERN şi ne-a vorbit – se putea altfel? – despre viitorul sustenabil în care sunt înscrişi CERN şi comunitatea ştiinţifică mondială; l-a trimis în Istorie pe faimosul bozon („este deja o poveste depăşită”), ne vom strădui de-acum încolo să folosim nu acceleratoare, ci deceleratoare de particule, pentru că încercăm să desluşim ce s-a petrecut la Facerea Lumii, în primele 300.000 de ani după Big Bang, (300.000 de ani post Big Bang fiind momentul când au apărut fotonii).

Or, asta se poate înfăptui numai cu instrumentele care urmează să fie proiectate, construite şi instalate atât la Large Hadron Collider de la Geneva, cât şi la superlaseul ELI de la Măgurele – îşi încheie Prof. Heuer discursul, care mă trimite la o povestire a lui Gerald Klein, într-un moment din viitor când lumea ştiinţei reuşeşte să pătrundă în cele mai intime cotloane ale materiei – cu reacţie neaşteptată: o voce venită din insondabile adâncimi ale Cosmosului, Vocea lui Dumnezeu, tunând: „Ei bine, m-aţi găsit! Acum e rândul vostru să vă ascundeţi! Încep să vă caut…”.

Momentul Rolf-Dieter Heuer a însemnat, însă, şi un succes pentru jurnalistica de ştiinţă românească, deoarece marelui fizician revista noastră i-a luat un interviu în urmă cu trei ani, iar, la puţin timp după confirmarea bozonului Higgs, însoţind o echipă de la DigiWorld, i-am luat un al doilea interviu chiar în „bârlogul” de la Geneva, după ce filmasem în tunelul LHC, lung de 27 de kilometri. Ambele interviuri, anunţăm, sunt la dispoziţia şcolilor şi universităţilor româneşti – dacă le vor şi le cer. La fel ca şi interviul şi discuţia „Digipedia” relativ la Teoria Constructală difuzate pe canalul DigiWorld în aceeaşi zi de 26 februarie 2016.

Teoria Constructală a fost dezvoltată de profesorul american de origine română Adrian Bejan, unul dintre inginerii cei mai „citaţi” şi „accesaţi” pe internet; despre această teorie am scris în revistă, Cristian Român şi cu mine, i-am prezentat cărţile publicate la Editura AGIR, „Teoria Constructală” şi „Designul în Natură”, iar emisiunea despre care vă vorbesc, profesional foarte greu de realizat – vă mărturisesc – a consfinţit, dacă vreţi, părerea pe care o avem noi, jurnaliştii de ştiinţă, că marile realizări, marile descoperiri, marile creaţii trebuie democratizate, explicate în cuvinte potrivite, pe înţelesul tuturor. Explicate în universităţi, „povestite” în şcoli, transformate în spectacole publice.

Aşa au fost „vânătoarea de eclipsă de Soare” (în Indonezia) a lui Cătălin Beldea, urmărirea tranzitului planetei Mercur prin faţa Soarelui în mai multe oraşe din România, sărbătorirea a 35 de ani de la întoarcerea pe Pământ a cosmonautului român Dumitru Dorin Prunariu (ASTRO FEST 2016), clonarea „Atlantykron”-lui la Avrig (Sibiu) în iulie (Academia Samuel von Brukenthal Avrig 2016), „clasicul” Atlantykron din august de la Capidava, Sci+Fi FEST-ul de la Biblioteca Naţională a României din septembrie, alte 26 de întâlniri deja stabilite pentru lunile următoare în şcoli din toată ţara.

Comentați pe Facebook